ICCJ. Decizia nr. 2889/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2889/2011
Dosar nr.1105/59/2011
Şedinţa publică din 26 august 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, instanţa constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1/PI/CC din data de 22 iulie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1105/59/2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
În baza art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, republicată, a recunoscut Sentinţa penală din data de 13 noiembrie 2007.
A dispus executarea în România de către condamnatul V.H. a pedepsei de 10 (zece) luni şi 20 (douăzeci) de zile închisoare.
A dispus emiterea, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe, a unui mandat de executare a pedepsei închisorii.
În temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cheltuielile judiciare avansate de Statul Român au rămas în sarcina acestuia, onorariul apărătorului din oficiu urmând să se plătească din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Timişoara a reţinut, următoarele:
Prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nr. 3374/II/5/2011 din 14 iulie 2011, înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 1105/59/2011 din 20 iulie 2011, s-a solicitat recunoaşterea Sentinţei penale din data de 13 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Ordinar din Roma, rămasă definitivă la data de 19 decembrie 2007, prin care numitul V.H. (cetăţean român) a fost condamnat la pedeapsa de 10 luni şi 20 de zile închisoare.
În motivarea propunerii, se arată că persoana în cauză este deţinută în Penitenciarul Timişoara în executarea unei pedepse de 8 ani şi 3 luni închisoare aplicată printr-o hotărâre a autorităţilor judiciare italiene recunoscută în România şi că s-a mai pronunţat o condamnare în Italia la o pedeapsă de 10 luni şi 20 de zile închisoare cu suspendarea condiţionată care a fost revocată şi s-a dispus executarea unei pedepse de 9 ani, 1 lună şi 16 zile închisoare, astfel încât se impune şi recunoaşterea hotărârii ulterioare de condamnare.
Au fost ataşate cererea statului italian privind executarea în România a pedepsei de 9 ani, 1 lună şi 20 de zile închisoare, Sentinţa penală din data de 13 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Ordinar din Roma (rămasă definitivă la data de 19 decembrie 2007), expunerea faptelor, ordinul de executare a pedepselor concurente, Rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nr. 6530/11/5/2008 din 08 ianuarie 2009, Sentinţa penală nr. 15 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi dispozitivul Deciziei penale nr. 1459/R din 16 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
1) Condamnatul V.H. este un cetăţean român, fiind încarcerat în Penitenciarul Timişoara în vederea executării unei pedepse de 8 ani şi 3 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 6975/07 din 28 februarie 2007 de către Tribunalul din Roma, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 6456/07 din 17 octombrie 2007 a Curţii de Apel din Roma.
În fapt, s-a reţinut că, în data de 01 septembrie 2006, în timp ce se afla în oraşul Roma, împreună cu alte trei persoane, au spart geamul unei portiere a autovehiculului în care se aflau G.G. şi M.R., iar apoi, prin violenţă fizică (utilizând şi un spray paralizant) şi ameninţare cu un cuţit, l-au deposedat pe G.G. de următoarele bunuri: o brăţară confecţionată din piele, o verighetă din aur, un ceas, un portofel în care se găsea suma de 25 de euro, un telefon mobil, un alt ceas, un inel şi un lănţişor de aur. În urma agresiunii, partea vătămată G.G. a suferit leziuni corporale ce au constat într-o traumă cranio-facială, precum şi o rană cu rupturi la buza superioară, a căror vindecare a necesitat un număr de 7 zile de îngrijiri medicale. După consumarea tâlhăriei, M.R. a fost scoasă din autoturismul în care se afla şi, ulterior, violată de către V.H. şi celelalte persoane participante la comiterea infracţiunilor. În urma violului, partea vătămată a suferit escoriaţii la nivelul membrelor inferioare, a căror vindecare a necesitat un număr de 5 zile de îngrijiri medicale.
Pentru încălcarea prevederilor art. 628, art. 605, art. 582, alin. (1) şi art. 609 C. pen. italian, prin Hotărârea nr. 6975/2007 din 28 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul din Roma, s-a dispus condamnarea inculpatului V.H. la 11 ani şi 6 luni de închisoare, în regim de detenţie, precum şi la plata unei amenzi în sumă de 2.500 de euro, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, leziune personală şi violenţă sexuală, fiind luată şi măsura expulzării acestuia de pe teritoriul statului italian pe o perioadă nedeterminată.
Prin Decizia penală nr. 6456 din 17 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel din Roma, rămasă definitivă la data de 03 ianuarie 2008, pedeapsa aplicată inculpatului V.H. a fost redusă la 8 ani şi 3 luni de închisoare, precum şi la plata unei amenzi de 2.000 de euro.
2) Prin Sentinţa nr. 15 din 23 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 503/2/2009 (număr vechi 137/2009), a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în baza art. 144, alin. (1), lit. a), raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004, a fost recunoscută Sentinţa penală nr. 6975/07 din 28 februarie 2007, pronunţată de către Tribunalul din Roma, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 6456/07 din 17 octombrie 2007 a Curţii de Apel din Roma, dispunându-se transferarea condamnatului V.H. într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 8 ani şi 3 luni de închisoare; s-a mai dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 1459 din 16 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 503/2/2009 a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 15 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a casat parţial sentinţa penală atacată, referitor la omisiunea instanţei de a dispune continuarea executării în România şi a pedepsei constând în amenda penală în cuantum de 2.000 de euro, condamnatul urmând a executa atât pedeapsa de 8 ani şi 3 luni închisoare, cât şi amenda de 2.000 de euro, în echivalentul în lei, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
3) Prin Sentinţa penală pronunţată la data de 13 noiembrie 2007 de Tribunalul Ordinar din Roma, rămasă definitivă la data de 19 decembrie 2007, inculpatul V.H. a fost condamnat la pedeapsa de 10 luni şi 20 de zile de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire, prevăzută de art. 64, cu aplicarea art. 62 bis şi art. 110 C. pen. italian, executarea pedepsei fiind suspendată condiţionat.
În fapt, s-a reţinut că, împreună cu un alt inculpat (D.G.P.), au achiziţionat de la o persoană rămasă neidentificată cantitatea aproximativă de 310 kg de cupru, în valoare totală de 6.000 de euro, despre care ştiau că provine din comiterea unei infracţiuni de furt, săvârşită în paguba Reţelei Feroviare Italiene - Grupul Căilor Ferate ale Statului, în vederea obţinerii de profit injust.
4) Prin Ordonanţa de unificare din data de 28 mai 2010, emisă de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar din Roma, a fost revocat beneficiul suspendării condiţionate a pedepsei inculpatului V.H. dispusă prin Sentinţa penală pronunţată la data de 13 noiembrie 2007 de către Tribunalul Ordinar din Roma, rămasă definitivă la data de 19 decembrie 2007, având în vedere Sentinţa din data de 28 februarie 2007 a Tribunalului din Roma, astfel că a fost emis un ordin de executare pentru pedeapsa de 9 ani, 1 lună şi 16 zile închisoare.
5) Cum din totalul pedepsei ce urma a fi executată de către condamnatul V.H. în Italia, de 9 ani, 1 lună şi 16 zile de închisoare, rezultată în urma revocării beneficiului suspendării condiţionate a pedepsei de 10 luni şi 20 de zile de închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire şi a contopirii acesteia cu pedeapsa aplicată lui pentru comiterea infracţiunilor de tâlhărie, leziune personală şi violenţă sexuală, în România a fost recunoscută doar Sentinţa penală nr. 6975/07 din 28 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul din Roma, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 6456/07 din 17 octombrie 2007 a Curţii de Apel din Roma, statul italian a solicitat recunoaşterea şi punerea în executare şi a Sentinţei din data de 13 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Ordinar din Roma, rămasă definitivă la data de 19 decembrie 2007, prin care numitul V.H. a fost condamnat la pedeapsa de 10 luni şi 20 de zile de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.
Curtea de Apel Timişoara a constatat că cererea de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii străine este fondată.
S-a constatat că sunt întrunite condiţiile cerute de art. 131 din Legea nr. 302/2004, republicată, pentru recunoaşterea unei hotărâri penale străine, întrucât România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la care este parte (Acordul dintre Italia şi România privind transferul persoanelor condamnate faţă de care s-a luat măsura expulzării, semnat la Roma în 13 septembrie 2003 şi ratificat prin Legea nr. 83/2006), nu există indicii că nu s-ar fi respectat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, hotărârea nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune militară care nu este o infracţiune de drept comun, respectă ordinea publică a statului român, poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române, şi nu sunt date că pentru aceleaşi fapte s-ar fi pronunţat o condamnare împotriva aceleiaşi persoane în România sau într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.
De asemenea, nu există piedici la executarea pedepsei în România, deoarece condamnatul este resortisant al statului de executare, hotărârea supusă recunoaşterii este definitivă; la data primirii cererii statului italian condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei, în cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; condamnatul şi-a dat consimţământul, iar faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni potrivit legii penale române.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi persoana condamnată V.H., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. Au susţinut că nu s-a făcut menţiune de ordonanţa de unificare a procurorului prin care s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiţionate, respectiv despre ordinul procurorului intervenit ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a cărei executare a fost suspendată condiţionat instanţa în mod greşit dispunând doar recunoaşterea strictă, a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea la 10 luni închisoare cu suspendare condiţionată, dispune executarea pedepsei. Mai mult motivarea hotărârii atacate contrazice dispozitivul hotărârii deoarece deşi în motivare se face vorbire de unificarea pedepsei de 8 ani şi 3 luni închisoare cu cea de 10 luni şi 20 zile al cărei beneficiu al suspendării a fost revocat, dispunând un ordin de executare pentru pedeapsa de 9 ani, 1 lună şi 16 zile, emiţându-se mandat de executare pentru pedeapsa de 10 luni şi 20 de zile.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi persoana condamnată V.H., precum şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile sunt întemeiate.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că la 31 ianuarie 2011 prin adresa nr. TCE 033.006.005-78 l/L A, Ministerul de Justiţie din Republica Italiană, a solicitat recunoaşterea şi punerea în executare a Sentinţei din data de 13 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Ordinar din Roma, rămasă definitivă la data de 19 decembrie 2007, prin care V.H., a fost condamnat la pedeapsa de 10 luni şi 20 zile de închisoare, executarea pedepsei fiind suspendată condiţionat.
Condamnatul V.H. este cetăţean roman, încarcerat în Penitenciarul Timişoara, pentru executarea pedepsei de 8 (opt) şi 3 (trei) luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 6975/07 din 28 februarie 2007a Tribunalului din Roma, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 6456/07 din 17 octombrie 2007 a Curţii de Apel din Roma.
Prin Sentinţa penală nr. 15 din 23 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 503/2/2009 a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost recunoscută Sentinţa penală nr. 6975/07 din 28 februarie 2007a Tribunalului din Roma, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 6456/07 din 17 octombrie 2007 a Curţii de Apel din Roma, dispunându-se transferarea condamnatului V.H. într-un penitenciar din România, în vederea executării pedepsei de 8ani şi 3 luni de închisoare, emiţându-se mandat de executare a pedepsei.
Prin Ordonanţa de unificare din data de 28 mai 2010 emisă de Procuratura republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar din Roma, a fost revocat beneficiul suspendării condiţionate a pedepsei aplicate prin sentinţa penală pronunţată la data de 13 noiembrie 2007, de către Tribunalul Ordinar din Roma, rămasă definitivă la data de 19 decembrie 2007, având în vedere Sentinţa penală nr. 6975/07 din 28 februarie 2007 a Tribunalului din Roma, fiind emis un ordin de executare, de către condamnatul V.H., a unei pedepse de 9 (nouă) ani, 1 (o lună) şi 16 zile de închisoare.
În România a fost recunoscută doar Sentinţa penală nr. 6975/07 din 28 februarie 2007a Tribunalului din Roma, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 6456/07 din 17 octombrie 2007 a Curţii de Apel din Roma, emiţându-se mandat de executare a pedepsei 8 ani şi 3 luni de închisoare.
Înalta Curte apreciază că recursurile sunt întemeiate, întrucât instanţa de fond a greşit prin recunoaşterea strictă doar a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului H.V. la 10 luni şi 20 zile de închisoare fără a face menţiune despre Ordonanţa de unificare din data de 28 mai 2010, emisă de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar din Roma, prin care a fost revocat beneficiul suspendării condiţionate a pedepsei admis faţă de inculpatul V.H., prin Sentinţa penală pronunţată la data de 13 noiembrie 2007, de către Tribunalul Ordinar din Roma, rămasă definitivă la data de 19 decembrie 2007, având în vedere Sentinţa din data de 28 februarie 2007 a Tribunalului din Roma fiind emis ordin de executare pentru pedeapsa de 9 (nouă) ani, 1 (o lună) şi 16 zile de închisoare.
Astfel că procedând într-o astfel de manieră, Înalta Curte apreciază că potrivit art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. motivarea sentinţei penale atacate contrazice dispozitivul hotărârii.
Pe de altă parte prin hotărârea atacată emiţându-se mandate de executare doar pentru pedeapsa de 10 luni şi 20 de zile închisoare instanţa a greşit având în vedere că în motivarea soluţiei se face vorbire de unificarea pedepsei de 8 ani şi 3 luni închisoare cu cea de 10 luni şi 20 de zile al cărui beneficiu al suspendării a fost revocat, dispunându-se un ordin de executare pentru pedeapsa de 9 ani, o lună şi 16 zile închisoare.
Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. c) C. proc. pen. Înalta Curte va admite recursurile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi persoanei condamnate V.H., va casa sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi persoana condamnată V.H. împotriva Sentinţei penale nr. l/PI/CC din 22 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Casează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana condamnată, în sumă de 320 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 august 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2888/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2996/2011. Penal → |
|---|
