ICCJ. Decizia nr. 2967/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2967/2011
Dosar nr. 4399/1/2011
Şedinţa publică din 07 septembrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin Decizia penală nr. 2119 din 28 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 1192/42/2009, s-a decis respingerea ca nefondat, a recursului declarat de petiţionara S.A. împotriva sentinţei penale nr. 14 din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A obligat recurenta petiţionară la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin ordonanţa nr. 3/P/2009 din data de 28 octombrie 2009, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., art. 28 şi art. 42 - 45 C. proc. pen. a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva numitului D.A., avocat în cadrul Baroului Dâmboviţa, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) Totodată s-a dispus disjungerea şi declinarea competenţei de efectuare a cercetărilor faţă de M.N. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 193, art. 194 şi 215 C. pen. în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari.
Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea actelor premergătoare, procurorul a reţinut că susţinerea părţii vătămată că avocatul D.A. s-ar face vinovat de comiterea infracţiunii de fals şi uz de fals, nu este corectă deoarece acesta a folosit în instanţă un testament care a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor art. 859 C. civ., care i-a fost pus la dispoziţie de parte.
S-a arătat că aceste infracţiuni nu pot fi reţinute în sarcina avocatului câtă vreme nu s-a susţinut că testamentul ar fi fost produsul unei infracţiuni prealabile de fals (constând în contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea lui în orice mod), ci îi sunt aduse critici - discutabile de altfel (testamentul în cauză fiind transcris la Tribunalul judeţean Dâmboviţa la numărul 2953/1943 şi apare ca fiind testament autentic şi nu olograf) privitoare la forma de redactare şi se invocă nulitatea acestuia. Nici prezentarea drept probă a procesului verbal din 19 august 2005 - înscris sub semnătură privată, nu poate duce la reţinerea în sarcina făptuitorului a infracţiunilor de fals ori uz de fals câtă vreme şi acest înscris sub semnătură privată i-a fost pus la dispoziţie tot de către client iar făptuitorul I-a depus în instanţă având convingerea că exprimă adevărul, cu atât mai mult cu cât a recunoscut scrisul de completare ca fiind al unui coleg avocat.
S-a reţinut că pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune este necesar să se comită acţiuni de inducere în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust. În cauză nu sunt realizate elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul laturii obiective întrucât redactarea cererii de chemare în judecată în care sunt inserate susţinerile clientului nu are caracterul unor acţiuni de inducere în eroare.
S-a mai arătat că, nu se poate reţine nici că făptuitorul a urmărit în numele său ori a clientului său obţinerea vreunui folos material injust, cererea de chemare în judecată, prin ea însăşi, nefiind aptă să conducă la inducerea în eroare a vreunei persoane, fiind doar un act procedural prin care se declanşează procesul civil.
Plângerea petentei S.A. a fost respinsă prin rezoluţia nr. 1373/11/2/2009 din data de 23 noiembrie 2009 a procurorului generala al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Pentru a dispune în acest sens, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că soluţia dispusă de procuror în dosarul penal nr. 3/P/2009 prin ordonanţa din data de 28 octombrie 2009 este legală şi netemeinică.
În temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., petenta se adresează instanţei competente.
Prin sentinţa penală nr. 14 din data de 3 februarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1192/42/2009 de către Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins plângerea formulată de petenta persoană - intimată S.A., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că avocatul D.A. şi-a exercitat în condiţii legale mandatul de avocat, că de asemenea acesta în faza procesului de fond şi în recurs a depus toate diligentele în mod legal privind asistenţa juridică.
Faptul că la sediul instanţei de judecată, în faţa sălii de şedinţă şi în prezenţa altor justiţiabili, intimatul ar fi atenţionat petenta asupra exercitării abuzive a drepturilor procesuale, constând în afirmaţii nereale privind conduita sa şi care l-ar putea determina să formuleze plângere penală, nu cade sub incidenţa legii penale, intervenţia încadrându-se în limitele normale de protejare a reputaţiei profesionale.
Prin urmare, concluzia celor doi procurori în sensul că susţinerile neadevărate ale reclamantului într-o acţiune civilă nu sunt încriminate de lege penală, iar rolul avocatului intimat a fost de a investi instanţa, de a fixa cadrul procesual în care să se desfăşoare judecata şi de a-şi exercita obligaţiile profesiei pentru administrarea unor probe concludente, necesare dovedirii motivelor în fapt invocate, se încadrează în legislaţia ce reglementează profesia de avocat şi deci nu pot conduce la reţinerea vreunei infracţiuni inclusiv a acelora reclamate de petenta persoană vătămată.
Împotriva sentinţei penale sus-amintite, a formulat recurs petiţionara S.A., care critică soluţia instanţei de apel ca fiind nelegală şi netemeinică, pentru următoarele considerente:
Astfel, recurenta - petiţionară a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, să se dispună începerea urmăririi penale faţă de intimatul D.A. şi condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288, art. 290 şi art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), deoarece acesta a depus într-un proces civil în vederea câştigării acestui proces un act care nu era valabil, procurat de M.N. şi un proces - verbal din anul 2005, promovând cu rea credinţă acţiune în justiţie.
S-a constatat că la dosar s-a depus de către recurenta S.A. un memoriu, intitulat „Note scrise/contraargumente" aflat la filele 16-20.
Examinând legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei din punct de vedere al motivelor de recurs, Înalta Curte a constatat criticile formulate ca fiind nefondate, recursul fiind respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, înregistrată sub nr. 3/P/2009, petenta S.A. a solicitat efectuarea de cercetări penale împotriva intimatului D.A., susţinând că fiind angajat de făptuitorul M.N., reclamant pârât în dosarul civil nr. 2972/284/2008 aflat pe rolul Judecătoriei Răcari, pentru dovedirea acţiunii promovate a depus drept probe înscrisuri nule de drept, respectiv un testament din anul 1943 şi un proces - verbal încheiat la 19 august 2005, primul un fals în formă calificată iar secundul fiind obţinut fie prin doi, fie este fals. La aceasta s-ar adăuga şi actele de instigare comise de acelaşi avocat, cu intenţie, constând în determinarea clientului său, reclamantul pârât să săvârşească fapte prevăzute de legea penală, inclusiv presiuni psihice asupra fratelui său M.D., tatăl petentei, toate având ca urmare alterarea gravă a stării de sănătate şi decesul prematur.
A mai susţinut persoana vătămată că prin atitudinea adoptată în cursul procesului civil intimatul D.A. creează stare de pericol pentru ordinea de drept, intervenind inoportun în desfăşurarea dezbaterilor, refuzând intempestiv orice mijloc legal de apărare şi propunând eludarea unor etape procedurale specifice.
În consecinţă, s-a solicitat efectuarea de cercetări penale şi trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în formă calificată, uz de fals, înşelăciune, instigare la înşelăciune, ameninţare şi abuz. Prin aceeaşi plângere organele de urmărire penală au fost investite şi cu cercetarea intimatului M.N. zis „R." sub aspectul comiterii infracţiunilor de ameninţare, şantaj şi înşelăciune, toate vizând conduita procesuală adoptată pentru admiterea acţiunii civile, obiect al dosarului sus menţionat.
In urma actelor premergătoare efectuate în cauză s-a constatat că testamentul din anul 1943 nu este produsul unei infracţiuni de fals în mod prealabil, ci se critică numai forma sa de redactare, lucruri care nu pot fi reţinute în sarcina avocatului D.A. ca infracţiuni din cele reclamate de recurenta - petiţionară.
S-a constatat din actele şi probele dosarului, că procesul-verbal din anul 2005 nu poate realiza conţinutul infracţiunilor de fals şi uz de fals în sarcina avocatului D.A., deoarece acest proces - verbal i-a fost pus la dispoziţie de către M.N., clientul pe care îl apăra, având convingerea că exprimă adevărul.
Referitor la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune reclamată şi invocată în recurs, Înalta Curte a constatat că aceasta nu poate exista atâta timp cât în condiţiile unui contract de asistenţă juridică, avocatul este obligat să depună, în condiţiile legii, toate diligentele pentru a susţine interesele clientului său (redactarea acţiunii civile, depunerea înscrisurilor primite de la partea care o reprezintă precum şi formularea de cereri în instanţă). S-a mai arăt că, toate probele administrate într-un dosar, sunt puse în discuţia părţilor şi sunt supuse cenzurii instanţei - care le poate sau nu lua în considerare - în măsura în care se coroborează sau nu cu alte probe din dosar.
Împotriva acestei decizii, la data de 23 mai 2011, contestatoarea S.A. a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea contestaţiei, acesta a arătat "că-şi menţine susţinerile din cererea de recurs în anulare ca şi toate celelalte susţineri ale sale formulate în cauză", solicitând în esenţă "demararea procedurilor care să facă posibilă reluarea cercetării prealabile ori cercetarea de către instanţă, în ideea realizării practice a cerinţelor art. 1, art. 3, art. 4, art. 12 prin aplicarea întocmai a celor speciale C. proc. pen., incidente cauzei [art. 200, art. 270 b)14 , 8 b) ori c) C. proc. pen.]. Luarea în considerare a posibilităţii extinderii cercetării sau/şi schimbării încadrării faptelor astfel cum ar fi trebuit să procedeze organele de cercetare şi cum a menţionat anterior, solicită să se constate dacă nu cumva ar fi de preferat reluarea cercetării judecătoreşti, iar în situaţia în care instanţa va decide reluarea cercetărilor de către parchet a solicitat ca instanţa să aprecieze dacă prezentul dosar ar putea fi remis Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (strămutare, învinuitul fiind bine cunoscut în Ploieşti) ori celui de pe lângă I.C.C.J. (ca instituţie de rang superior)".
Examinând contestaţia în anulare în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i)1 ,cu privire la care existau probe la dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1)1.
Examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa constată pe de-o parte că, cererea de contestaţie nu este făcută în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 388 C. proc. pen., respectiv 30 de zile de la data pronunţării deciziei contestate, Decizia fiind pronunţată la data de 28 mai 2010 iar contestaţia a fost înregistrată la această instanţă la data de 23 mai 2011, iar pe de altă parte, motivele invocate nu sunt dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a) - e) C. proc. pen., astfel încât contestaţia în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă.
Ca atare, văzând dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.A. şi o va obliga pe contestatoare la plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.A. împotriva deciziei penale nr. 2119 din 28 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. 1192/42/2009.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 07 septembrie 2011 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 2960/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2970/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
