ICCJ. Decizia nr. 3334/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3334/2011
Dosar nr. 15708/62/2010
Şedinţa publică din 29 septembrie 2011
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 84 din 2 martie 2011 a Tribunalului Braşov s-a dispus:
În baza art. 174, alin. (1), art. 175, alin. (1) lit. a), c), i) C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul N.E.A. la o pedeapsă de 16 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi la 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pedeapsă complementară.
În baza art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 – renumerotată (fost art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991) cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de „port fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului”.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului aplicându-se pedeapsa cea mai grea de 16 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
A fost aplicată pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a scăzut din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive din data de 8 noiembrie 2010 până la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus, după rămânerea definitivă a hotărârii, prelevarea probelor biologice de la inculpatul N.E.A. în vederea introducerii profilului său genetic în S.N.D.G.J., prelevare care se va realiza la eliberarea persoanei condamnate din penitenciar.
Următoarele obiecte existente la camera de corpuri delicte a Tribunalului Braşov, potrivit procesului-verbal de la dosar instanţă, constituie mijloace materiale de probă şi vor rămâne ataşate dosarului cauzei: geacă din piele de culoare neagră, geacă, pantofi tip sport, pereche şosete, sutien, bluză trening, pantofi negri din piele mărimea 41, pantaloni velur, maiou, fire păr, urme sânge balustradă, pardoseală şi geam, cămaşă în carouri negru cu alb, pantaloni stofă negri cu curea, 4 urme de sânge.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat şi depunerea la camera de corpuri delicte a Tribunalului Braşov, a unui cuţit de 26 cm – 13 cm lama şi 13 cm mâner – obiect aflat la camera de corpuri delicte - procesul-verbal de la dosar instanţă.
S-a constatat că prin Încheierea de şedinţă din data de 23 februarie 2011 s-a dispus disjungerea laturii civile a cauzei, stabilindu-se termen la data de 23 martie 2011.
În baza art. 189, art. 191 C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului să plătească statului suma de 1.000 RON cheltuieli judiciare, sumă ce include şi 50% onorariu avocat oficiu în cuantum de 100 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că:
Inculpatul N.E.A. şi victima N.G.L. au fost căsătoriţi şi aveau împreună 4 copii – minori la momentul sesizării instanţei. Între cei doi soţi au existat neînţelegeri legate de comportamentul victimei pe care inculpatul o acuza că îşi neglijează familia. Din data de 31 octombrie 2010 victima a părăsit domiciliul conjugal, abandonându-şi familia, astfel încât inculpatul a rămas să se îngrijească de cei patru minori ai cuplului. Inculpatul a contactat telefonic victima în mai multe rânduri în perioada cuprinsă între 30 octombrie 2010 şi 8 noiembrie 2010, s-a întâlnit cu aceasta, încercând să o determine să se întoarcă acasă. Inculpatul a susţinut că în data de 1 sau 2 noiembrie 2011 victima venise la domiciliul conjugal de unde a luat din bunurile comune, inclusiv o canapea pe care dormea bunica acesteia – aspecte confirmate de depoziţia martorului B.G.
În data de 8 noiembrie 2010, în jurul orelor 1700, inculpatul N.E.A. a contactat-o din nou telefonic pe soţia sa, victima N.G.L., solicitându-i acesteia să se întâlnească pentru a discuta, însă a fost refuzat de aceasta. Deranjat de atitudinea victimei, inculpatul a luat hotărârea de a o ucide; în acest sens, cunoscând traseul pe care îl parcurgea victima când se întorcea de la serviciu, precum şi unde locuia efectiv după ce a părăsit domiciliul conjugal, inculpatul a luat un cuţit din bucătărie, cu lungimea lamei de 13 cm şi 26 cm în lungime totală, pe care l-a ascuns în interiorul hainei şi a plecat pentru a se întâlni cu victima.
Cunoscând faptul că victima se deplasa de la locul de muncă cu autobuzul de pe linia 28 şi că pe această linie circulă doar două autobuze – unul care pleacă din Livada Poştei şi altul care pleacă de pe strada Fundăturii – inculpatul a plecat cu autobuzul de pe strada Fundăturii, s-a deplasat până pe strada Lânii unde a coborât, a traversat strada şi a aşteptat în staţie sosirea autobuzului în care se afla soţia sa. Aici inculpatul a stat aproximativ 5 minute până ce a sosit autobuzul în care se găsea soţia sa şi a văzut-o pe acesta aşezată pe scaunele din spate ale autovehiculului.
După ce autobuzul a oprit în staţie, inculpatul a urcat pe la uşile de la mijloc şi s-a îndreptat spre locul în care se găsea soţia sa, observând locuri libere lângă aceasta. Inculpatul s-a aşezat pe scaunul de lângă soţia sa, în partea dreaptă a acesteia şi a întrebat-o dacă nu vine „acasă la copii”; N.G.L. i-ar fi răspuns negativ inculpatului şi „a râs”. Această reacţie a victimei a produs o stare de surescitare nervoasă inculpatului, accentuată şi de situaţia familială a celor doi, motiv pentru care inculpatul a scos cu mâna dreaptă cuţitul din buzunarul interior al hainei cu care era îmbrăcat şi a încercat să o lovească pe N.G. Întrucât aceasta s-a apărat cu mâinile, inculpatul a scăpat cuţitul pe scaunele din faţă, ducând la alarmarea persoanelor care stăteau pe aceste scaune. Inculpatul s-a aplecat, a ridicat cuţitul cu mâna dreaptă, a prins cu mâna stângă victima de cap, a presat-o cu piciorul stâng în zona coapselor pentru a nu se zbate şi a început să o lovească cu cuţitul în zona de după ceafă. În acest timp, victima încerca să scape, strigând după ajutor, fapt care a condus la panicarea tuturor călătorilor din autobuz, în număr de 15 - 20 de persoane, printre care şi minori.
Călătorii din autobuz au început să alerge către şofer strigându-i acestuia să oprească maşina şi să deschidă uşile. Persoanele din autobuz, speriate, nu au intervenit pentru a salva victima. După ce a lovit victima cu cuţitul în zona cefei, inculpatul a tras victima cu capul pe spate şi a început să-i aplice lovituri şi în zona din faţă a gâtului. Deşi inculpatul a observat agitaţia creată în jurul său, a continuat să lovească victima cu cuţitul, chiar şi după ce autobuzul s-a oprit şi pasagerii au coborât.
După ce a observat că victima nu mai mişcă, inculpatul i-a dat drumul, corpul acesteia căzând între scaune. Inculpatul s-a deplasat apoi cu calm în zona scaunului şoferului de unde a luat o sticlă de apă pentru a se curăţa pe mâini de sângele soţiei sale. Fără a ascunde faptele sale, inculpatul a coborât din autobuz şi a întrebat persoanele care se aflau pe cealaltă parte a drumului, care văzuseră cele întâmplate, dacă au sunat la poliţie; după ce s-a spălat pe mâini, inculpatul a aşteptat sosirea salvării şi a organelor judiciare. Decesul victimei a fost constatat de medicii de pe ambulanţă care au sosit la faţa locului.
Inculpatul susţine că a aplicat în jur de 20 de lovituri de cuţit victimei, atât în zona cefei, cât şi în zona din faţă a gâtului. Potrivit expertizei medico legale-autopsiere, pe corpul victimei au fost descoperite multiple plăgi înjunghiate la nivelul: regiunii occipitale (cca 16), mastoidian stânga, cervical posterior stânga, zigomatic stânga, mandibula stângă, cervical anterior prelaringian, cervical antero lateral stânga, deltoidian anterior stânga, umăr stâng, braţul stâng posterior, falanga medie deget IV, hemitorace stânganterior paramedian, suprascapular stânga (2 plăgi), hemitorace paravertebral T2-T3. Rol tanato generator la producerea decesului victimei l-a avut plaga tăiată înţepată de la nivelul regiunii cervical anterior prelaringian, cu marginile netede şi infiltrat sanguin, de aspect franjurat la nivelul extremităţii drepte (submandibular dreapta), cu detaşare de multiple lambouri cutanate, având o direcţie uşor oblică de sus în jos şi de la dreapta la stânga cu lungimea totală de circa 14 cm şi dehiscenta maximă de circa 1,5 cm. Lovitura aplicată victimei în regiunea cervicală anterior prelaringian a interesat laringele, vena jugulară dreaptă şi esofagul.
Martorul C.I. a susţinut în declaraţia de la urmărire penală, că în data de 8 noiembrie 2010 se afla în autobuzul nr. 28 întorcându-se de la şcoală, a observat că în autovehicul se afla atât victima cât şi inculpatul N. (pe ambii cunoscându-i din cartier, fiind vecini), nu a auzit discuţii între cei doi sau râsete, însă la un moment dat a auzit „agitaţie în spatele autobuzului, oameni care strigau are un cuţit, o omoară”; martorul s-a uitat înspre spate şi a observat pe inculpatul N.E.A. „lovind-o cu un cuţit pe N.G.L.”: „cred că Eugen ţinea cuţitul în mâna dreaptă, cu mâna stângă ţinea victima de umărul drept, iar cu un picior o ţintuise pe scaun în sensul că piciorul său era aşezat peste picioarele victimei”. Martorul mai afirmă că victima a încercat să se apere dând din mâini, iar inculpatul a lovit-o „cam cinci minute” după oprirea autobuzului.
Martorul K.Z. a afirmat la urmărirea penală că în data de 8 noiembrie 2010, orele 1730, fiind în autobuzul 28 din municipiul Braşov a observat atât victima, cât şi inculpatul, „nu a avut loc nici o discuţie între cei doi şi nici nu a auzit-o pe doamna din stânga să râdă sau să facă alte gesturi care să atragă atenţia călătorilor”. Dat fiind locul în care s-a comis fapta – un autobuz în mişcare – este posibil ca între victimă şi inculpat să fi existat un schimb de replici, care să nu fi fost auzit de martor datorită zgomotului produs de motorul autovehiculului. Acelaşi martor a susţinut că, după ce a scăpat cuţitul, „bărbatul din stânga mea s-a enervat foarte tare şi s-a repezit şi a ridicat cuţitul cu mâna dreaptă (...) doamnele din faţă au început să ţipe” însă, „fără a fi perturbat de aceste ţipete, bărbatul a apucat femeia de păr şi a aplecat-o în faţă, începând să o lovească cu putere în zona cefei”. Martorul a crezut iniţial că inculpatul loveşte victima cu pumnul, dar după primele lovituri a observat „sânge sărind din corpul femeii până pe geamul autobuzului”; martorul a mai susţinut că victima a început să ţipe, şi-a dat seama că inculpatul o lovea cu cuţitul, motiv pentru care s-a speriat şi a alergat în faţă la şofer spunându-i acestuia să oprească autobuzul şi să deschidă uşile. După martor au alergat şi ceilalţi călători, strigând „săriţi, că ne omoară”. K.Z. a observat, din partea din faţă a autobuzului, cum inculpatul a dat-o „pe victimă cu capul pe spate şi i-a aplicat mai multe lovituri în zona din faţă a gâtului” după care victima nu a mai ţipat. Din depoziţia aceluiaşi martor, s-a reţinut că după ce autobuzul a fost oprit şi martorul a coborât din autovehicul, inculpatul a continuat să lovească victima cu cuţitul în zona gâtului.
Inculpatul a recunoscut fără rezerve faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată; de altfel, imediat după comiterea faptei, nu a încercat să se sustragă cercetărilor, a rămas la locul faptei şi a aşteptat organele de cercetare penală. Inculpatul a susţinut că a comis faptele fiind deranjat şi enervat de comportamentul soţiei sale – victima N.G.L., de faptul că aceasta nu se îngrijea de copii, de familie şi de faptul că aceasta plecase de la domiciliul conjugal. Inculpatul a descris cu lux de amănunte în cursul urmăririi penale comiterea faptelor, modul în care a înţeles să-şi ucidă soţia – prin întrebuinţarea unui cuţit pe care l-a luat în acest scop din apartamentul în care locuieşte, a urmărit victima cunoscând traseul acesteia şi fără a ţine seama de prezenţa altor persoane, a ales să aplice victimei aproape 30 de lovituri de cuţit în zona cervicală şi în partea din faţă a gâtului, continuând activitatea de agresare a victimei până s-a convins că aceasta decedase.
Inculpatul a acţionat cu intenţie directă, a premeditat fapta de omor – prin aceea că a luat de acasă un cuţit de bucătărie în scopul evident de a agresa victima; inculpatul nu a avut nici o reţinere în a acţiona deşi se afla într-un mijloc de transport în comun, în prezenţa mai multor persoane care călătoreau. Intenţia inculpatului de a ucide victima rezidă cu claritate din numărul de lovituri aplicate acesteia, dar şi din atitudinea ulterioară a inculpatului, care a aşteptat în mod paşnic organele de cercetare penală.
Prima instanţă a mai reţinut că fapta inculpatului a fost generată de atitudinea victimei, care cel mai probabil nu a dorit să stea de vorbă cu inculpatul, ci a fost determinată de situaţia tensionată în relaţiile de familie, care au ajuns la punctul culminant în data de 8 noiembrie 2010, când victima i-a comunicat telefonic inculpatului (anterior plecării acestuia de la domiciliu) că nu doreşte să revină în familie. Împrejurarea că inculpatul ar fi purtat în mod obişnuit (de la momentul plecării soţiei sale din domiciliu conjugal) un cuţit asupra sa, nu poate fi dovedită şi chiar dacă o atare situaţie ar putea fi probată, dat fiind materialul probatoriu administrat în cauză şi modul în care s-a comis infracţiunea de omor, agravanta prevăzută de art. 175 lit. a) C. pen. era aplicabilă, fără a fi necesară reţinerea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. – aplicabile de altfel şi în condiţiile art. 3201 C. proc. pen.
Dat fiind relaţiile de familie dintre victimă şi inculpat, precum şi faptul că infracţiunea de omor s-a comis într-un mijloc de transport accesibil publicului, reţinerea dispoziţiilor art. 175 lit. c), i) C. pen. este justificată.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, în vechea numerotare art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, s-a constatat că probatoriul administrat în cauză este elocvent în reţinerea vinovăţiei inculpatului. Martorii oculari la infracţiunea de omor audiaţi în cauză au relatat faptul că inculpatul a lovit victima cu un cuţit, ale cărui dimensiuni au fost aproximate de aceştia; inculpatul a recunoscut că a folosit cuţitul în mijlocul de transport în comun pentru a-şi ucide soţia, iar leziunile constatate asupra corpului victimei la autopsiere relevă faptul că s-a folosit un obiect tăietor înţepător – cuţit – pentru agresionarea acesteia.
La individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 52, art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), precum şi dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Instanţa a observat gradul de pericol social extrem de ridicat al faptei de omor reţinută în sarcina inculpatului, evidenţiat şi în limitele de pedeapsă (reduse potrivit art. 3201 C. proc. pen.) ce se pot aplica pentru acţiuni prin care se aduce atingere celei mai importante valori sociale – dreptul la viaţă.
Inculpatul a suprimat viaţa unei persoane de care era legat prin relaţii de căsătorie, persoană împreună cu care avea patru copii minori, care în prezent sunt lipsiţi de ocrotire părintească; fapta de omor a fost comisă cu premeditare, prin întrebuinţarea unui cuţit pe care inculpatul l-a luat de acasă special în acest scop; infracţiunea s-a petrecut în loc public, de faţă fiind mai multe persoane care nu au intervenit în a acorda ajutor victimei datorită modalităţii în care inculpatul a acţionat – lovire repetată, cu un cuţit. Numărul de lovituri aplicate victimei, toate localizate la nivel cervical şi în partea din faţă a gâtului imprimă faptei o gravitate sporită.
Deşi toate probele administrate în cauză au relevat faptul că inculpatul este o persoană apreciată în comunitate, că s-a îngrijit de copii săi, s-a remarcat faptul că acesta nu a avut nici o reţinere în a acţiona în modalitatea descrisă mai sus, cunoscând că în acest fel, minorii vor rămâne fără mamă şi, cel mai probabil, şi fără sprijinul tatălui pentru o perioadă îndelungată de timp.
Potrivit raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, profilul pulsional al inculpatului relevă un flux şi reflux în viaţa afectivă care se descarcă prin accese de coleră şi violenţe, inculpatul prezentând în acelaşi timp un potenţial agresiv crescut; se afirmă faptul că subiectul rămâne neataşat emoţional chiar şi în relaţiile mai apropiate, are un comportament egocentric şi impulsiv, are sentimentul că nu este înţeles de cei din jur şi are o manieră fragmentară de a simţi şi gândi.
Tribunalul a constatat că infracţiunea de omor a fost generată de incapacitatea inculpatului de a conştientiza faptul că problemele personale pe care le are nu se pot rezolva prin întrebuinţare de violenţe, că fiecare persoană are dreptul de a-şi trăi viaţa aşa cum crede de cuviinţă, că reacţiile impulsive pe care le are la un moment dat se pot răsfrânge nu numai asupra victimei şi asupra sa, ci şi asupra altor persoane care suferă al rândul lor datorită acţiunilor sale.
Instanţa a avut în vedere faptul că între inculpat şi victimă a existat o relaţie tensionată (se acuzau reciproc de infidelitate) ce a condus la separarea celor doi (referatul întocmit de serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Braşov; inculpatul a fost deranjat de faptul că trebuia să se îngrijească singur de cei patru minori ai familiei, deşi victima i-a comunicat că doi dintre copii vor rămâne la ea (declaraţia inculpatului în faţa medicilor legişti), că victima a luat din domiciliul conjugal bunuri fără a-i aduce la cunoştinţă acest fapt şi de împrejurarea că victima întreţinea o relaţie de concubinaj cu o persoană pe care o cunoştea.
Totodată, instanţa a avut în vedere faptul că, deşi inculpatul provine dintr-o familie organizată, a absolvit doar o clasă, a crescut într-un orfelinat, şi-a întemeiat o familie, a adoptat un stil de viaţă organizat – avea loc de muncă, a desfăşurat diverse activităţi lucrative pentru a-şi întreţine familia, are locuinţă stabilă şi este apreciat de membrii comunităţii în care trăieşte şi de colegii de la locul de muncă.
Tribunalul a constatat că declaraţia de recunoaştere a inculpatului nu poate fi interpretată în sensul prevăzut de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., iar atitudinea procesuală manifestată este deja analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul N.E.A., care a criticat soluţia pentru netemeinicie în ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei şi a solicitat reducerea pedepsei aplicate, cu reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., în sensul că întregul comportament al inculpatului, anterior săvârşirii faptei, şi anume nu lipsa antecedentelor penale, ci atitudinea comportamentului acestuia faţă de familie, faţă de societate, faţă de colegii de muncă, trebuie avute în vedere, în sensul redozării pedepsei şi coborârea acesteia sub minimul special prevăzut de lege. Inculpatul a mai precizat că recunoaşterea vinovăţiei nu poate constitui circumstanţă atenuantă, însă acest aspect se încadrează la lit. c) din art. 74 C. pen., iar atitudinea sa anterioară trebuie avută în vedere, sens în care a depus la dosar declaraţia vecinului de palier al inculpatului – M.N. – cel care s-a ocupat de îngrijirea copiilor inculpatului după încarcerarea acestuia, dar şi declaraţia părţii vătămate S.V., mătuşa decedatei, declaraţii din care rezultă foarte clar atitudinea anterioară a inculpatului săvârşirii infracţiunii. De asemenea, s-a făcut şi aplicarea art. 3201 C. proc. pen., recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat, însă alin. (7) al acestui articol prevede că recunoaşterea respectivei fapte şi limitarea la judecarea cauzei în funcţie de materialul probator existent în faza de urmărire penală ar trebui să fie în beneficiul inculpatului, susţinând că prin acest articol introdus prin Legea nr. 202/2010, se prevede micşorarea limitelor de pedeapsă cu o treime şi deşi nu se vorbeşte explicit în textul de lege, consideră că şi pedeapsa, chiar dacă nu ar trebui coborâtă cu această fracţie, trebuie aplicată tot cu analiza criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Prin Decizia penală nr. 63/a din 26 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpatul N.E.A. împotriva Sentinţei penale nr. 84 din 2 martie 2011 a Tribunalului Braşov, care a fost desfiinţată în ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi, rejudecând în aceste limite:
S-a redus pedeapsa aplicată inculpatului N.E.A. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. a), c), i) C. pen., cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. de la pedeapsa de 16 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. c) C. pen. pe o perioadă de 10 ani de la terminarea executării pedepsei principale la pedeapsa de 13 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. c) C. pen. pe o perioadă de 8 ani de la terminarea executării pedepsei principale.
S-a menţinut pedeapsa de 1 an închisoare aplicată aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de „port, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului” prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 republicată.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul urmează a executa pedeapsa cea mai grea, de 13 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. c) C. pen. pe o perioadă de 8 ani de la terminarea executării pedepsei principale.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
În baza art. 381 C. proc. pen. s-a adăugat la prevenţia inculpatului şi perioada de la data de 2 martie 2011 şi s-a menţinut, în continuare, măsura arestării preventive a acestuia.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 73 - art. 74 C. pen., constând în faptul că inculpatul a avut un loc de muncă, a desfăşurat diverse activităţi lucrative pentru a-şi întreţine familia (încă de la vârsta de 12 ani), are o locuinţă stabilă, fiind apreciat de membrii comunităţii în care trăieşte şi de colegii de la locul de muncă, motiv pentru care a redus pedeapsa aplicată inculpatului de la 16 ani închisoare la 13 ani închisoare.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, criticând hotărârea prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 pct. 14 şi 10 C. proc. pen. (caz de casare invocat oral de către reprezentantul Parchetului).
Astfel, se susţine că pedeapsa de 13 ani închisoare aplicată de Curtea de Apel Braşov este greşit individualizată, în raport de modalitatea în care fapta a fost săvârşită şi urmarea produsă, solicitându-se menţinerea hotărârii primei instanţe.
De asemenea, se arată că instanţa, deşi în considerente vorbeşte de reţinerea circumstanţelor atenuante, acest fapt nu se reflectă în dispozitivul hotărârii, nepronunţându-se în opinia Parchetului pe o cerere esenţială, în sensul dispoziţiilor art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., fapt ce atrage casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Inculpatul N.E.A., în recursul său, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând reindividualizarea pedepsei în sensul dispoziţiilor art. 74 alin. (1), lit. a), c) C. pen., urmând să se aibă în vedere conduita sa dinainte de săvârşirea faptei, cât şi atitudinea victimei, care a fost factorul declanşator al infracţiunii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., le consideră nefondate pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov privind cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. invocat de către Parchet, Înalta Curte apreciază că este nefondat, cazul de casare neavând aplicabilitate în cauză.
Se susţine că instanţa de apel, deşi în considerente face vorbire de faptul că se impune reţinerea circumstanţelor atenuante şi pedeapsa urmează a fi redusă ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi c) C. pen., în dispozitiv nu rezultă că aceste dispoziţii au fost reţinute.
Aspectele invocate de către Parchet nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., întrucât nu se poate susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru parte, deoarece aşa cum rezultă din conţinutul deciziei penale, instanţa a motivat amplu faptul că se impune reţinerea acestor circumstanţe, reducând şi pedeapsa ca urmare a reţinerii acestor circumstanţe.
În realitate, este vorba de o contradicţie între considerente şi dispozitiv (art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.), însă acest caz de casare nefiind invocat prin declaraţia de recurs şi nici în termen de 5 zile înainte de primul termen de judecată, instanţa nu-l poate lua în considerare din oficiu, nefăcând parte din cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
2. Cu privire la recursurile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi al inculpatului, întemeiate pe dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Pedeapsa aplicată inculpatului de 13 ani închisoare a fost judicios individualizată de către instanţa de prim control judiciar, prin raportare la dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social al faptei (omor), modalitatea de săvârşire (într-un mijloc de transport în comun, în prezenţa unui număr mare de persoane, numărul loviturilor de cuţit), de rezultatul faptei (decesul soţiei inculpatului), de persoana inculpatului (necunoscut cu antecedente penale, se bucură de o bună apreciere în familie şi societate), de contextul în care fapta a fost săvârşită (ca urmare a hotărârii victimei de a-şi instituţionaliza cei patru copii) şi de atitudinea sinceră a inculpatului (s-a făcut aplicarea art. 3201 C. proc. pen.).
Reţinerea circumstanţelor atenuante nu reprezintă o obligaţie pentru instanţa de judecată, ci doar o facultate. Or, raportat la contextul şi modalitatea în care fapta a fost săvârşită, la rezultatul acesteia, Înalta Curte apreciază că nu se justifică reţinerea acestora. Faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, că a avut o conduită bună înainte de săvârşirea faptei, că a avut o atitudine sinceră, au fost avute în vedere la individualizarea pedepsei, însă prin raportare la fapta săvârşită de inculpat nu pot convinge instanţa să facă reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi c) C. proc. pen.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
Fapta inculpatului este neîndoielnic gravă, însă în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, instanţa de fond a avut în vedere atât consecinţele negative ale acesteia asupra societăţii, cât şi persoana inculpatului (s-a bucurat de o bună apreciere în familie), atitudinea sinceră şi de regret, astfel încât pedeapsa aplicată, cât şi modalitatea de executare sunt în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 şi art. 52 C. pen.
Cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, Înalta Curte apreciază că a fost just individualizată, având în vedere că rolul prioritar al pedepsei este acţiunea de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu acela al represiunii, deoarece numai acţiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ce priveşte adaptarea conduitelor destinatarilor legii penale, în dezvoltarea conştiinţei juridice şi morale a membrilor societăţii şi numai dacă obiectiv atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete, trebuie utilizată constrângerea.
Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care, în acest domeniu, nu însemnă aplicarea unei pedepse severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ-preventivă.
Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcţia constrângerii nu este o funcţie a pedepselor, deoarece examenul realist al conţinutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcţiile pedepsei, măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esenţa pedepsei, însuşirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esenţă a pedepsei este însăşi pedeapsa.
Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat de a săvârşi din nou o infracţiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcţii: reeducarea şi intimidarea.
Intimidarea îşi produce efectele imediat, cât există şi durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea îşi produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conştiinţa subiectului şi are un caracter relativ statornic, durabil.
Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul, luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus, ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale şi necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată.
Această funcţie de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepsei, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situaţia în care conştientizează natura şi rolul acestor sancţiuni menite să-i influenţeze pozitiv conştiinţa, caracterul şi deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigenţele vieţii în societate, fără a intra în conflict cu ceilalţi oameni sau cu societatea însăşi.
Faţă de aceste considerente, motivul de recurs al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul majorării cuantumului pedepsei, cât şi cel al inculpatului, sub aspectul reducerii acesteia, apare ca nefondat, motiv pentru care, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpatul N.E.A. împotriva Deciziei penale nr. 63/A din 26 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), va deduce prevenţia de la 8 noiembrie 2010 la 29 septembrie 2011.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpatul N.E.A. împotriva Deciziei penale nr. 63/A din 26 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 8 noiembrie 2010 la 29 septembrie 2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3341/2011. Penal. Pornografia infantilă... | ICCJ. Decizia nr. 3330/2011. Penal → |
|---|
