ICCJ. Decizia nr. 3441/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3441/2011
Dosar nr. 7796/1/2011
Şedinţa publică din 05 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 22 septembrie 2011 Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori pronunţată în dosarul nr. 4630/89/2010, a dispus, în baza dispoziţiilor art. 3002 cu referire la dispoziţiile art. 160b alin. (1) C. proc. pen., verificarea şi constatarea ca legală şi temeinică măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul C.J.
În temeiul dispoziţiilor art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului C.J. aflat în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă laşi, măsură ce va fi verificată ulterior, nu mai târziu de 60 de zile.
În cauză, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului prin prisma existenţei sau nu a temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii de arest preventiv, curtea a constatat că materialul probator conferă date suficiente din care rezultă presupunerea că inculpatul C.J. a comis fapte prevăzute de legea penală, fiind astfel îndeplinită cerinţa înscrisă la art. 143 C. proc. pen.
Coroborarea probelor şi indiciilor temeinice sus-amintite au conturat suspiciunea rezonabilă privind existenţa unor date, informaţii care conving un observator obiectiv şi imparţial despre posibilitatea ca inculpatul să fi săvârşit faptele prevăzute de legea penală pentru care este judecat (jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei).
De asemenea, Curtea a constatat că sunt îndeplinite şi condiţiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care este judecat este închisoare mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În analiza celei de-a doua condiţii enumerate mai sus, Curtea a avut în vedere natura şi modalitatea concretă de comitere a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, împrejurările în care se reţine că au fost comise faptele, gravitatea deosebită a faptelor, vârsta fragedă a părţilor vătămate, urmarea produsă, precum şi sentimentul de insecuritate ce a fost creat în rândul comunităţii, ca urmare a comiterii presupuselor infracţiuni.
În concret, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., fără a se identifica sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte, o rezonanţă a faptei respective în comunitate, o reacţie colectivă faţă de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura şi modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii. Măsura lipsirii de libertate a unei persoane, potrivit dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârşească o nouă infracţiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
În cauza de faţă, Curtea a reţinut că infracţiunile pentru care inculpatul C.J. este judecat prezintă o gravitate concretă sporită, în raport de toate elementele anterior analizate, faptele presupus a fi săvârşite având o rezonanţă deosebită în rândul opiniei publice, măsura arestării preventive corespunzând scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen. Măsura arestării preventive a inculpatului se situează pe coordonatele legalităţii, aspecte analizate anterior, iar menţinerea acesteia este justificată, pe de o parte de scopul derulării în condiţii bune a procesului penal, iar pe de altă parte de necesitatea izolării inculpatului de comunitate. Faţă de această ultimă concluzie, Curtea a analizat proporţionalitatea dintre restrângerea dreptului la libertate a inculpatului cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au pledat în favoarea acordării de prioritate intereselor generale ale comunităţii.
În acelaşi timp, Curtea apreciază că durata arestării preventive a inculpatului până în prezent, în raport de toate fazele procesuale parcurse, respectiv urmărire penală şi judecata pe fond, iar în prezent în derularea apelului, se situează în limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, aşa cum se desprinde din jurisprudenţa CEDO în materie. Diminuarea pericolului pentru ordinea publică o dată cu trecerea timpului este un proces influenţat proporţional de factorii care definesc cauza sub aspectul complexităţii acesteia şi, în primul rând, de natura şi amploarea activităţii infracţionale supuse analizei. Astfel, percepţia comunităţii asupra unei infracţiuni de o periculozitate mică sau modică se diminuează cu trecerea timpului într-o manieră diferită de situaţia unor infracţiuni cu o periculozitate sporită, cum este cazul celor de faţă. A accepta părerea contrară ar constitui aplicarea aceleiaşi unităţi de măsură pentru fapte diferite şi ar produce o uniformizare nereală a percepţiei comunităţii asupra faptelor penale comise în rândul său.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.J., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate.
Examinând recursul declarat de inculpatul C.J., sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin sentinţa penală nr. 42 din data de 21 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Vaslui, inculpatul C.J. a fost condamnat la pedeapsa închisorii, inculpatul fiind arestat preventiv în prezenta cauză, măsura de arest fiind verificată şi menţinută prin încheierea de şedinţă din data de 2 august 2011.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.J., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul C.J. a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în fata autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune [lit. c)].
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f), C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunţat o hotărâre de condamnare chiar şi nedefinitivă, că urmează să fie soluţionat apelul declarat de inculpat - Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului - şi nici nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.J. împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 4630/89/2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.J. împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 4630/89/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 05 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3440/2011. Penal. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 3442/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
