ICCJ. Decizia nr. 3442/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3442/2011
Dosar nr. 7802/1/2011
Şedinţa publică din 05 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 22 septembrie 2011, Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 270/89/2011, a dispus respingerea cererii formulată de inculpatul P.V. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.
În baza art. 3002 C. proc. pen., raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului P.V., măsură care a fost menţinută, urmând a fi verificată periodic, anterior expirării termenului de 60 de zile.
S-a reţinut că inculpatul P.V. a fost arestat preventiv prin încheierea penală din 18 decembrie 2010 emiţându-se de către Tribunalul Vaslui mandatul de arestare preventivă nr. 51/U din 18 decembrie 2010 pentru o perioadă de 29 zile în temeiul dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. f) şi art. 1491 alin. (10) şi (11) C. proc. pen., măsura fiind dispusă în cursul urmăririi penale şi a fost prelungită şi menţinută în cursul judecăţii, în acord cu dispoziţiile prevăzute de art. 136, art. 143, art. 148 lit. f), art. 1491 şi art. 151 C. proc. pen., şi în acord cu dispoziţiile art. 3001 şi 2 şi art. 160b C. proc. pen.
Prin sentinţa penală de condamnare, în baza art. 350 C. proc. pen., s-a dispus menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului şi s-a dedus durata arestării preventive la zi, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
Astfel măsura arestării preventive a inculpatului s-a apreciat că este legală şi temeinică şi a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale prin care este reglementată.
S-a constatat că baza factuală care a constituit premisa arestării preventive a inculpatului, nu s-a modificat pentru aceasta existând probe şi indicii temeinice care justifică bănuiala rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost judecat în prezenta cauză, în sensul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen.
Temeiul de arestare iniţial, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. s-a apreciat că subzistă şi în prezent şi continuă să fundamenteze măsura arestării preventive a inculpatului , atât sub aspectul duratei pedepsei prevăzută de lege cât şi sub aspectul pericolului concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului o reprezintă pentru ordinea publică, prezervarea ordinii publice continuând să fie prevalentă datelor ce ţin de persoana inculpatului.
Pericolul pentru ordinea publică se deduce din modalitatea şi împrejurările concrete în care se presupune că a săvârşit fapta, modalitatea şi circumstanţele reale ale comiterii lor, natura şi gradul de pericol social a acestora, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, frecvenţa comiterii unor infracţiuni de acelaşi gen.
Măsura arestării preventive nu încalcă prezumţia de nevinovăţie a inculpatului în comiterea infracţiunii, elementele de fapt şi de drept ce trebuie examinate şi analizate în cazul măsurilor preventive, nefiind aceleaşi cu cele care trebuie examinate şi care fundamentează fapta şi vinovăţia inculpatului în urma cercetării judecătoreşti şi care constituie obiect al judecăţii. în cazul măsurii arestării preventive se examinează indicii şi probe care justifică bănuiala rezonabilă de comitere a faptelor prevăzute de legea penală precum şi incidenţa cazurilor de arestare preventivă prev. de art. 148 C. proc. pen. care nu înfrâng prezumţia de nevinovăţie.
Raportat la durata arestării preventive a inculpatului, Curtea a reţinut că raportat la fazele procesuale parcurse în dosarul penal cât şi la complexitatea cauzei, ansamblul probatoriu administrat şi celeritatea desfăşurării procedurilor, aceasta se circumscrie duratei rezonabile de arestare a inculpatului.
Cum temeiul iniţial de arestare preventivă, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., subzistă şi în prezent, nu s-a modificat şi nu s-a schimbat aşa încât să devină incidente dispoziţiilor art. 139 C. proc. pen. privind înlocuirea sau revocarea măsurii preventive, temeiul de arestare preventivă impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului, pentru considerentele că prezervarea ordinii publice continuă să fie prevalentă datelor ce ţin de persoana inculpatului, în desfăşurarea procedurilor penale intervenind o hotărâre penală de condamnare chiar nedefinitivă, temei al legitimei privări de libertate conform art. 5 lit. a) CEDO, condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. fiind îndeplinite sub ambele aspecte, ca şi dispoziţiile art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P.V., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate.
Examinând recursul declarat de inculpatul P.V., sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin sentinţa penală nr. 136 din 06 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Vaslui, inculpatul P.V. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., inculpatul fiind arestat preventiv în prezenta cauză, măsura de arest fiind verificată şi menţinută prin încheierea de şedinţă din data de 2 august 2011.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul P.V., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul P.V. a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune [lit. c)].
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art.5 paragraful 3 din CEDO. Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunţat o hotărâre de condamnare chiar şi nedefinitivă, că urmează să fie soluţionat apelul declarat de inculpat - Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului - şi nici nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 270/89/2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 270/89/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 05 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3441/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 3455/2011. Penal. Infracţiuni la legea... → |
|---|
