ICCJ. Decizia nr. 3529/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3529/2011
Dosar nr.6733/86/2009
Şedinţa publică din 11 octombrie 2011
Asupra recursurilor penale de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 233 din 10 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia penală în Dosarul nr. 6733/86/2009 au fost respinse cererile formulate de partea vătămată T.V. şi partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România privind schimbarea de încadrare juridică dată faptei prin rechizitoriu, din tentativă la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
În baza art. 290 C. pen. a fost condamnat inculpatul M.D. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (înscrisuri din 14 octombrie 2001).
În baza art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. a fost condamnat inculpatul şi la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complimentară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune.
În baza art. 290 C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 7 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (înscrisuri din 8 martie 2003).
În baza art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.D. şi la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complimentară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune.
În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele sus-menţionate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complimentară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.
A fost anulat înscrisul intitulat „contract de împrumut cu dobândă" din 14 octombrie 2001 încheiat între inculpat şi T.Ş. pentru suma de 80.000 dolari SUA, cu dobândă de 10% pe an.
A fost anulat înscrisul sub semnătură privată intitulat „contract de împrumut cu dobândă" din 8 martie 2003 încheiat între inculpat şi Uniunea Ucrainenilor din România pentru suma de 2.200.000.000 lei vechi, cu termen de restituire la 31 martie 2004.
A fost respinsă cererea părţii vătămate T.V. privind obligarea inculpatului M.D. la plata sumei de 780.000.000 lei vechi cu titlu de daune materiale şi 1.000.000.000 lei vechi daune morale.
A fost respinsă şi cererea părţii civile Uniunea Ucrainenilor din România privind obligarea aceluiaşi inculpat la plata sumei de 1.000.000.000 lei vechi.
A fost obligat inculpatul la 7.050 lei, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat - pe baza probatoriului administrat - că inculpatul se face vinovat de faptele menţionate în rechizitoriu, săvârşite în următoarele împrejurări de fapt:
Inculpatul M.D. a deţinut funcţia de prim-vicepreşedinte al Uniunii Ucrainenilor din România (U.U.R.) începând cu anul 2000 şi până la data de 21 noiembrie 2003, când a fost exclus din organizaţie pentru comportament necorespunzător în relaţia cu Uniunea şi membrii acesteia.
Conform actelor depuse la dosar, măsura excluderii din organizaţie a avut la bază mai multe fapte ilicite ale inculpatului, şi anume: întocmirea în fals a unui contract care prevedea preluarea de către Uniunea Ucrainenilor din România a contravalorii convorbirilor telefonice efectuate de SC I.C.I. SRL, înşelarea unui număr mare de ucraineni din România prin împrumutarea unor sume importante de bani, angajarea Uniunii Ucrainenilor din România în efectuarea unor cheltuieli fără respectarea procedurilor interne şi folosirea în mod fraudulos a însemnelor organizaţiei.
Predispoziţia inculpatului pentru încălcarea legii penale era confirmată de trecutul şi biografia sa, rezultând că acesta suferise mai multe condamnări 2 anterioare pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, falsificare de monedă, înşelăciune şi furt, fapte pentru care se împlinise însă termenul de reabilitare la data evenimentelor.
Uniunea Ucrainenilor din România era o organizaţie similară partidelor şi organizaţiilor politice, fiind constituită în mod legal de comunitatea ucrainenilor din România ca organizaţie obştească, neguvernamentală, neconfesională şi nonprofit.
Preşedintele Uniunii a fost numitul T.Ş., în prezent decedat.
În perioada când a fost membru al Uniunii şi a îndeplinit funcţia de prim-vicepreşedinte, între inculpat şi preşedintele T.Ş. au apărut mai multe neînţelegeri, unele dintre ele tranşate în instanţă.
Litigiul decurgând din contractul de închiriere încheiat de inculpat în numele Uniunii Ucrainenilor din România, vizând preluarea convorbirilor telefonice de la postul deţinut de SC I.C.I. SRL în valoare de 64.000.000 lei vechi, a format obiectul Dosarului nr. 801/2004 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Prin Sentinţa penală nr. 569 din 24 martie 2004 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti inculpatul a fost achitat de sub acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de înşelăciune, reţinându-se că nu era îndeplinită latura obiectivă a respectivei infracţiuni, iar prejudiciul reclamat de partea vătămată Uniunea Ucrainenilor din România fusese acoperit prin restituire.
Prin hotărârea de excludere din Uniunea Ucrainenilor din România se reţinuse că inculpatul folosise în mod ilegal ştampila organizaţiei, cu referire la contractul de închiriere încheiat cu SC I.C.I. SRL.
De asemenea, a rezultat că defunctul T.Ş. formulase şi o altă plângere împotriva inculpatului, pe motivul întreţinerii unei campanii de presă denigratoare, în mass-media locală şi centrală, la adresa Uniunii Ucrainenilor din România şi a preşedintelui acestuia, litigiu soluţionat prin Sentinţa penală nr. 855 din 5 mai 2004 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Şi în acest caz, inculpatul a fost achitat pe motiv că fapta săvârşită nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind sancţionat cu o amendă administrativă şi obligat la daune morale în favoarea celui prejudiciat.
Pe fondul acestor conflicte şi în timpul derulării lor, la data de 8 ianuarie 2004, inculpatul M.D. a solicitat, pe calea unei somaţii de plată, obligarea pârâtului T.Ş. la restituirea sumei de 97.643 dolari SUA reprezentând împrumut şi dobândă aferentă.
Acţiunea în justiţie a fost promovată pe baza unui înscris sub semnătură privată încheiat între inculpat şi T.Ş. având ca obiect un împrumut în sumă de 80.000 dolari SUA, pentru o perioadă de 440 zile, cu o dobândă curentă de 10% pe an.
Conform menţiunilor înscrise în act, împrumutul era acordat de inculpat persoanei fizice T.Ş., convenţie ce figura încheiată la domiciliul inculpatului din judeţul Suceava.
Deşi convenţia a fost încheiată între particulari, înţelegerea părţilor era consemnată pe un suport de hârtie cu antetul Uniunii Ucrainenilor din România, având ca sediu adresa din Bucureşti.
Contractul de împrumut purta ca dată 14 octombrie 2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 157 din 22 ianuarie 2004 a Judecătoriei Suceava, a fost respinsă cererea inculpatului privind restituirea sumei de bani împrumutate, reţinându-se că înscrisul prezentat nu avea deplină forţă probantă în sensul că nu era scris în întregime de împrumutat şi nu purta nici menţiunea „bun şi aprobat" conform prevederilor Codului civil.
După respingerea cererii în procedura sumară a somaţiei de plată şi după decesul lui T.Ş., la data de 5 octombrie 2005, inculpatul M.D. s-a adresat din nou instanţei de judecată solicitând în baza aceluiaşi înscris sub semnătură privată obligarea părţii vătămate T.V., în calitate de soţie supravieţuitoare şi moştenitoare a defunctului T.Ş., la plata împrumutului nerestituit în sumă de 80.000 dolari SUA.
Prin Sentinţa civilă nr. 947 din 9 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Suceava a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de inculpat şi obligată partea vătămată la restituirea sumei de 80.000 dolari SUA, în echivalent lei.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că înscrisul sub semnătură privată avea valoarea unui început de dovadă scrisă, înscris care unit cu declaraţiile martorilor P.G. şi H.M. făcea proba faptului pretins.
Împotriva sentinţei a declarat apel partea vătămată T.V.
Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 357 din 18 septembrie 2007 a Tribunalului Suceava, respingându-se apelul părţii vătămate.
Distinct de aceasta, la data de 10 octombrie 2006, inculpatul M.D. s-a adresat Tribunalului Suceava cu o cerere de chemare în judecată a Uniunii Ucrainenilor din România, prin care se solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 262.366,24 lei reprezentând împrumut nerestituit şi penalităţi aferente, invocându-se un alt contract de împrumut încheiat între el şi Uniune.
Conform înscrisului sub semnătură privată din 8 martie 2003, actul se încheiase tot la domiciliul inculpatului şi avea ca obiect suma de 2.200.000.000 lei vechi, împrumut acordat Uniunii Ucrainenilor din România, prin preşedinte T.Ş., cu scadenţă la 31 martie 2004.
Contractul de împrumut era redactat tot pe un suport de hârtie cu antetul Uniunii Ucrainenilor din România, Bucureşti, dar cuprindea în conţinut menţiunea că sediul organizaţiei politice era în Bucureşti, str. V.
Conform rechizitoriului, cele două înscrisuri sub semnătură privată folosite de inculpat la promovarea acţiunilor civile în justiţie prezentau caracteristici comune, dar şi deosebiri.
Astfel, ambele înscrisuri erau ştampilate cu însemnele Uniunii Ucrainenilor din România deşi numai unul dintre ele avea ca împrumutat organizaţia - persoană juridică.
De asemenea, numai contractul încheiat cu Uniunea purta menţiunea „bun şi aprobat" înscrisă prin dactilografiere la finele actului, iar adresa din antet era diferită de cea menţionată în cuprinsul actului.
Ca elemente comune, s-a reţinut că la ambele contracte, semnătura şi ştampila Uniunii Ucrainenilor din România erau aplicate pe mijlocul paginii şi niciunul dintre acte nu era semnat potrivit uzanţelor, de creditor în partea stângă şi debitor în partea dreaptă.
Pe baza acestor elemente, dar şi a apărărilor formulate în procesele privind restituirea împrumuturilor, s-a considerat că există dubii cu privire la veridicitatea înscrisurilor sub semnătură privată folosite în procese de către inculpat.
S-a reţinut astfel că pârâtul T.Ş. a tăgăduit în permanenţă primirea vreunui împrumut de la inculpatul M.D., în nume propriu ori ca reprezentant al Uniunii Ucrainenilor din România, invocând în acest sens suficienţa resurselor financiare ale organizaţiei dovedită de actele contabile şi raportul de control al Curţii de Conturi a României, dar şi viciile de formă ale înscrisurilor care consemnau contractarea împrumuturilor.
A fost subliniată împrejurarea că deşi cele două înscrisuri au fost redactate la intervale mari de timp, suportul de hârtie era acelaşi şi identic cu cele folosite în campania electorală din anul 2000, materiale la care avusese acces şi inculpatul în calitatea sa de membru şi vicepreşedinte al Uniunii Ucrainenilor din România.
Că suportul de hârtie era identic cu cel folosit în campania electorală rezultă şi din aceea că atributele de identificare ale organizaţiei politice trecute în antet corespundeau acelei perioade, şi nu celei de la data încheieri actelor.
În considerarea acestei apărări, au fost efectuate mai multe constatări şi expertize criminalistice asupra înscrisurilor, în faza de urmărire penală.
Întrucât constatările şi rapoartele efectuate cuprindeau concluzii contradictorii între ele, dar şi cu datele rezultate din anchetă, în cauză a fost efectuată şi o expertiză a scrisului de către Institutul Naţional de Expertiză Criminalistică, expertiză care a stabilit că semnătura aplicată pe contractele de împrumut era executată de T.Ş.
Cu toate acestea, pe baza celorlalte date din anchetă şi a probelor administrate în vederea stabilirii tuturor împrejurărilor de fapt, cu referire specială şi la expertiza efectuată de Institutul de Criminalistică din cadrul I.G.P.R. şi declaraţiile martorilor M.Z., T.Ş., S.I., F.D., Ş.T., B.Ş. şi B.I., urmărirea penală a concluzionat că cele două înscrisuri sub semnătură privată intitulate „contract de împrumut" au fost falsificate de inculpatul M.D. prin tehnoredactarea conţinutului convenţiilor pe suportul de hârtie - tipizat cu antetul Uniunii Ucrainenilor din România, folosite în campania electorală din anul 2000 şi distribuite în alb către filialele organizaţiei, purtând semnătura preşedintelui T.Ş. şi ştampila Uniunii.
S-a reţinut astfel că ambele înscrisuri au fost redactate pe suporturi de hârtie asemănătoare, conţinând antetul Uniunii Ucrainenilor din România şi folosite de organizaţie în alegerile din anul 2000, înscrisuri ştampilate şi semnate pe mijlocul paginii, la fel cu cele folosite în campania electorală.
Conform declaraţiilor martorilor Ş.T. şi F.D., atunci când actele Uniunii erau semnate numai de către preşedinte, întotdeauna ştampila şi semnătura acestuia erau aplicate în mijlocul paginii.
De asemenea, s-a reţinut că inculpatul s-a aflat în posesia tipizatelor preexistente, având acces la înscrisurile organizaţiei politice în calitatea sa de prim-vicepreşedinte al Uniunii Ucrainenilor din România şi preşedinte al Organizaţiei Teritoriale Suceava, primind înscrisuri în alb cu antetul Uniunii Ucrainenilor din România, ştampilate şi semnate de preşedintele T.Ş. în campania electorală din anul 2000, conform declaraţiei martorilor F.D. şi B.Ş.
S-a mai reţinut şi că nici Uniunea Ucrainenilor din România şi nici T.Ş. nu aveau probleme financiare pentru a exista motivaţia contractării unor împrumuturi, fapt confirmat şi de martorii S.I., T.Ş., I.D. şi B.I. şi nota de control a Curţii de Control a României.
Tot astfel, s-a mai reţinut că, deşi cele două înscrisuri fuseseră întocmite la un interval de circa 2 luni, suportul de hârtie era identic între ele, dar şi cu cele ridicate din arhiva Uniunii Ucrainenilor din România şi folosite în campania electorală din anul 2000. Ambele înscrisuri erau semnate de T.Ş. cu aceeaşi nuanţă de culoare, în timp ce semnăturile inculpatului era executate cu nuanţe diferite, conform concluziilor expertizei criminalistice.
A fost evidenţiată deopotrivă şi împrejurarea că, deşi înscrisurile vizau debitori diferiţi, ambele erau redactate pe suport de hârtie cu antetul şi ştampila Uniunii Ucrainenilor din România şi semnătura preşedintelui T.Ş., precum şi faptul că în conţinutul contractului din 8 martie 2003 era menţionată o altă adresă a sediului social al Uniunii Ucrainenilor din România decât cea trecută în antet, atributele de identificare ale persoanei juridice nefiind cele declarate la momentul întocmirii actului.
Un alt argument în sprijinul vinovăţiei inculpatului a fost cel decurgând din schimbarea de poziţie a martorilor audiaţi în cursul procedurilor civile, în susţinerea pretenţiilor inculpatului.
S-a reţinut în acest sens că martorii H.M. şi P.G. care iniţial au declarat că ar fi fost prezenţi la domiciliul inculpatului la momentul încheierii contractelor şi că sumele de bani împrumutate ar fi fost predate defunctului T.Ş., în cursul anchetei penale au revenit asupra acestor declaraţii, susţinând fie că nu au văzut predarea vreunei sume de bani, fie că nu îşi amintesc dacă defunctul se afla la domiciliul inculpatului la data încheierii contractelor.
Pe baza probelor testimoniale şi a înscrisurilor identificate şi ridicate în cursul anchetei penale, s-a stabilit şi că, la data încheierii contractului de împrumut din 14 octombrie 2001, defunctul T.Ş. se afla la sediul Uniunii Ucrainenilor din România din Bucureşti, iar la data de 8 martie 2003, data încheierii convenţiei de împrumut cu Uniunea Ucrainenilor din România, defunctul se afla în delegaţie în judeţe situate la mare distanţă de domiciliul inculpatului M.D.
O altă dovadă privind falsificarea înscrisurilor de către inculpat a fost indicată şi în raport de faptul că pe parcursul derulării litigiilor civile, inculpatul nu a făcut nicio referire legată de existenţa celui de-al doilea contract de împrumut, iar în raport de motivaţia care a justificat respingerea acţiunii civile în procedura somaţiei de plată, inculpatul a întocmit al doilea contract de împrumut prin adăugarea menţiunii „bun şi aprobat" în formă tehnoredactă, având în vedere că nu putea obţine această menţiune şi manuscriere de către defunct.
S-a mai reţinut şi că inculpatul acţionase din dorinţa de a se răzbuna împotriva celor responsabili de îndepărtarea sa din organizaţie şi pierderea poziţiei pe care o deţinuse în cadrul acesteia, martorii audiaţi în cauză confirmând ameninţările proferate în acest sens de inculpat după excluderea din Uniune.
Inculpatul nu a recunoscut comiterea faptelor, susţinând în faţa instanţei că după încheierea contractului din 14 octombrie 2001 s-ar fi deplasat împreună cu soţia sa şi cu preşedintele T.Ş. şi T.V. la pensiunea „C.A." Frasin, depunând în copie o confirmare din partea pensiunii semnată de directorul V.Ş. din care rezulta faptul că la acea dată respectivele persoane fuseseră cazate împreună.
Din relaţiile comunicate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Suceava s-a reţinut însă că pensiunea „C.A." Frasin fusese înregistrată ca persoană juridică ulterior datei la care se pretindea că au fost cazate împreună cele patru persoane.
Totodată, s-a reţinut că pentru înscrisul intitulat „Confirmare" emis de numita V.Ş. şi prezentat în probaţiune de inculpat se formulase plângere penală de către partea vătămată şi Uniunea Ucrainenilor din România, cercetările fiind în curs de derulare în Dosarul penal nr. 995/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava.
În ceea ce priveşte apărarea inculpatului formulată în legătură cu cel de-al doilea contract din 8 martie 2003, conform căreia actul ar fi fost semnat la sediul Uniunii Ucrainenilor din municipiul Suceava, s-a reţinut că din conţinutul respectivului înscris rezulta că acesta a fost întocmit la domiciliul inculpatului din Suceava.
Ca urmare, au fost înlăturate de instanţă apărările invocate în proces de către inculpat, reţinându-se că acesta era vinovat de comiterea faptelor în modalitatea descrisă în rechizitoriu.
În drept, activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, constând în tehnoredactarea în fals a două contracte de împrumut care menţionau în mod nereal împrumutarea unor sume de bani către T.Ş. şi Uniunea Ucrainenilor din România, înscrisuri pe care ulterior le-a folosit în faţa instanţelor civile în vederea recuperării pretinselor împrumuturi nerestituite, a fost încadrată juridic în dispoziţiile art. 290 C. pen. şi art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu menţiunea că falsul în înscrisuri sub semnătură privată şi tentativa la infracţiunea de înşelăciune au fost reţinute pentru fiecare înscris în parte.
Sub aspectul încadrării juridice, au fost respinse cererile părţii vătămate T.V. şi ale părţii civile Uniunea Ucrainenilor din România privind reţinerea în cauză a infracţiunii de înşelăciune, cu motivarea că sumele de bani menţionate în cuprinsul contractelor de împrumut falsificate nu au intrat în posesia inculpatului.
Concluzia instanţei a fost menţinută şi în privinţa contractului de împrumut din 14 octombrie 2001 pentru care inculpatul obţinuse o hotărâre de restituire definitivă, reţinându-se că executarea silită pornită în baza titlului executor reprezentat de Sentinţa civilă nr. 947 din 9 martie 2007 a Judecătoriei Suceava fusese suspendată provizoriu pe rolul BEJ C.L.
Pentru suma de 2.200.000.000 lei vechi constatată prin înscrisul sub semnătură privată falsificat din 8 martie 2003, s-a reţinut că aceasta nu fusese restituită pe cale judecătorească, judecata acţiunii civile pornită de inculpat şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti fiind în prezent suspendată până la soluţionarea definitivă a procesului penal.
Ca urmare, s-a considerat că în condiţiile în care inculpatul nu încasase nicio sumă de bani în urma demersurilor sale civile, în care se folosise de contractele de împrumut falsificate, nu se putea reţine ca fiind realizată în întregime acţiunea de inducere în eroare a părţii vătămate şi a părţii civile, activitatea infracţională a inculpatului realizând doar tentativa pedepsibilă la această infracţiune.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se seama de gradul de pericol social al faptelor comise, împrejurările de săvârşire şi poziţia nesinceră adoptată în proces dar şi faptul prezentării inculpatului la toate termenele de judecată stabilite în cauză.
De asemenea, în vederea restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor, s-a dispus desfiinţarea contractelor de împrumut falsificate din 14 octombrie 2001 şi 8 martie 2003.
Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că partea vătămată T.V. s-a constituit parte civilă cu suma de 780.000.000 lei vechi daune materiale şi 1.000.000.000 lei vechi daune morale, cererea de despăgubiri materiale incluzând şi dobânda cuvenită sumei de 212.384,08 lei indisponibilizată în cadrul executării silite pornite în baza titlului executor.
Având în vedere că partea vătămată a renunţat la proba cu expertiză contabilă în vederea cuantificării prejudiciului cauzat prin indisponibilizarea sumei de bani obţinută în cadrul executării silite, instanţa a respins despăgubirile materiale cerute de partea vătămată, considerând că în cuantumul daunelor materiale nu poate fi inclusă şi suma de 80.000 dolari SUA care nu intrase în posesia inculpatului.
Totodată, a fost respinsă şi cererea de daune morale solicitate de partea vătămată, precum şi cea a părţii civile Uniunea Ucrainenilor din România în valoare de 1.000.000.000 lei vechi pentru prejudiciul de imagine suferit, apreciindu-se că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului nu erau de natură să atragă existenţa unui prejudiciu nepatrimonial.
În schimb, prima instanţă, cenzurând cererea părţii vătămate T.V. de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate în proces, instanţa a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 3.199 lei, reţinând că celelalte cheltuieli nu erau ocazionate de proces.
Hotărârea pronunţată în cauză a fost atacată cu apel de către inculpatul M.D. şi de părţile civile T.V. şi Uniunea Ucrainenilor din România.
Prin apelul inculpatului, hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru cauze de nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:
1. Încălcarea dreptului la apărare prin omisiunea instanţei de fond de a supune în dezbatere contradictorie înscrisul prezentat de avocatul părţilor civile ca probă privind uşurinţa tehnoredactării în fals a unui contract de împrumut similar înscrisurilor ce formează obiectul acuzaţiilor pe baza cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului.
În raport de această omisiune, s-a susţinut că inculpatul a fost în imposibilitate de a-şi formula propria apărare cu privire la experimentul propus de părţile civile, deşi acesta a fost avut în vedere de instanţă la stabilirea vinovăţiei inculpatului.
2. Greşita condamnare a inculpatului în condiţiile în care probatoriul administrat în cauză nu demonstrează neechivoc întocmirea în fals a contractelor de împrumut, dimpotrivă, probele ştiinţifice efectuate în cauză confirmând semnarea actelor de către debitorul T.Ş., în nume propriu şi ca reprezentant al Uniunii Ucrainenilor din România.
Critica invocată a fost susţinută şi în raport de greşita interpretare a declaraţiilor de martori, invocându-se contradicţiile existente între depoziţiile de la urmărirea penală şi cele din cursul cercetării judecătoreşti, precum şi înscrisurile în apărare depuse în proces de inculpat.
Tot în cadrul criticii vizând greşita condamnare a inculpatului a fost menţionată greşita reţinere că în cauză erau îndeplinite elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune, susţinându-se în esenţă că inducerea în eroare nu se realizează printr-o hotărâre judecătorească, neputându-se vorbi de o inducere în eroare a instanţei. Inducerea în eroare trebuie să privească în mod direct şi nemijlocit persoana contractantă, o asemenea acţiune neputându-se realiza cu concursul justiţiei întrucât ar însemna ca hotărârile judecătoreşti pronunţate pe baza unor înscrisuri falsificate să constituie mijloace frauduloase, prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune.
Pe baza acestor susţineri, inculpatul a solicitat să fie achitat pentru ambele infracţiuni, invocând ca temei prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen.
La rândul lor, părţile civile au criticat hotărârea primei instanţe pentru greşita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, neacordarea despăgubirilor civile şi a cheltuielilor de judecată, aşa cum au fost solicitate şi probate prin înscrisurile depuse la dosar.
Prin Decizia penală nr. 10 din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori au fost admise apelurile formulate de părţile civile T.V. şi Uniunea Ucrainenilor din România, desfiinţată în parte de hotărârea primei instanţe numai în ceea ce priveşte greşita soluţionare a cererii de acordare a daunelor morale şi, respectiv, a cheltuielilor judiciare şi, în rejudecare:
A fost obligat inculpatul M.D. la plata sumei de 5.000 lei daune morale către partea civilă T.V. şi la 781,45 lei cheltuieli judiciare către partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva aceleiaşi sentinţe şi obligat să plătească fiecăreia dintre părţile civile suma de câte 247 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în apel.
A fost obligat inculpatul la 200 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că elementele de fapt cu relevanţă asupra existenţei faptelor şi a vinovăţiei inculpatului au fost corect reţinute de prima instanţă, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză.
În considerentele deciziei pronunţate în apel au fost examinate criticile inculpatului invocate în susţinerea cererii de achitare şi motivele pentru care nu au fost primite apărările formulate şi menţinută, sub aceste aspecte, hotărârea instanţei de fond.
A fost înlăturată şi critica inculpatului referitoare la nulitatea sentinţei, reţinându-se că neregularitatea invocată - omisiunea instanţei de fond de a supune dezbaterii părţilor contractul de împrumut prezentat de părţile civile spre a se demonstra uşurinţa cu care putea fi confecţionat un asemenea înscris - nu a fost de natură a produce vreo vătămare în drepturile inculpatului.
S-a arătat astfel că respectivul înscris nu a constituit o probă esenţială şi determinantă în stabilirea faptelor cauzei, condamnarea inculpatului având la bază o serie de alte probatorii, menţionate ca atare şi analizate în cuprinsul sentinţei primei instanţe.
De asemenea, s-a constatat că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat a fost corespunzător încadrată juridic în dispoziţiile art. 290 C. pen. şi art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., fiind respinsă cererea părţilor civile privind schimbarea de încadrare juridică prin reţinerea formei consumate a infracţiunii de înşelăciune.
În schimb, instanţa de apel a constatat că prima instanţă apreciase greşit că partea vătămată T.V. nu era îndreptăţită la repararea prejudiciului nepatrimonial.
S-a reţinut astfel că partea vătămată încercase un prejudiciu moral constând în suferinţele cauzate de acţiunile ilicite ale inculpatului, ce au avut drept consecinţă reducerea substanţială a veniturilor părţii vătămate care s-a văzut obligată să avanseze sume importante de bani pentru susţinerea procedurile legale necesare preîntâmpinării recuperării unei sume de bani nedatorate, ajungând în situaţia de a nu se mai putea întreţine şi de a-şi plăti cheltuielile curente.
Ca urmare, instanţa de apel a dispus ca inculpatul să plătească părţii vătămate T.V. o despăgubire în valoare de 5.000 lei, ca echivalent al prejudiciului nepatrimonial încercat.
Pentru partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România, s-a constatat că nu a existat un prejudiciu de imagine cauzat prin fapta ilicită a inculpatului, menţinându-se astfel dispoziţia instanţei de fond privind respingerea cererii de daune morale.
În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea în fond a cauzei, critică deopotrivă invocată în apelul părţii civile Uniunea Ucrainenilor din România, s-a constatat că acestea au fost stabilite de prima instanţă cu o diferenţă în minus de 781,45 lei faţă de suma de 3.199 lei menţionată în dispozitivul sentinţei.
De asemenea, s-a constatat că în cuantumul cheltuielilor acordate părţii vătămate T.V., în valoare totală de 3.199 lei, erau incluse şi cheltuielile efectuate de partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România.
Cu toate acestea, s-a considerat că în apel nu putea fi acordată decât diferenţa în minus a cheltuielilor judiciare efectuate în proces, având în vedere că partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România nu criticase omisiunea primei instanţei de departajare a cheltuielilor între partea vătămată şi partea civilă.
Ca urmare, numai în limitele arătate, au fost admise apelurile declarate de partea vătămată T.V. şi partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România şi desfiinţată hotărârea primei instanţe.
Şi împotriva acestei decizii şi, în esenţă, pentru aceleaşi motive, în termen legal, au declarat recurs inculpatul M.D. şi partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România.
Prin recursul formulat de partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 din 2 C. proc. pen., a fost reiterată critica vizând greşita soluţionare a acţiunii civile, invocându-se prejudiciul de imagine cauzat organizaţiei prin desele afirmaţii ale inculpatului făcute în public în baza contractelor falsificate, precum şi cuantumul redus al cheltuielilor judiciare acordate pentru judecata în fond şi în apel a cauzei, raportat la înscrisurile depuse în probaţiune.
Prin recursul inculpatului, hotărârile pronunţate în cauză au fost criticate pentru motive circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18, pct. 12 şi pct. 14 şi pct. 20 C. proc. pen.
În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., a fost reluată critica referitoare la greşita condamnare a inculpatului, invocându-se grava eroare săvârşită de instanţe în interpretarea şi evaluarea probatoriului şi stabilirea stării de fapt.
S-a susţinut în esenţă că soluţia de condamnare s-a întemeiat în principal pe declaraţiile subiective ale unora dintre persoanele aflate în anturajul preşedintelui T.Ş., ignorându-se sau înlăturându-se din examinare probele ştiinţifice şi declaraţiile martorilor P.C., H.M., G.M. şi M.D. care confirmau susţinerile şi apărările formulate în cauză de către inculpat.
S-a susţinut că ambele înscrisuri sub semnătură privată referitoare la contractele de împrumut au fost întocmite de defunctul T.Ş. şi semnate de el şi inculpat cu ocazia remiterii sumelor de bani împrumutate.
Sub acest aspect, s-a arătat că expertizele criminalistice efectuate în cauză au stabilit că semnăturile înscrise pe contracte aparţineau defunctului T.Ş.
De asemenea, s-a arătat că nici expertiza chimică efectuată în cauză nu constituia o probă în defavoarea inculpatului, concluziile formulate fiind în sensul că textele imprimate pe cele două contracte fuseseră realizate cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală, fără a se putea însă stabili dacă fusese folosită aceeaşi imprimantă şi nici determinată vechimea înscrisurilor.
În consecinţă, apărarea inculpatului a susţinut că din nicio probă ştiinţifică administrată în cauză nu rezulta contrafacerea înscrisurilor, situaţie în care experimentul judiciar propus de partea civilă prin întocmirea unui înscris similar celor care constatau convenţiile de împrumut nu era relevant stabilirii faptelor cauzei şi nici nu fusese adus la cunoştinţa inculpatului în condiţii procedurale pentru ca acesta să fie în măsură să îşi formuleze apărările necesare.
Deopotrivă a fost invocată şi greşita înlăturare din examinare a înscrisului intitulat confirmare susţinându-se că argumentaţia instanţei nu justifica valabil înlăturarea probei în apărare în condiţiile în care menţiunile în regim de carte funciară demonstrează că pensiunea exista încă din anul 1995 în proprietatea altor persoane şi îşi desfăşura activitatea din 14 octombrie 2001.
În cadrul criticii vizând greşita condamnare a inculpatului, a fost menţionată şi omisiunea instanţelor de a analiza şi de a motiva în concret lipsa de temeinicie a susţinerilor formulate în apărare, invocându-se în acest sens încălcarea dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., apărarea a solicitat să se constate că faptele reţinute în sarcina inculpatului nu realizează conţinutul constitutiv al tentativei la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
În argumentare s-a arătat că nu există inducere în eroare în situaţia folosirii unui înscris falsificat într-o procedură judiciară menită să valorifice drepturile constatate prin respectivul înscris.
Orice persoană implicată într-o procedură judiciară are dreptul de a prezenta observaţiile sale cu privire la susţinerile adversarului, de a le contesta şi de a demonstra lipsa lor de temeinicie, motivaţiile formulate fiind supuse controlului instanţei care decide în cauză pe baza probelor administrate.
Ca urmare, s-a arătat că inducerea în eroare, ca acţiune de realizare a laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, nu se poate săvârşi prin intermediul instanţei, ci aceasta trebuie realizată în mod direct şi nemijlocit asupra cocontractantului.
În situaţia în care se descoperă că înscrisul depus în dovedirea pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată este falsificat, răspunderea penală a persoanei care l-a produs şi/sau folosit în vederea producerii de consecinţe juridice poate fi angajată numai pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată sau uz de fals prevăzute de art. 290 C. pen. şi respectiv, art. 291 C. pen.
În consecinţă, apărarea a solicitat să se dispună achitarea inculpatului pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Critica formulată în cadrul acestui caz de casare a fost susţinută şi în raport de omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la inexistenţa faptelor de tentativă la infracţiunea de înşelăciune, deşi respectiva apărare fusese expres formulată prin motivele de apel şi reiterată în cadrul dezbaterilor.
S-a arătat că această omisiune afectează dreptul la un proces echitabil şi împiedică exercitarea efectivă a controlului judiciar în calea de atac pendinte.
În subsidiar, au fost invocate şi cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 şi 20 C. proc. pen., solicitându-se ca în ipoteza reţinerii vinovăţiei inculpatului să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 741 alin. (1) C. pen., introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea judecării proceselor, ca lege penală mai favorabilă, incidenţă şi în cazul tentativei la infracţiunea de înşelăciune.
Examinând Decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt fondate, pentru existenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. şi care face inutilă analizarea celorlalte motive invocate.
Se reţine în acest sens că instanţa de prim control judiciar a omis să se pronunţe asupra cererii inculpatului prin care se invoca, ca motiv de apel, greşita condamnare pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune.
Critica invocată prin motivele de apel, susţinută oral şi în cadrul dezbaterilor, nu a fost analizată de instanţa de control judiciar, fiind evidentă vătămarea cauzată inculpatului prin omisiunea instanţei în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare.
Cererea de achitare formulată sub motivul că activitatea infracţională nu era susceptibilă a primi şi încadrarea prevăzută la art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) constituia o cerere esenţială pentru inculpat şi de natură să influenţeze soluţia procesului, prin modificarea substanţială adusă situaţiei juridice a inculpatului, în ipoteza primirii acesteia de către instanţă.
În legătură cu acest aspect, Înalta Curte constată că pronunţarea asupra cererii inculpatului era cu atât mai necesară în condiţiile în care şi prima instanţă, înlăturând solicitarea apărării, calificase fapta inculpatului constând în folosirea înscrisurilor falsificate în procesele introduse pentru restituirea împrumuturilor ca tentativă la infracţiunea de înşelăciune, fără a face însă nicio referire concretă la argumentele prezentate în susţinerea tezei privind inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunii.
În faţa instanţei de apel, ca şi în motivele scrise de recurs, au fost menţionate şi detaliate elementele pe baza cărora s-a considerat de către apărare că infracţiunea de înşelăciune nu se săvârşeşte niciodată prin intermediul instanţei, chiar şi în ipoteza în care cererea de chemare în judecată se întemeiază pe un înscris doveditor falsificat şi acesta serveşte ca temei la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
Deşi argumentaţia formulată era pertinentă din perspectiva textelor legale ce reglementează infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi înşelăciune, susţinându-se că plăsmuirea unui înscris producător de consecinţe juridice şi ulterior folosirea lui în vederea obţinerii acelor consecinţe juridice nu poate fi încadrată şi ca infracţiune de fals şi de înşelăciune în acelaşi timp, în condiţiile în care nu se săvârşise nicio acţiune de inducere în eroare din partea autorului falsului asupra acelora ale căror interese erau lezate de situaţia constatată de înscrisurile contrafăcute, atât prima instanţa, cât şi instanţa de apel nu au menţionat în considerente motivele care au condus la respingerea cererii inculpatului, mulţumindu-se să arate că faptele reţinute în sarcina acestuia realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor în discuţie.
Prin urmare, în prezenţa unei cereri expres formulate în apel, instanţa de control judiciar avea obligaţia de a se pronunţa asupra solicitării inculpatului privind inexistenţa elementelor constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune, conform art. 378 alin. (3) C. proc. pen., reţinând şi că soluţia instanţei de fond nu fusese deloc motivată sub acest aspect, iar susţinerile invocate în apel nu aveau natura unei apărări formale, fiind justificate cu argumente de lege.
Neregularitatea constatată atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., situaţie în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de inculpatul M.D. şi de partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România, va fi casată Decizia din apel şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă a Curţii de Apel Suceava, urmând a fi analizate toate motivele de apel invocate.
În rejudecare, vor fi avute în vedere şi celelalte critici formulate în cadrul motivelor de recurs depuse de inculpat şi partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. civ.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de partea civilă Uniunea Ucrainenilor din România şi inculpatul M.D. împotriva Deciziei penale nr. 10 din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Suceava.
Suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat M.D., până la prezentarea apărătorului ales, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 octombrie 2011.
Procesat de GG - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3517/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3531/2011. Penal → |
|---|
