ICCJ. Decizia nr. 3604/2011. Penal

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3604/2011

Dosar nr. 1950/87/2011

Şedinţa publică din 17 octombrie 2011

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 51 din 26 aprilie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 1950/87/2011 al Tribunalului Teleorman, instanţa de fond a condamnat pe inculpatul C.I., în baza art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen., la o pedeapsă de 5 ani închisoare.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 - 34 C. pen. a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul C.I. să execute pedeapsa de 5 ani închisoare.

A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen.

A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, în condiţiile art. 66 C. pen.

A luat act că părţile vătămate C.M. şi M.O. nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.

A admis acţiunile civile formulate de Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria şi Serviciul Judeţean de Ambulanţă Teleorman şi a obligat inculpatul să plătească acestora 3.659,50 RON, respectiv 363,80 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitelor, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la plata integrală a acestora.

A obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 30 noiembrie 2010, pe fondul consumului de alcool, inculpatul C.I. a avut o discuţie contradictorie cu martorul G.I., în timp ce se aflau la domiciliul socrului acestuia din urmă.

Inculpatul a plecat şi, după ce s-a înarmat cu un cuţit, s-a întors la domiciliul părţii vătămate M.O., a pătruns fără consimţământul acestuia sau a ginerelui său, după care i-a pus cuţitul la gât martorului G.I., iar cu cealaltă mână l-a prins de braţul stâng spunând „te tai”.

Profitând de faptul că inculpatul nu era atent şi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, martorul G.I. a reuşit să se elibereze, după care a alunecat şi a căzut pe o grămadă de pietriş.

Pentru a-l determina pe inculpat să înceteze comportamentul agresiv, partea vătămată s-a interpus între acesta şi martorul G.I., moment în care inculpatul i-a aplicat o lovitură cu cuţitul, cu intensitate sporită, în abdomen, apoi a părăsit curtea în alergare şi, pe traseu, a aruncat obiectul cu care a exercitat actele de violenţă.

Instanţa de fond a apreciat că faptele, astfel cum acestea au fost stabilite în raport de materialul probator administrat în cauză, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., comisă în dauna părţii vătămate C.M. şi de art. 192 alin. (2) C. pen., faptă comisă în dauna părţii vătămate M.O.

La individualizarea pedepsei prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 52 şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând cont atât de gradul de pericol social concret al faptelor, modalitatea în care au fost comise - pe fondul consumului de alcool, prin pătrunderea fără drept în curtea părţii vătămate M.O., prin procurarea unui cuţit cu intenţia de a-l folosi împotriva martorului, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine sinceră, recunoscând şi regretând faptele.

Împotriva hotărârii instanţei de fond inculpatul C.I. a declarat apel, solicitând reindividualizarea pedepsei în raport de circumstanţele reale şi personale ale acestuia, dându-se o mai mare eficienţă dispoziţiilor art. 74 şi 76 C. pen., urmând a se face aplicarea art. 861 din acelaşi cod.

Prin Decizia penală nr. 217/A din 10 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, examinând hotărârea atacată în raport de motivele de apel şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a stabilit bine situaţia de fapt şi a reţinut vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor şi violare de domiciliu, pentru care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani.

Pedeapsa este just individualizată, în raport de condiţiile în care faptele au fost săvârşite, lipsa antecedentelor penale şi sinceritatea inculpatului nefiind de natură să justifice micşorarea cuantumului pedepsei de 5 ani închisoare aplicată de instanţa de fond.

Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul C.I. a declarat recurs, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Inculpatul a solicitat reducerea pedepselor, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 74, 76 C. pen. şi aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen.

Examinând cauza în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată următoarele:

Criticile formulate de inculpat privesc aplicarea unor pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Inculpatul a susţinut că în mod greşit instanţele de judecată nu au reţinut ca circumstanţe atenuante în favoarea acestuia lipsa antecedentelor penale şi împrejurarea că în cursul procesului a dat dovadă de sinceritate, precum şi de faptul că a regretat comiterea faptelor.

Or, este adevărat că unul din principiile de bază ale dreptului penal este cel al individualizării pedepsei, potrivit căruia stabilirea în lege a naturii şi limitelor pentru o anumită infracţiune, precum şi aplicarea pedepsei concret determinate pentru infracţiunea săvârşită trebuie să corespundă gravităţii acesteia, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum şi de situaţia personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în aşa fel încât aceasta să-şi poată îndeplini funcţiile şi realiza scopul.

Prin urmare, temeinicia şi legalitatea hotărârilor judecătoreşti de condamnare este dată de existenţa proporţiei juste dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire şi aplicare a pedepsei şi culpabilitatea şi periculozitatea relevate de probatoriul administrat în cauză.

Cu referire la critica formulată de inculpat, este adevărat că unul dintre criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) priveşte împrejurările care atenuează răspunderea penală.

În acest sens, inculpatul invocă lipsa antecedentelor penale şi conduita procesuală.

Însă, în raport de modul de redactare al art. 74 C. pen. rezultă că existenţa uneia sau unora dintre cauzele enumerate exemplificativ în textul menţionat, sau altele asemănătoare, nu justifică prin ele însele considerarea lor ca circumstanţe atenuante.

Prin urmare, în raport de textele menţionate, constatarea şi recunoaşterea ca circumstanţe atenuante a împrejurărilor invocate şi aplicarea acestora este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

Această apreciere impune o raţională interpretare a dispoziţiilor art. 74 C. pen., în sensul unei aplicări judicioase a circumstanţelor atenuante, exclusiv în acele situaţii în care coroborarea împrejurărilor menţionate impune constatarea unui pericol social concret mai redus decât cel generic avut în vedere de legiuitor, ilustrat de limitele de pedeapsă stabilite în norma incriminatoare.

Or, împrejurările invocate de către inculpat sunt irelevante în cauză, insuficiente pentru a caracteriza un comportament pozitiv şi un pericol social concret sub limita celui generic determinat de normele incriminatoare, care să justifice aplicarea mecanismului stabilit de art. 76 C. pen.

În acest sens, lipsa antecedentelor penale şi conduita procesuală a inculpatului nu pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante, atâta timp cât pentru aplicarea art. 74 - 76 C. pen. nu este suficient ca acestea să reflecte doar conformarea inculpatului ordinii de drept normative, ci să caracterizeze un comportament social pozitiv special, evidenţiat printr-o activitate socială meritorie sau în calităţi morale deosebite, în raport de care săvârşirea infracţiunilor să poată fi apreciată ca un accident, ceea ce în cauză nu s-a probat.

Prin urmare, în mod judicios instanţa de fond nu a reţinut împrejurările menţionate ca circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, critica formulată de inculpat constatându-se a fi neîntemeiate, hotărârile pronunţate în cauză nefiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Este de observat sub acest aspect că prima instanţă a dat în mod judicios eficienţă împrejurărilor menţionate aplicând acestuia o pedeapsă situată la minimul normei incriminatoare. Împrejurările în care au fost săvârşite faptele şi pericolul social al faptelor comise nu justifică reducerea pedepsei sub minimul normei incriminatoare, pedepsele aplicate în cauză fiind aşadar de natură a asigura realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei, stabilite prin art. 52 C. pen.

În fine, alte motive de casare, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu nu se constată.

În consecinţă, pentru motivele expuse, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva Deciziei penale nr. 217/A din 10 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva Deciziei penale nr. 217/A din 10 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 octombrie 2011.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3604/2011. Penal