ICCJ. Decizia nr. 4312/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4312/2011
Dosar nr.9932/1/2011
Şedinţa publică din 16 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 9 decembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 51746/3/2010 (2954/2011), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen. a menţinut starea de arest preventiv a apelantului-inculpat S.C.N.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că acuzaţiile aduse inculpatului în cauză legitimează în continuare detenţia preventivă a acestuia în sensul că interesul public al menţinerii ordinii, în cauza dată, trece înaintea dreptului apelantului-inculpat arestat preventiv, la libertate.
S-a mai reţinut de asemenea că temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul S.C.N., solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii recurate şi judecarea sa în stare de libertate.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen. constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
De asemenea, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesuală penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept (art. 136 alin. (1), art. 143 şi art. 149 lit. f) C. proc. pen.) care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că prin Sentinţa penală nr. 524/F din 5 iulie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul S.C.N. la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară obligatorie, pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000.
Conform art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a computat din durata pedepsei pronunţate reţinerea şi arestarea preventivă de la 2 septembrie 2010 la zi.
Înalta Curte apreciază că în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptelor şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unor infracţiuni deosebit de grave prevăzute de Legea nr. 143/2000 (tentativă la trafic ilicit de droguri de mare risc; trafic ilicit de droguri de mare risc; tentativă la trafic internaţional ilicit de droguri de mare risc, precum şi organizarea, conducerea sau finanţarea unor astfel de fapte), lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanelor încadrându-se în dispoziţiile legii fiind totodată şi în concordanţă cu prevederile art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Toate aceste aspecte justifică dispoziţia instanţei de apel în sensul menţinerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul-recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.C.N. împotriva Încheierii din 9 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 51746/3/2010 (2954/2011).
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4309/2011. Penal. Contestaţie (Plângere) cu... | ICCJ. Decizia nr. 4314/2011. Penal → |
|---|
