ICCJ. Decizia nr. 785/2011. Penal. Infracţiuni la alte legi speciale. Recurs. Infracţiuni la alte legi speciale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIA PENALĂ -
Decizia nr. 785/2011
Dosar nr.3900/2/2010
Şedinţa publică din 01 martie 2011
Asupra recursului penal de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 322 F din 15 octombrie 2010, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. şi cu referire la art. 181 C. pen., a dispus achitarea inculpatului A.M.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 277 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).
În baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen., inculpatul a fost achitat şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 278 din aceeaşi lege.
În baza dispoziţiilor art. 91 lit. c) C. pen., inculpatului i s-a aplicat amendă administrativă în cuantum de 1000 lei.
Pe latură civilă, s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea civilă pornită de partea civilă I.V.O..
Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa a reţinut următoarele:
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin rechizitoriul din 26 aprilie 2010 a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.M.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de neexecutare a unei hotărâri judecătoreşti privind reintegrarea în muncă şi neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti privind plata salariilor, fapte comise în condiţiile concursului real prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen. şi prevăzute şi pedepsite de art. 277 şi art. 278 din Legea nr. 53/2003.
Ca situaţie de fapt, s-a reţinut că la 28 iunie 2006, I.V.O. a formulat plângere prealabilă cu privire la faptul că membrii consiliului de administraţie al SC P.L. SA, printre aceştia şi A.M.M., nu au pus în executare sentinţa civilă nr. 1107 din 02 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, hotărâre prin care el fusese reintegrat pe postul şi funcţia deţinute anterior concedierii şi, totodată, societatea fusese obligată la plata unei despăgubiri egală cu salariile majorate, indexate şi actualizate, precum şi alte drepturi de care trebuia să beneficieze de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.
Astfel, anterior datei menţionate, respectiv la 07 iulie 2005, prin Decizia de concediere nr. 070722, lui I.V.O. îi fusese desfăcut contractul individual de muncă în mod unilateral, pentru motive neimputabile în baza art. 65 din Legea nr. 53/2003.
Hotărârea judecătorească de reintegrare a rămas definitivă şi irevocabilă.
La 09 martie 2006, I.V.O. s-a adresat societăţii pentru a se pune în executare hotărârea (notificarea nr. 85 din 9 martie 2006 comunicată prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc B.C.).
Deşi petentul a depus diligenţe, Consiliul de administraţie al societăţii a refuzat reintegrarea sa şi plata despăgubirilor câştigate.
La 15 martie 2003, prin actul adiţional nr. 1 la actul constitutiv al respectivei societăţi, atribuţiile ce vizau angajarea personalului reveneau directorului general.
La 28 decembrie 2005, art. 11.1 din actul adiţional nr. 5, organul executiv al societăţii era Consiliul de administraţie, în acel an directorul general desfăcându-i-se contractul individual de muncă şi nu a fost numit un altul.
Raportat la dispoziţiile art. 148 alin. (1) coroborat cu art. 72 din Legea nr. 31/1990 oricare dintre membrii Consiliului de administraţie are obligaţia de a lua măsurile necesare punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti, A.M.M. fiind preşedinte al acestui organism.
Acesta, în instanţă, a declarat că a cunoscut despre hotărâre în iunie 2006, dar partea nu a formulat o cerere scrisă, societatea avea dificultăţi financiare, conturile fiindu-i blocate şi de alţi salariaţi care ceruseră reintegrarea în muncă şi plata salariilor.
Cercetarea judecătorească a stabilit însă că notificarea amintită a fost comunicată prin afişare la sediul societăţii la 09 martie 2006, dispozitivul sentinţei era explicit, iar din procesul-verbal de executare încheiat la 19 iunie 2006 reiese că A.M.M. a participat, el obligându-se să pună în discuţia Consiliului de administraţie problema reîncadrării în muncă şi drepturile restante se vor plăti până la 21 iulie 2006, deşi pentru executarea hotărârii nu exista temei legal de a se dezbate aceasta.
În ce priveşte plata despăgubirilor, perioada de referinţă era intervalul de 15 zile cuprins între 09 martie 2006 – 24 martie 2006.
În legătură cu susţinerea că societatea avea probleme financiare, martorii au declarat că, într-adevăr, salariile au fost achitate până prin luna mai 2006, dar societatea nu a intrat în incapacitate de plată.
Instanţa, procedând la analiza obiectului juridic al infracţiunilor, a subiectului activ, a constatat că inculpatul avea la data notificării, atribuţii privind salariaţii, el asigurând şi în fapt, conducerea societăţii în perioada de referinţă, infracţiunile s-au comis prin inacţiune, sunt omisive, el nerealizând o acţiune posibilă şi pe care avea obligaţia să o facă, obligaţia lui era una de diligenţă şi nu de rezultat, dispoziţia judecătorească’ de reintegrare în muncă este atributul exclusiv al angajatorului, iar existenţa unor dovezi că inculpatul ar fi dat dispoziţie de plată a drepturilor câştigate ar fi fost suficientă existenţa sau inexistenţa disponibilului bănesc nereprezentând o împrejurare care să depindă însă de voinţa inculpatului, fiind incriminate numai comportamentul şi atitudinea faţă de efectul hotărârii judecătoreşti, el fiind obligat să acţioneze cu bună-credinţă, soluţiile aparţinându-i pentru a satisface pretenţiile stabilite definitiv de o sentinţă cu autoritate de lucru judecat, inculpatul rămânând în pasivitate faţă de cererile legale ale părţii.
Dar, deşi inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă, a acceptat, cu uşurinţă producerea rezultatului, instanţa a apreciat şi motivat atingerea minimă adusă valorii ocrotite de lege, faptele neprezentând acel grad de pericol social pentru a fi încadrate ca infracţiuni, în condiţiile împrejurărilor dovedite: societatea avea probleme dificile de angajare de contracte economice proprii obiectului ei de activitate, lucra în pierdere, existau dificultăţi organizatorice şi mari probleme financiare, iar cu referire la urmarea produsă, chiar în situaţia reintegrării părţii, societatea a intrat în procedura insolvenţei la scurt timp după iunie 2006, declinul financiar existând la datele notificării, sens în care Banca Reiffeisen a comunicat la 9 noiembrie 2006 că soldul contului era debitor, grevat de popriri anterioare, în ce priveşte persoana inculpatului, acesta nu are antecedente penale şi există la dosar probe privind activitatea sa de avocat în Baroul Bucureşti.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, partea civilă fiind beneficiara unei hotărâri judecătoreşti pronunţată definitiv, irevocabil şi executoriu de către instanţa civilă specializată, cererea aceloraşi drepturi salariale prin alăturarea acţiunii civile în procesul penal, este inadmisibilă.
Împotriva sentinţei, partea civilă a declarat recurs, cale de atac motivată în scris şi oral atât cu privire la latura penală, cât şi la latura civilă.
În ce priveşte latura penală, recurentul a susţinut că prin Decizia penală nr. 362R din 12 martie 2008 pronunţată în dosarul nr. 13163/301/2007 de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, cauza fiind trimisă procurorului pentru redeschiderea urmăririi penale, s-a stabilit, irevocabil, că fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi, deci, ulterior, instanţa, pentru aceleaşi fapte, nu poate hotărî că nu prezintă gradul de pericol social.
Referitor laturii civile, recurentul a motivat că expertiza contabilă a stabilit prejudiciu, neexecutarea hotărârii judecătoreşti civile fiind în legătură cu infracţiunile constatate.
Recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor dezvolta.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se reţine că sentinţa este legală şi temeinică sub toate aspectele de fapt şi de drept, ea fiind motivată corespunzător situaţiei de fapt, vinovăţia inculpatului, temeiurilor care au condus la aplicarea art. 181 C. pen. şi inadmisibilităţii acţiunii civile alăturată acţiunii penale.
Astfel, cu referire la Decizia penală nr. 362R din 12 martie 2008, prin aceasta a fost admis recursul parchetului împotriva sentinţei penale nr. 1108 din 10 decembrie 2007 şi cauza a fost trimisă procurorului pentru redeschiderea urmăririi penale.
Ca atare, prin rechizitoriul din 26 aprilie 2010 în dosarul nr. 2571/P/2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a pus în mişcare acţiunea penală şi a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.M.M. pentru cele două infracţiuni, prevăzute de art. 277 şi de art. 278 din Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În analiza pericolului social al infracţiunilor, instanţa a avut în vedere pericolul social abstract, acesta derivând din valorile sociale cărora li s-a adus atingere, gravitatea acestor atingeri, precum şi pericolul social concret, dispoziţia legală, respectiv art. 181 C. pen. – stabilind în ce condiţii fapta unei persoane nu atinge gradul minim de pericol social necesar calificării faptei ca fiind infracţiune, în cauză ţinând seama de modul şi mijloacele de săvârşire, motivate convingător, de scopul urmărit, acesta nefiind unul propriu-zis numai petentului, în sensul că societatea, în anul 2006 şi perioada de referinţă, avea probleme financiare, de împrejurările în care faptele s-au derulat, inculpatul încercând să pună în aplicare hotărârea atunci când s-a întâlnit cu executorul, dar şi de persoana şi conduita lui, fără antecedente penale şi având calificare profesională superioară.
În ce priveşte latura civilă, partea civilă recurentă, prin sentinţa civilă nr. 1107 din 02 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, câştigase obligarea intimatei (fostul său loc de muncă, SC P.C. SA) să-i plătească o despăgubire egală cu salariile majorate indexate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii şi până la reintegrare efectivă (fila 61 dosar parchet), raportul de expertiză contabilă (filele 114-119 acelaşi dosar) cuantificând despăgubirile cuvenite.
Or, solicitarea aceloraşi drepturi băneşti de natură salarială pe calea alăturării acţiunii civile celei penale, în condiţiile în care hotărârea civilă este executorie de drept, nu este admisibilă, art. 19 alin. (4) C. proc. pen. prevăzând că părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre, iar infracţiunea prevăzută de art. 277 din Legea nr. 53/2003 este de pericol şi nu de rezultat, norma incriminatorie sancţionând neexecutarea, de bună-voie, a obligaţiei de plată a salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare formulată, pe calea executării silite persoana putându-şi realiza pretenţiile.
Pentru considerentele expuse, sentinţa recurată fiind legală şi temeinică, recursul declarat de partea civilă, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 192 C. proc. pen., cu referire la art. 189 alin. (1) acelaşi cod, partea civilă recurentă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă I.V.O. împotriva sentinţei penale nr. 322/F din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimatul inculpat A.M.M.
Obligă recurentul parte civilă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 01 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 749/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 790/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
