ICCJ. Decizia nr. 749/2011. Penal

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 749/2011

Dosar nr. 2198/90/2010

Şedinţa publică din 25 februarie 2011

Asupra recursului penal de faţă:

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 132 din 22 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 237F/2008, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, formulată de revizuientul-condamnat P.A.

Soluţia tribunalului, s-a întemeiat, în esenţă, pe ideea inadmisibilităţii prelungirii probatoriului, dincolo de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Prin Decizia penală nr. 106/A din 7 decembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de revizuientul P.A. împotriva sentinţei penale nr. 132 din 22 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 2198/90/2010, reţinându-se că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că nu este incident cazul de revizuire invocat de revizuient, întrucât prin cererea adresată instanţei s-a solicitat efectuarea unei noi analize a probatoriului administrat în cursul procesului finalizat cu condamnarea definitivă a acestuia.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs revizuientul, care a solicitat admiterea cererii şi revizuirea hotărârii de condamnare.

În susţinerea căii de atac exercitate, revizuientul a invocat necesitatea administrării probei cu înscrisuri, respectiv proces verbal de percheziţie şi de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi medico-legală, raportul de constatare medico-legală – autopsie, rezoluţiile Parchetului de pe lângă Judecătoria Bălceşti privind cauzele în care au fost cercetaţi martorii pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, declaraţiile acestor martori, precum şi alte rezoluţii din dosarele indicate în memoriul depus la dosar.

Toate aceste probe au fost invocate de către recurent, care în concluzie a susţinut că nu se face vinovat de fapta pentru care a intervenit condamnarea sa.

Recursul este nefondat.

Analizând hotărârea recurată, actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate dar şi a disp. art. 3859 alin. (2), (3) C. proc. pen., constată că aceasta este legală şi temeinică.

În speţă, cererea de revizuire s-a întemeiat pe disp. art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Potrivit acestui text de lege, revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei .

Este vorba despre erori esenţiale de fapt , care afectează hotărârea rămasă definitivă şi care nu pot fi probate decât ulterior, prin descoperirea unor fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la momentul judecării cauzei.

Se observă, că revizuentul nu a invocat fapte sau împrejurări de natura celor cerute de textul legal menţionat, ci s-a referit, practic, la aceleaşi apărări arătate în fazele de judecată, deja cunoscute şi verificate de instanţele investite cu soluţionarea acestora.

În esenţă, prin cererea adresată instanţei, s-a solicitat efectuarea unei noi analize a probatoriului administrat în cursul procesului finalizat cu condamnarea acestuia, precum şi administrarea altor probe.

Or, cererea de revizuire nu poate fi fundamentată pe critici aduse probatoriului administrat cu ocazia soluţionării cauzei penale, inclusiv a modului de interpretare a acestuia, după cum nu poate avea la bază solicitarea administrării unor noi probe, întrucât s-ar ajunge la prelungire sau reevaluare a materialului probator după pronunţarea unor hotărâri definitive.

Este inadmisibil ca în cadrul cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru fapte sau împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele jurisdicţionale.

Expresia „fapte sau împrejurări" are înţelesul de probe propriu-zise, adică de elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii.

Aşadar, cum din perspectiva dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea priveşte o hotărâre definitivă care conţine erori – esenţiale – de fapt, evidenţiate ulterior prin descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, ambele instanţe au dat o interpretare corectă textului legal menţionat.

În aceste condiţii, solicitarea recurentului revizuient de a dispune trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru judecarea cererii de revizuire, pe fond, apare ca neîntemeiată.

Aşa fiind, văzând şi disp. art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat recursul declarat de revizuientul P.A. împotriva deciziei penale nr. 106/A din 7 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o menţine ca legală şi temeinică.

Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a dispune obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul P.A. împotriva deciziei penale nr. 106/A din 7 decembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 februarie 2011.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 749/2011. Penal