ICCJ. Decizia nr. 724/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 724/2011
Dosar nr.5774/95/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 156 din 03 august 2010 a Tribunalului Gorj, secţia penală, s-a respins cererea formulată de inculpat privind schimbarea încadrării juridice a faptei.
În baza art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D.M., la 7 ani închisoare.
În baza art. 65 alin. (2) şi (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, ce se va executa conform art. 66 C. pen.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din durata pedepsei principale s-a dedus durata reţinerii şi arestului preventiv începând cu data de 26 aprilie 2010 la zi – 03 august 2010.
S-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 17 alin. (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către partea vătămată minoră a sumei de 5.000 lei reprezentând daune morale.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 500 lei.
S-a reţinut că inculpatul şi partea vătămată locuiesc în judeţul Gorj, în imobile diferite, dar apropiate.
Inculpatul este unchiul părţii vătămate, respectiv fratele mamei acesteia.
Partea vătămată, născută la data de 12 octombrie 1996, avea vârsta de 13 ani în cursul lunilor ianuarie - februarie 2010 şi este caracterizată de o personalitate în curs de structurare, echilibru fragil, refugiere în lumea dorinţelor, negativism, timiditate, inteligenţă slabă, sub nivelul mediu, pe fondul unor carenţe educaţionale, cu tendinţe depresive şi ipohondrice (conform raportului de evaluare nr. 16688/ANE din 30 iulie 2010).
Partea vătămată şi familia acesteia, compusă din martorii P.I. - tatăl, P.E. – mama şi P.A.I. – fratele în vârstă de 11 ani, locuiesc împreună şi cu bunica inculpatului, respectiv martora P.N.
Această din urmă împrejurare a constituit pretextul inculpatului de a-şi asigura accesul în locuinţa părţii vătămate, chiar şi în lipsa părinţilor acesteia de la domiciliu, vizitele acestuia rezumându-se, potrivit propriilor declaraţii, la a sta de vorbă cu bunica sa, fără acordarea vreunui ajutor concret, consistent, specific pentru o persoană în vârstă de aproximativ 80 ani.
Atât inculpatul, cât şi mama minorului au arătat că nu i-a fost încredinţată inculpatului supravegherea minorilor pe timpul cât părinţii lipseau de la domiciliu pentru a merge la muncă la o stână în altă localitate.
De asemenea, în timpul prezenţei părinţilor în propria gospodărie, inculpatul avea acces în locuinţa surorii sale sub pretextul de a o ajuta la activităţile gospodăreşti.
Astfel, cum rezultă din declaraţia martorei P.N., ce se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate, inculpatul venea la locuinţa minorilor după ce se însera, bunica inculpatului îi cerea acestuia să părăsească locuinţa pentru ca minorii să doarmă, inculpatul pleca din locuinţă, dar revenea după ce bunica sa, persoană în apropierea vârstei de 80 ani, mergea în camera personală şi se culca.
Inculpatul continua să rămână în camera minorilor şi să vizioneze emisiuni la televizor, inclusiv după ce minorul P.A.I. adormea şi inclusiv partea vătămată se pregătea de culcare.
Atât declaraţia inculpatului, cât şi declaraţia părţii vătămate sunt certe în privinţa faptului că cei doi, după ce minorul P.A.I. adormea, vizionau filme cu caracter pornografic.
De asemenea, declaraţiile celor două părţi se coroborează în sensul în care fac dovada că inculpatul i-a propus părţii vătămate să facă ceea ce vedeau la televizor, adică să întreţină şi ei raporturi sexuale, iar prima manifestare a părţii vătămate a fost în sensul exprimării verbale a unui refuz.
În continuare, declaraţiile celor două părţi sunt, de asemenea, asemănătoare şi fac dovada că, după exprimarea refuzului de către partea vătămată, inculpatul a insistat pentru a o convinge pe aceasta să întreţină un raport sexual, mângâind-o pe partea vătămată şi urmărind-o inclusiv în afara camerei de dormit, toate acestea pe durata unui interval de timp de aproximativ o oră, până când partea vătămată nu a mai manifestat opunere faţă de gesturile inculpatului.
Raportul sexual normal a fost întreţinut în camera în care fratele părţii vătămate dormea.
În alte trei seri, în aceeaşi cameră, părţile au mai întreţinut câte un raport sexual normal, inculpatul cerându-i părţii vătămate în mod repetat să facă ceea ce vedeau în filmele vizionate.
Întreţinerea raporturilor sexuale a încetat atunci când partea vătămată a povestit părinţilor despre consumarea acestor raporturi sexuale, justificându-şi comportamentul prin faptul că inculpatul obişnuia să vină în locuinţa sa târziu, când închidea cârciuma şi de exercitarea de ameninţări cu cuţitul asupra sa.
Exercitarea violenţelor şi ameninţărilor cu cuţitul şi cu moartea asupra părţii vătămate pentru a o determina să întreţină cele patru raporturi sexuale nu este dovedită în cauză întrucât:
- din declaraţiile martorului P.I. rezultă că inculpatul a recunoscut în faţa sa întreţinerea raporturilor sexuale cu partea vătămată, dar nu şi exercitarea de violenţe sau ameninţări asupra acesteia; de asemenea, că în prima discuţie pe care a avut-o cu partea vătămată, cât şi în discuţiile ulterioare aceasta nu a povestit despre exercitarea de violenţe asupra ei, ci a făcut referire la faptul că a fost constrânsă;
- din procesul verbal de consemnare a denunţului oral formulat de martorul P.I. rezultă că acesta a sesizat întreţinerea de acte sexuale de către inculpat cu fiica sa, nefiind sesizate acte de constrângere prin violenţe şi ameninţări;
- în declaraţiile date în faţa instanţei de judecată partea vătămată nu a descris exercitarea de violenţe de către inculpat asupra ei;
- inculpatul a negat constant exercitarea de violenţe şi ameninţări cu moartea faţă de partea vătămată.
Cu toate acestea, constrângerea părţii vătămate în vederea întreţinerii celor patru raporturi sexuale este de natură psihică şi este dovedită.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (1) C. pen., de esenţa existenţei infracţiunii de viol este ca actul sexual să se fi consumat, ca modalitate alternativă, prin constrângerea persoanei vătămate.
Legea penală nu indică în mod expres şi limitativ care ar putea fi modalităţile de constrângere ale părţii vătămate, astfel încât prin constrângere trebuie înţeleasă atât constrângerea fizică, cât şi cea morală, indiferent de modalitatea concretă de manifestare, dar care are drept rezultat nesocotirea, paralizarea, totală sau parţială, a voinţei persoanei vătămate.
Astfel cum rezultă din paragrafele anterioare, în cauza dedusă judecăţii nu s-a făcut dovada că inculpatul ar fi exercitat asupra părţii vătămate elemente de constrângere fizică, apte prin ele însele să paralizeze total sau parţial voinţa părţii vătămate.
Existenţa constrângerii morale este însă dovedită pe deplin pornind, în principal de la raporturile de familie existente între cele două părţi, raporturi în care inculpatul, unchiul mai mare, în vârstă de 21 ani, se situează pe o poziţie de superioritate în raport cu partea vătămată, minoră în vârstă de 13 ani, în pragul pubertăţii, caracterizată printr-o stare emoţională precară şi un nivel de inteligenţă redus, precum şi printr-o educaţie foarte limitată.
Grefate pe aceste aspecte cunoscute inculpatului, sunt demersurile acestuia intenţionate de a se afla în camera părţii vătămate la ore foarte înaintate, de a sta împreună cu aceasta în acelaşi pat, de a aştepta ca bunica şi celălalt nepot al său să adoarmă, de a încuraja partea vătămată să vizioneze filme cu caracter pornografic, de a-i propune şi în continuare a-i cere părţii vătămate cu insistenţă, cu argumente verbale, dar şi prin folosirea de gesturi specifice (mângâieri specifice, prinderea mâinilor părţii vătămate, dezbrăcarea părţii vătămate de haine), non violente, dar invazive, să copieze comportamentul celor vizionate în filmele pornografice, până la înlăturarea refuzului categoric manifestat iniţial de partea vătămată, fără însă ca din probe, respectiv declaraţiile celor două părţi, să rezulte un acord cert, conştient al părţii vătămate cu privire la întreţinerea raportului sexual.
Ori, în lipsa existenţei acordului părţii vătămate cu privire la întreţinerea raporturilor sexuale şi în prezenţa manifestărilor inculpatului descrise anterior, având drept scop înfrângerea voinţei negative a părţii vătămate, instanţa constată că s-a probat cu certitudine că cele patru raporturi sexuale au fost săvârşite prin constrângerea părţii vătămate.
Susţinerea inculpatului în sensul că în lipsa existenţei actelor de violenţă şi a ameninţărilor cu moartea, întreţinerea raporturilor sexuale se presupune a fi fost consfinţită de partea vătămată, apare ca nefondată, fapt pentru care cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de act sexual cu un minor va fi respinsă.
În consecinţă, elementele constitutive ale infracţiunii de viol sunt întrunite şi cum inculpatul a săvârşit acţiunile ce prezintă fiecare în parte conţinutul infracţiunii de viol, la diferite intervale de timp, în perioada ianuarie-februarie 2010, în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, instanţa a constatat că pluralitatea de acţiuni îmbrăcă forma unităţii legale de acţiune conform art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
II. Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul M.D.M., care a vizat numai latura penală a cauzei motivându-se, în esenţă, faptul că partea vătămată a fost de acord cu întreţinerea raporturilor sexuale situaţie în care se impunea schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 198 C. pen.
Într-o teză subsidiară s-a solicitat acordarea unei eficienţe mai mari circumstanţelor atenuante, raportat şi la împrejurările comiterii faptei şi reducerea pedepsei cu aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. sau art. 861 C. pen.
În susţinerea apelului s-a solicitat reaudierea părţii vătămate şi audierea martorului M.R. care ar cunoaşte amănunte despre relaţia celor doi.
Instanţa, prin încheierea din 20 octombrie 2010, a încuviinţat reaudierea părţii vătămate şi a respins cererea de audiere a martorului propus, apreciind că proba nu este utilă şi concludentă întrucât martorul nu a perceput în mod direct starea de fapt ci o cunoaşte doar din relatările inculpatului.
Totodată, instanţa de apel a reaudiat inculpatul.
În ceea ce priveşte reaudierea părţii vătămate, aceasta s-a realizat la data dezbaterilor, partea vătămată fiind audiată în şedinţă nepublică şi fără prezenţa părinţilor întrucât instanţa a apreciat că prezenţa lor ar putea să constituie un factor inhibitor. Oricum, dispoziţiile art. 484 C. proc. pen. au în vedere doar situaţia inculpatului minor nu şi situaţia unei părţi vătămate minore.
Analizând în ansamblu probele administrate în cauză, instanţa de apel a constatat următoarele:
Existenţa raporturilor sexuale dintre inculpat şi partea vătămată este certă şi de necontestat, fiind recunoscută de ambii.
În ultima declaraţie inculpatul a susţinut însă că au fost doar trei raporturi – deşi partea vătămată şi chiar el, iniţial, au arătat că au fost patru – dar acest aspect are o importanţă secundară în problematica speţei.
Este cert de asemenea, astfel cum a arătat şi instanţa de fond, că nu a existat o constrângere prin violenţă sau ameninţare a părţii vătămate.
Instanţa de apel nu-şi însuşeşte însă concluzia instanţei de fond în sensul că a existat o constrângere psihică.
Se observă faptul că, prima instanţă şi-a motivat existenţa constrângerii psihice nu pe teama, justificată sau nu, a părţii vătămate faţă de eventualele reacţii ale inculpatului în cazul unui refuz ci pe ascendentul moral pe care inculpatul îl avea asupra părţii vătămate şi pe împrejurarea că aceasta nu ar fi putut da un acord cert şi conştient cu privire la întreţinerea de raporturi sexuale.
Instanţa de apel apreciază însă că, pentru existenţa infracţiunii prevăzută de art. 198 C. pen. legiuitorul nu a impus condiţia ca acordul pentru întreţinerea de raport sexual să fie unul pe deplin conştient cu privire la toate semnificaţiile actului respectiv.
Încriminarea, ca şi infracţiune, a raportului sexual cu un minor, s-a realizat tocmai având în vedere faptul că la această vârstă persoanele respective nu au suficientă experienţă şi nici destulă rezistenţă pentru a se apăra împotriva celor care încearcă să profite de naivitatea lor.
Simplu fapt că, în speţă, partea vătămată nu avea împlinită vârsta de 14 ani (la data consumării raporturilor sexuale avea totuşi 13 ani şi 2-3 luni) nu poate conduce automat la concluzia că – dată fiind şi lipsa capacităţii civile de exerciţiu, dar şi lipsa de răspundere penală a minorilor sub 14 ani – orice consimţământ asupra unui act sexual, sub această vârstă de 14 ani, nu poate fi liber şi este afectat de lipsa discernământului, aşa cum a susţinut reprezentantul parchetului în concluziile puse în cauza de faţă.
Este de observat că, din punctul de vedere al legii penale, nu este prevăzută limita minimă de la care o persoană este susceptibilă să devină subiect pasiv al infracţiunii prevăzută de art. 198 C. pen.
În doctrină însă, cel puţin în ceea ce priveşte persoanele de sex feminin, s-a admis că această limită minimă este în legătură cu momentul când partea vătămată dobândeşte capacitatea de raport sexual, adică pubertatea sexuală (menstruaţia) – a se vedea „Codul Penal comentat şi adnotat", partea specială, vol. I, Teodor Vasiliu, George Antoniu şi alţii.
Revenind la speţa de faţă se reţine faptul că partea vătămată ajunsese la pubertate sexuală (de altfel, tocmai faptul ca i-a întârziat ciclul 2 luni a făcut-o pe mama sa să fie suspicioasă şi să o întrebe ce s-a întâmplat, situaţie în care partea vătămată a recunoscut întreţinerea acelor raporturi sexuale) iar susţinerea sa iniţială, în sensul că ar fi fost forţată sau ameninţată de inculpat s-a datorat temerii fireşti pe care a avut-o, ca şi copil, faţă de reacţia părinţilor, în special faţă de reacţia mamei sale, aşa cum a arătat în declaraţia dată în faţa instanţei de apel.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat ca fiind cert acordul părţii vătămate cu privire la întreţinerea acelor raporturi sexuale, acord dat sub „impresia" filmelor porno pe care le vizionau şi, desigur, al unei imaturităţi psihice, dar care nu era însă de natură a-i influenţa atât de mult discernământul încât să se poată aprecia că nu ar fi existat.
În concluzie, instanţa a apreciat că apelul inculpatului este fondat în ceea ce priveşte latura penală a cauzei astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct.2 lit. a) C. proc. pen. îl va admite şi va desfiinţa sentinţa în parte urmând ca, în temeiul art. 334 C. proc. pen., să schimbe încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Corespunzător noii încadrări şi reţinând şi circumstanţele atenuante care sunt câştigate cauzei (dat fiind faptul că apelul este exercitat numai de către inculpat) instanţa urmează să-l condamne pe acesta la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare, dar ca modalitate de executare se va păstra detenţia.
În consecinţă, se va menţine starea de arest a inculpatului şi se va deduce din pedeapsa aplicată detenţia în continuare.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, inclusiv latura civilă a cauzei, întrucât inculpatul a declarat apel numai în ceea ce priveşte latura penală ceea ce înseamnă o achiesare a sa la modul în care prima instanţă a soluţionat latura civilă.
Aşa fiind, prin Decizia penală nr. 225 din 03 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpatul M.D.M. împotriva sentinţei penale nr. 156 din 3 august 2010 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosar nr. 5774/95/2010.
S-a desfiinţat sentinţa în parte.
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în infracţiunea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen. raportat la art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D.M. la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare.
Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
S-a dedus din pedeapsa aplicată detenţia în continuare şi s-a menţinut starea de arest.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cheltuielile judiciare în faza de apel, din care 200 lei onorariu avocat oficiu, au rămas în sarcina statului, urmând a fi înaintate din fondurile Ministerului Justiţiei.
III. Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, solicitând casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel şi menţinerea hotărârii pronunţată de instanţa de fond, ca temeinică şi legală, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 şi pct. 17 C. proc. pen.
A susţinut că instanţa de apel în mod greşit a stabilit încadrarea juridică dată faptei în infracţiunea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. proc. pen.
A susţinut că, motivându-şi soluţia, instanţa de apel nu a făcut o analiză a probelor în ansamblul lor ci a luat în considerare doar declaraţia dată de partea vătămată, cu încălcarea legii, fără a fi asistată, reţinând greşit şi că dispoziţiile art. 484 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauză întrucât „au în vedere doar situaţia inculpatului minor nu şi situaţia unei părţi vătămate minore", contrar dispoziţiilor art. 77 C. proc. pen. caz în care se poate aprecia că această declaraţie nu are valoare probantă, potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. pen.
A mai arătat că încadrarea juridică dată faptei săvârşită de inculpat este cea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi nu cea prevăzută de art. 198 C. pen., susţinând că raporturile sexuale exercitate asupra victimei au fost prin constrângere fizică şi psihică, victima nedându-şi consimţământul cu privire la exercitarea raporturilor sexuale.
A mai solicitat reindividualizarea pedepsei stabilite în sarcina inculpatului şi aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mare, întrucât faţă de fapta săvârşită nu se impune menţinerea pedepsei inculpatului stabilită sub minimul special.
Totodată, în cauză a declarat recurs şi inculpatul M.D.M., solicitând casarea hotărârilor pronunţate sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei stabilită în sarcina inculpatului, invocând motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
A solicitat reindividualizarea pedepsei de 7 ani închisoare stabilită în sarcina inculpatului, fiind într-un cuantum prea mare faţă de fapta săvârşită, solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. a), b), c) C. pen.
a) Sub aspectul primului motiv de critică din recursul declarat de procuror prin care se pretinde, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., că infracţiunii comisă de inculpatul M.D.M. prin Decizia instanţei de apel s-a dat o greşită încadrarea juridică, în cea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., Înalta Curte are în vedere pertinenţa acestuia întrucât, în mod judicios, încadrarea juridică a fost cea de viol în formă continuată prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) – fiind statuată corect de către instanţa de fond, reţinându-se corelativ greşita schimbare a acesteia de către instanţa de prim control judiciar.
Cu titlu de premisă, Înalta Curte are în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Din analiza dispoziţiei legale menţionate rezultă că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti, că probele administrate în faza de urmărire penală se analizează coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătoreşti şi că scopul probelor, prevăzut în art. 62 C. proc. pen., constând în aflarea adevărului, este identic pentru ambele faze ale procesului penal.
Prin urmare, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanţa de judecată este obligată să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi concludenţa acestora în cadrul cercetării judecătoreşti nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.
În declaraţiile date procurorului în cursul urmăririi penale, cât şi instanţei de judecată – inculpatul M.D.M. a recunoscut că pentru a înfrânge opunerea victimei minore P.C.I. – de numai 13 ani 4 luni „... am dezbrăcat-o forţat, ţinând-o de mâini şi totodată ameninţând-o că o voi bate până o voi omorî ... iar ... înainte de a pleca acasă am ameninţat din nou partea vătămată că dacă va comunica cele întâmplate o voi bate până o voi omorî ... în aceleaşi împrejurări am întreţinut din nou raport sexual cu victima ..." (filele 12-16; 20-21; 47-48 dosar urmărire penală; fila 7 dosar nr. 5774/95/2010 şi filele 7-8 dosar nr. 4103/95/2010 ale Tribunalului Gorj).
Aceste declaraţii de recunoaştere a săvârşirii infracţiunii de viol, de către inculpat, se coroborează cu declaraţiile date de victima minoră P.C.I., în cursul urmării penale şi al judecăţii în primă instanţă (fila 19 dosar nr. 5774/95/2010 al Tribunalului Gorj) şi celelalte probe administrate în cauză.
Că în declaraţiile date în cursul urmăririi penale victima a relatat adevărul rezultă chiar din declaraţia martorei P.N., străbunica acesteia – dată la 30 iunie 2010 – primă instanţă în care aceasta precizează că victima „... adică strănepoata mi-a cerut să nu-l mai primesc pe M. în casă fără să-mi spună motivul acestei cereri ..." (fila 65 dosar nr. 5774/95/2010 al Tribunalului Gorj) – declaraţie relevantă în priveşte aşa zisul acord al victimei pentru întreţinerea de relaţii sexuale cu inculpatul (cu concluzia că motivul pentru care nu l-a denunţat a fost teama de ameninţările acestuia).
Cât priveşte motivarea inculpatului în legătură i recunoaşterea infracţiunii de viol, din cursul urmăririi penale şi la primul termen de judecată – că ar fi fost constrânsă la aceasta – relevantă este şi declaraţia martorului M.I. – din care rezultă ca acesta a recunoscut săvârşirea infracţiunii de viol – în prezenţa sa şi a apărătorului care-l asista – fără a fi supus unei cercetări abuzive (file 66 dosar primă instanţă).
Aşa fiind, s-a apreciat că declaraţiile date de victima P.C.I. – ulterior, în faţa primei instanţe la data de 20 august 2010 şi în faţa instanţei de apel la 3 noiembrie 2010 – trebuie apreciate avându-se în vedere şi relaţiile de rudenie între părţi, care realizând ce sancţiune se va aplica inculpatului – pentru infracţiunea de viol comisă – au încercat „o iertare în familie".
O asemenea concluzie în ce priveşte valoarea probantă a acestor din urmă declaraţii ale victimei se poate deduce şi din precizarea făcută de inculpat în faţa instanţei de apel – în finalul căreia precizează că „... mama mea am înţeles că ar fi avut o discuţie cu părinţii părţii vătămate ca să mă ierte şi să primească un pământ." – ştiută fiind situaţia materială precară a familiei victimei (fila 28 dosar instanţă de apel).
Ca atare, s-a apreciat că, în ce priveşte starea de fapt şi încadrarea juridică dată infracţiunii comise de inculpatul M.D.M., acestea au fost reţinute corect de către prima instanţă.
Astfel, în considerentele hotărârii, prima instanţa a analizat în ansamblul lor probele administrate în cauză şi a luat în considerare aspectele privind persoana victimei minore P.C.I. – aşa cum rezultă şi din raportul întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Gorj (filele 86-87 dosar primă instanţă) – atunci când a analizat posibilitatea victimei de reacţie la infracţiunea comisă împotriva sa.
În ce priveşte infracţiunea de viol, lipsa consimţământului şi modalităţile concrete în care victima este constrânsă ori se opune constrângerii, trebuie apreciate, în primul rând.
avându-se în vedere persoana victimei (ex. vârstă, dezvoltare psihosomatică, etc.), împrejurările în care s-a comis infracţiunea şi persoana infractorului, în relaţia cu victima.
Aceste aspecte ale cauzei, rezultând cu prisosinţă din probele administrate – au fost avute în vedere de către prima instanţă – dar au fost înlăturate, fără vreo motivare convingătoare, de către instanţa de apel.
Motivându-şi soluţia, instanţa de apel nu face o analiză a probelor în ansamblu lor, ci ia în considerare doar declaraţia dată de partea vătămată, cu încălcarea legii (fără a fi asistată), reţinând greşit şi că dispoziţiile art. 484 C. proc. pen., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, „... au în vedere doar situaţia inculpatului minor, nu şi situaţia unei părţi vătămate minore" – contrar dispoziţiilor art. 77 C. proc. pen. – caz în care se poate aprecia că această declaraţie nu are valoare probantă – potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. pen.
Tot astfel, nerelevantă pentru temeinicia hotărârii instanţei de apel este şi motivarea acesteia – prin analiza făcută – în ce priveşte existenţa infracţiunii prevăzută de art. 198 C. pen. –dacă victima minoră P.C.I. „ajunsese la pubertate sexuală".
Deosebirea dintre infracţiunea prevăzută art. 198 C. pen. şi acea prevăzută de art. 197 C. pen. – nu are în vedere, ca cerinţă esenţială, dacă victima „ajunsese la pubertate sexuală" – ci dacă raporturile sexuale au fost consimţite sau nu de victimă, fără ca asupra sa să fie exercitată, în vreo modalitate, constrângerea fizică ori psihică.
Or, în cauză, chiar inculpatul a recunoscut că a agresat fizic victima şi a ameninţat-o pentru a-şi ascunde fapta.
Aşa fiind, rezultă că încadrarea juridică corectă ce trebuie dată infracţiunii comise de inculpatul M.D.M. este în art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
b) Fondată este şi critica secundă din recursul declarat de procuror prin care se solicită majorarea pedepsei aplicată inculpatului M.D.M. pentru infracţiunea imputată, care însă fiind simetric inversă motivului de critică din propriul recurs declarat de inculpatul M.D.M., prin care se tinde la reducerea cuantumului pedepsei de 1 an şi 10 luni închisoare aplicată de instanţa de apel – urmează a fi analizat în comun cu această critică deja enunţată devoluată de inculpat în tiparul unic de analiză al cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Din acest punct de vedere se reţin în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. – instanţa a dat o eficienţă nejustificat de mare acestora – reducând pedeapsa la 1 an şi 10 luni închisoare.
S-a apreciat că efectele acestor circumstanţe trebuiau circumscrise scopului şi funcţiilor pedepsei.
Infracţiunea de raport sexual cu o minoră, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. comisă de inculpat este pedepsită cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani.
Aplicându-i inculpatului M.D.M. o pedeapsă cu mult sub minimul special prevăzut de lege – rezultă că instanţa de apel nu a avut în vedere funcţiile pedepsei de eliminare temporară a acestuia din societate şi de exemplaritate – de intimidare a celor tentanţi să comită infracţiuni de genul celei reţinute în sarcina inculpatului – pentru ocrotirea victimelor minore ale unor asemenea infracţiuni.
Aşa fiind, urmează ca, admiţându-se recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova să se dispună, în baza art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., casarea hotărârii instanţei Curţii de Apel Craiova şi menţinerea hotărârii primei instanţe, întrucât apelul a fost greşit admis prin desfiinţarea parţială a sentinţei penale nr. 156 din 03 august 2010 a Tribunalului Gorj.
Corelativ, urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să se respingă ca nefondat recursul declarat de inculpatul M.D.M. împotriva aceleiaşi decizii de apel, reţinându-se că pedeapsa de 7 ani închisoare – aplicată de instanţa de fond prin reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. datorat lipsei de antecedente penale, că este bine poziţionat în comunitatea din care face parte (împrejurare ce rezultă din caracterizările depuse în scris de vecinii din localitate, prieteni ai inculpatului, persoane împreună cu care a muncit), că îşi câştigă existenţa prin prestarea de diverse activităţi, muncind în gospodăria proprie, cât şi în alte gospodării contracost, că în ce priveşte faptele deduse judecăţii a manifestat o atitudine sinceră încă dinainte de sesizarea organelor de urmărire penală, cât şi pe tot parcursul procesului penal până în prezent, contribuind în mod eficient la aflarea adevărului în cauză – este aptă, în totalitate, să satisfacă scopurile şi finalităţile definite prin dispoziţiile art. 52 C. pen. şi, respectiv, să reprezinte o reală măsură de constrângere şi reeducare a inculpatului, cât şi să asigure prevenţia generală a săvârşirii de noi infracţiuni.
Urmează ca, în baza art. 38516 alin. (2) C. proc. pen. combinat cu art. 381 alin. (1) C. proc. pen. să se compute prevenţia pentru inculpatul M.D.M. de la 26 aprilie 2010 la zi.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 225 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează Decizia penală atacată şi menţine sentinţa penală nr. 156 din 3 august 2010 pronunţată de Tribunalul Gorj.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de 26 aprilie 2010 la 24 februarie 2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 70/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 728/2011. Penal → |
|---|
