ICCJ. Decizia nr. 937/2011. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 937 /20 13
Dosar nr. 4667/117/2011
Şedinţa publică din 18 martie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 74 din 23 februarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 4667/117/2011 al Tribunalului Cluj a fost condamnat inculpatul S.V.D., la pedeapsa de 2 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, începând cu data terminării executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 214/2005 cu art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen., începând cu data rămânerii definitive hotărârii şi până la terminarea executării pedepsei.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N.T. SRL Turda, la plata către partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Cluj a sumei de 134.942 RON despăgubiri civile, la care se adaugă accesoriile aferente până la data efectivă a plăţii.
S-a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa procurorului din data de 6 iunie 2011, prin luarea inscripţiei ipotecare asupra imobilului înscris în cartea funciară Câmpia Turzii, deţinut în coproprietate de inculpat şi soţia sa, S.P.
S-a dispus comunicarea unei copii a dispozitivului hotărârii la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, la data rămânerii definitive a acesteia.
În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata către stat a sumei de 650 RON reprezentând cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, la data de 31 august 2010, Garda Financiară Cluj a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj în ceea ce priveşte activitatea SC N.T SRL cu sediul în T., judeţul Cluj, activitate supusă controlului organelor financiare referitor la realitatea tranzacţiilor comerciale efectuate de aceasta în perioada 1 ianuarie 2009-31 august 2010, precum şi la evidenţierea acestor operaţiuni în documentele financiar-contabile şi modul de calculare, înregistrare şi virare a impozitelor şi taxelor aferente acestor operaţiuni.
Din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului Cluj a rezultat că inculpatul S.V.D. a fost administrator şi asociat unic al SC N.T SRL Turda, până în luna august 2009.
În perioada august-octombrie 2009, asociaţii firmei au fost C.G. (90%) şi inculpatul S.V.D. (10%), cel dintâi având şi calitatea de administrator, iar din 15 octombrie 2009, asociat unic şi administrator a fost C.G.
Urmare a controlului efectuat de către organele financiare, s-a stabilit că, în perioada 1 ianuarie 2009-31 august 2010, SC N.T SRL a emis facturi către diverşi beneficiari, respectiv SC S.C.S. SRL Câmpia Turzii, SC P.R.T. SRL Câmpia Turzii, SC U.I. SRL Luna, în sumă totală de 270.580 RON, la care se adaugă T.V.A. de 51.411 RON, fără ca aceste facturi să fie înregistrate în evidenţa contabilă a SC N.T. SRL. Mai mult, ultimele declaraţii lunare depuse la organele fiscale de către SC N.T. SRL au fost cele aferente lunii decembrie 2009.
Prin omisiunea totală a evidenţierii, în actele contabile, a operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor, realizate (aferente facturilor menţionate mai sus), SC N.T. SRL s-a sustras de la plata impozitului pe profit în sumă de 42.063 RON şi de la plata T.V.A. în sumă de 51.411 RON, prejudiciul total cauzat bugetului de stat prin calcularea de majorări de întârziere şi penalităţi fiind de 134.942 RON, nerecuperat.
Totodată, s-a stabilit că, în perioada 7 decembrie 2009-16 decembrie 2009, SC N.T. SRL a facturat servicii de transport în valoare totală de 20.750 RON plus T.V.A. 3.943 RON, în favoarea beneficiarului SC S. SRL V.L., judeţul Mureş, încasând sumele respective pe bază de chitanţe, dar şi de această dată a omis să evidenţieze, în actele contabile, operaţiunile comerciale, precum şi veniturile realizate.
S-a apreciat că numitul C.G. a dobândit strict formal calitatea de asociat unic şi administrator la SC N.T. SRL, neavând nici un fel de implicare efectivă în organizarea activităţii acestei firme.
În declaraţiile date în faza de urmărire penală, martorul C.G. a susţinut că a acceptat să preia părţile sociale ale SC N.T. SRL deoarece avea „nevoie de bani”, însă deciziile au fost luate în continuare de către inculpatul S.V.D., contribuţia sa constând în aceea că răspundea chemării acestuia şi se deplasa la Câmpia Turzii de câte ori era solicitat de către inculpat, pentru semnarea anumitor acte. C.G. a recunoscut că a semnat mai multe facturi la solicitarea inculpatului S.V.D., fiind răsplătit cu mici sume de bani cuprinse între 100 şi 300 RON, precizând însă că nu a avut niciun fel de implicare în activitatea societăţii, activitatea sa fiind condusă efectiv de inculpat, martorul având „doar rolul de a ajuta la falimentul SC N.T. SRL, potrivit susţinerilor acestuia.
În cauză au fost depuse procesele-verbale de redare integrală a unui număr de 4 convorbiri telefonice, interceptate şi înregistrate în Dosarul penal nr. 190/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în baza autorizaţiilor nr. A1 din 3 august 2010 şi nr. A2 din 3 august 2010, ambele emise de Tribunalul Cluj, în condiţiile art. 912 alin. (5) C. proc. pen., aceste convorbiri fiind folosite în prezentul dosar.
Din convorbirile interceptate şi înregistrate la datele de 20 august 2010, ora 14:51, respectiv 23 august 2010, ora 14:02, a rezultat că inculpatul S.V.D. a mai întocmit, ulterior cesiunii părţilor sociale, acte în numele SC N.T SRL, pe care urma să le ducă să le semneze şi „domnul de la SC N.T. SRL”, respectiv C.G.
Totodată, au fost interceptate şi înregistrate convorbirile telefonice din 9 august 2010, ora 19:22 şi 16 august 2010, ora 07:51 purtate între S.V.D. şi C.G.
În acelaşi sens, s-a arătat că, la data de 11 august 2010, lucrătorii I.P.J. Cluj, Serviciul Poliţiei Rutiere, l-au oprit pentru control, pe DJ 150, între localităţile V. şi C.M., pe inculpatul S.V.D., acesta conducând în trafic ansamblul de vehicule format din capul tractor I. şi semiremorcă.
Cât priveşte capul tractor, s-a reţinut că acesta aparţine SC N.T. SRL, iar inculpatul a prezentat pentru control o serie de documente ale acestei firme, care se găseau în posesia sa, respectiv certificat de înmatriculare pentru capul tractor, licenţa pentru transport public de mărfuri în trafic internaţional şi asigurare R.C.A.
În procesul verbal întocmit cu această ocazie, s-a menţionat conform susţinerilor inculpatului, că „este patronul firmei” SC N.T SRL, iar după puţin timp, a relatat lucrătorilor de poliţie că are calitatea de conducător auto la această firmă şi că „refuză să răspundă la întrebările referitoare la numele patronului sau administratorului firmei”.
Inculpatul a fost audiat olograf cu acea ocazie, continuând să susţină în mod necorespunzător adevărului că are calitatea de conducător auto la firmă, dar că nu a completat foaia de parcurs.
Aceste împrejurări au confirmat, o dată în plus, susţinerile martorului C.G., conform cărora el nu a intrat niciodată în posesia mijloacelor de transport aflate în proprietatea SC N.T SRL, acestea rămânând în posesia şi folosinţa inculpatului, inclusiv după cesiunea formală a părţilor sociale. în legătură cu acest autovehicul, inculpatul a depus la dosar o factură din data de 10 august 2009, din care ar rezulta că acesta a fost înstrăinat firmei SC P.R.T. SRL, aparţinând soţiei inculpatului, dar s-a observat faptul că din certificatul de înmatriculare depus la dosar rezultă că acesta a fost înmatriculat pe această din urmă societate abia la data de 10 martie 2011, ceea ce a pus sub semnul întrebării realitatea înstrăinării autovehiculului respectiv. Mai mult, s-a reţinut că, dacă aşa ar fi fost şi autovehiculul era vândut unei alte firme, se pune întrebarea de ce inculpatul nu a adus la cunoştinţa organelor de poliţie care l-au depistat în trafic aceste aspecte, ci dimpotrivă, a afirmat că acesta aparţine SC N.T. SRL.
Relevant a fost şi faptul că, în perioada de referinţă infracţională, SC N.T. SRL a stabilit relaţii comerciale cu societăţi aparţinând unor persoane apropiate inculpatului, respectiv fratele său, cumnata ori chiar soţia acestuia, fiind greu de presupus că acesta ar fi străin de toate acestea, cu atât mai mult cu cât nu a rezultat că martorul C.G. cunoştea toate aceste persoane, iar utilajele firmei au fost înstrăinate firmei soţiei inculpatului ori valorificate la fier vechi, în timp ce dintre facturile emise în perioada respectivă, doar trei au fost semnate de către C.G., iar celelalte de către inculpat, fratele ori soţia acestuia.
Asociatul SC S. SRL a declarat în faza de urmărire penală că a apelat la inculpatul S.V.D. pentru ca SC N.T SRL să efectueze în favoarea SC S. SRL mai multe transporturi de cărămidă şi alte materiale de construcţii, de organizarea efectivă a transporturilor ocupându-se inculpatul. Cei doi s-ar fi întâlnit într-un bar din T. sau C.T., ocazie cu care inculpatul S.V.D. i-a înmânat mai multe facturi fiscale şi chitanţe emise în perioada 7 decembrie 2009-16 decembrie 2009. Despre relaţiile comerciale cu SC N.T. SRL martorul a precizat că acestea s-au stabilit prin intermediul inculpatului, ca reprezentant al societăţii şi, abia ulterior, a aflat că acesta a cesionat părţile sociale ale societăţii lui C.G., pe care l-a cunoscut la rândul său, însă fără a stabili cu el vreo relaţie comercială. A mai precizat martorul că ultimul transport efectuat în anul 2009 de către SC N.T SRL pentru SC S. SRL a fost în luna noiembrie 2009.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului S.V.D., care în perioada 1 ianuarie 2009-31 august 2010, în mod repetat, la scurte intervale de timp, cu aceeaşi rezoluţie infracţională, a omis să evidenţieze, în actele contabile ale SC N.T SRL Turda, operaţiuni comerciale efectuate şi venituri realizate, atestate prin facturi în suma totală de 270.580 RON, la care se adaugă T.V.A în suma de 51.411 RON, fapta fiind săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi având ca rezultat sustragerea de la plata către bugetul de stat a sumei totale de 94.704 RON (formată din 42.063 RON impozit pe profit sustras de la plată şi 51.411 RON, T.V.A. sustras de la plată), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
La individualizarea judiciară a pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului s-au avut în vedere criteriile generale cuprinse în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi anume gradul de pericol social al faptei comise, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege, precum şi persoana făptuitorului.
Din această perspectivă, s-a reţinut că inculpatul a comis o faptă de o gravitate sporită, prejudiciul astfel cauzat fiind însemnat, a dat dovadă de nesinceritate, negând comiterea faptei şi nu se află la prima confruntare cu legea penală, deoarece a fost cercetat în Dosarul nr. 190/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, fiind trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul din data de 31 decembrie 2010, iar prin sentinţa penală nr. 43/D/2011 a Tribunalului Cluj (Dosar nr. 24/117/2011) a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, hotărârea nefiind definitivă.
Pe cale de consecinţă, raportat la cele arătate, tribunalul a considerat că nu se justifică reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, sens în care i-a aplicat acestuia o pedeapsă de 2 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, începând cu data terminării executării pedepsei.
S-a stabilit că pedeapsa aplicată se va executa în regim de detenţie, sens în care, în baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen., începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la terminarea executării pedepsei.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel inculpatul S.V.D., susţinând că nu se face vinovat de comiterea faptei, deoarece din actele dosarului rezultă că numitul C.G. este cel responsabil de aceste infracţiuni.
S-a apreciat că inculpatul apelant nu are calitatea de subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală, fiindcă această calitate o are persoana cu atribuţii financiar contabile în firmă, iar numitul C.G. era unicul administrator al acesteia.
S-a mai învederat că în cursul cercetării judecătoreşti, în această cauză, s-a admis cererea lichidatorului judiciar al firmei împotriva pârâtului C.G. de unde rezultă raportul de cauzalitate dintre fapta administratorului şi prejudiciul creat.
S-a mai susţinut că, deşi s-a reţinut în sarcina apelantului că a mai făcut transporturi şi după cesionarea firmei, le-a efectuat în interesul unei alte societăţi aparţinând soţiei sale şi unde acesta era salariat.
Prin decizia penală nr. 105/A/2012 din 30 mai 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.V.D., domiciliat în C.T., judeţul Cluj împotriva sentinţei penale nr. 74 din 23 februarie 2012 a Tribunalului Cluj.
A stabilit în favoarea Baroului de Avocaţi Cluj-Napoca suma de 150 RON onorariu parţial pentru apărătorul din oficiu, avocat M.A., ce se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
A obligat pe inculpatul S.V.D. să plătească în favoarea statului suma de 400 RON cheltuieli judiciare, din care 150 RON reprezentând onorariu avocaţial.
Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor de apel invocate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa de prim control judiciar a constatat că în mod temeinic prima instanţă a reţinut starea de fapt, pe baza administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului, constând în aceea că, în perioada 1 ianuarie 2009-31 august 2010, SC N.T. SRL a emis facturi în sumă totală de 270.580 RON, la care s-a cumulat T.V.A. de 51.411 RON, fără ca acestea să fie înregistrate în evidenţa contabilă, sustrăgându-se de la plata impozitului pe profit în sumă de 42.063 RON şi a sumei T.V.A. menţionate.
S-a mai constatat că, în perioada 7 decembrie 2009-16 decembrie 2009, societatea arătată a facturat servicii de transport în valoare de 20.750 RON plus TVA în favoarea SC S. SRL Valea Largă, sume pe care le-a încasat şi pe care nu le-a evidenţiat în actele contabile.
A fost avut în vedere că în mod corespunzător realităţii prima instanţă a reţinut că inculpatul apelant a fost asociat unic şi administrator unic al societăţii până în luna august 2009 după care a cesionat 90% din părţile sociale numitului C.G., care a dobândit formal calitatea de administrator al societăţii, din 15 octombrie 2009 devenind chiar asociat unic.
S-a reţinut că din probele indicate de către prima instanţă constând în convorbirile interceptate ale inculpatului apelant, din declaraţia martorului C.G. şi din faptul că apelantul a utilizat personal camionul firmei chiar şi după cesionarea părţilor sociale, rezultă că acesta, în fapt, administra societatea comercială.
Totodată, s-a constatat că, motivat, prima instanţă a înlăturat declaraţiile nesincere ale martorului M.I. şi ale martorului O.C.A. care au susţinut, în ciuda elementelor de fapt menţionate anterior, că inculpatul nu a mai desfăşurat nicio activitate comercială pe firma respectivă.
S-a reţinut că faptul că judecătorul sindic l-a obligat pe administratorul din acte, numitul C.G., să plătească societăţii suma de 110.390,65 RON, se întemeiază pe răspunderea legală a administratorului din acte al societăţii faţă de prejudiciile cauzate patrimoniului acesteia şi nu exclude, astfel cum s-a motivat în apel, raportul de cauzalitate între neevidenţierea actelor comerciale în contabilitatea societăţii comerciale, acte desfăşurate în fapt de către inculpatul apelant.
Critica referitoare la neextinderea procesului penal împotriva administratorului C.G. s-a apreciat că nu constituie un motiv de apel care să conducă la desfiinţarea sentinţei primei instanţe.
Aşadar, s-a considerat că în mod legal şi temeinic prima instanţă a constatat că faptele reţinute în sarcina inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
De asemenea, s-a reţinut că împrejurarea potrivit căreia inculpatul apelant a acţionat ca administrator de fapt al societăţii comerciale, tocmai în scopul de a nu-i fi imputabilă neevidenţierea contabilă a tranzacţiilor efectuate, îl indică ca fiind subiectul activ al infracţiunii de evaziune fiscală.
S-a mai reţinut că la stabilirea pedepsei de 2 ani închisoare s-au avut în vedere toate criteriile generale şi speciale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), mai ales împrejurarea că inculpatul nu a fost sincer.
Instanţa de apel a reţinut că inculpatul a pregătit comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prin aceea că a cesionat părţile sociale, iar apoi şi calitatea de administrator al firmei, unei persoane din altă localitate, tocmai pentru a nu i se putea imputa neevidenţierea actelor comerciale în contabilitatea firmei.
A fost avută în vedere şi împrejurarea că prejudiciul a fost descoperit şi calculat pe baza declaraţiilor „394” depuse de către partenerii de afaceri al apelantului şi pe baza verificărilor efectuate de organele fiscale la aceştia.
Ca atare, s-a apreciat că fapta inculpatului prezintă un grad de pericol social concret care justifică aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenţie.
Totodată, s-a constatat că, în mod legal, inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile către A.N.A.F., dispunându-se menţinerea sechestrului asigurător instituit în cursul urmăririi penale.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.V.D., în motivele scrise de recurs fiind indicat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen.
Cu prilejul concluziilor formulate oral în faţa instanţei, apărătorul ales al recurentului inculpat a precizat că înţelege să invoce cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., iar nu cel indicat în scris, solicitând pe această cale admiterea căii de atac promovate şi pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
În subsidiar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., s-a solicitat reducerea pedepsei principale aplicate inculpatului, ca efect al reţinerii de circumstanţe atenuante în favoarea acestuia, criticile formulate, vizând, de asemenea, şi pedeapsa complementară, în sensul că în mod greşit i-au fost aplicate inculpatului dispoziţiile art. 64 lit. a) C. pen., în integralitate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este fondat, însă numai în ceea ce priveşte conţinutul pedepsei complementare şi latura civilă a cauzei, pentru considerentele care urmează.
Critica formulată de recurentul inculpat, fundamentată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., vizând greşita condamnare a acestuia, nu este întemeiată, în cauză neputându-se pronunţa o soluţie de achitare, care ar fi în contradicţie cu ansamblul probator administrat, câtă vreme vinovăţia inculpatului este pe deplin dovedită, stabilindu-se în mod corect situaţia de fapt anterior redată.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că acesta există numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de prim control judiciar este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui acest caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, iar pe de altă parte, să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanţă evidentă între situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.
În prezenta cauză, Înalta Curte nu a identificat niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale.
Fără a relua raţionamentele instanţelor de fond şi de apel realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contradicţie între ceea ce rezultă din actele dosarului şi considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârşirea infracţiunii de către inculpatul S.V.D., situaţia de fapt reţinută fiind în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat, respectiv evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 214/2005 cu art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Toate probele administrate în cauză confirmă situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, concluziile la care acestea au ajuns prin raţionament neputând fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o reinterpretare şi reapreciere a probelor, ceea ce ar fi în evidentă contradicţie cu dispoziţiile procesual penale anterior menţionate.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că, în cauză, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se în mod corect că faptele inculpatului întrunesc atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii reţinute în sarcina acestuia.
În mod corect instanţele au reţinut că, în cauză, nu se poate adopta o soluţie de achitare, astfel cum a solicitat inculpatul întrucât probele administrate în faza de urmărire penală şi în faza de cercetare judecătorească confirmă acuzaţiile formulate, respectiv participarea inculpatului la întreaga activitate infracţională pentru care a fost trimis în judecată.
În speţă au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, fiind evidenţiate aspectele concordante ce susţin vinovăţia inculpatului şi probele ce au servit ca temei al soluţionării cauzei.
Se reţine astfel că vinovăţia în săvârşirea infracţiunii a fost determinată printr-o evaluare a contribuţiei cauzale a inculpatului, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv şi o analiză a tuturor probelor şi argumentarea soluţiei pronunţate pe acele probe care, coroborate, susţin situaţia de fapt reţinută.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia o eventuală soluţie de respingere a prezentului recurs ar lipsi de eficienţă hotărârea pronunţată de o instanţă comercială la data de 13 mai 2011, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită, reţinându-se în acest sens, aşa cum în mod corect a avut în vedere şi instanţa de prim control judiciar, că obligarea de către judecătorul sindic a lui C.G., administratorul din acte, la plata către societate a sumei de 110.390,65 RON, are la bază răspunderea legală a administratorului din acte al societăţii faţă de prejudiciile cauzate patrimoniului acesteia.
Pentru aceste considerente, criticile recurentului inculpat, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., nu pot fi primite.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte solicitarea recurentului inculpat de reducere a pedepsei, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este întemeiată.
În acest sens, se reţine că principiul individualizării sancţiunilor de drept penal priveşte deopotrivă stabilirea, cât şi aplicarea acestor sancţiuni şi adaptarea acestora în funcţie de gradul de pericol social al faptei, al periculozităţii făptuitorului.
Pedeapsa, pe lângă funcţia de constrângere ce o exercită asupra condamnatului, îndeplineşte şi funcţia de exemplaritate şi de reeducare a acestuia, fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.
Funcţia de exemplaritate a pedepsei se manifestă şi decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârşită o infracţiune. Funcţia de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea sancţiunii aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracţiune.
Individualizarea judiciară a pedepsei şi modul ei de executare trebuie să aibă în vedere toate criteriile referitoare la dispoziţiile dreptului penal general, limitele speciale ale pedepsei, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.
Înalta Curte reţine că, în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea comisă a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii, precum şi circumstanţelor personale ale acestuia.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
În ceea ce priveşte existenţa uneia sau unora dintre împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen. sau a altora asemănătoare, se reţine că aceasta conferă posibilitatea instanţei de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, din redactarea dată textului art. 74 C. pen. rezultând că recunoaşterea unor astfel de împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. În această apreciere, se va ţine seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului.
Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este atributul instanţei de judecată, fiind deci lăsată la aprecierea acesteia.
În prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cu cea de prim control judiciar, constată că nu se impune reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului, cu consecinţa reducerii pedepsei, având în vedere gradul de pericol social sporit al faptelor comise, dar şi modul concret în care a fost derulată activitatea infracţională.
Pe de altă parte, se constată că datele care caracterizează favorabil persoana recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanţa de fond în procesul de individualizare a pedepsei, dându-li-se eficienţa cuvenită.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că pedeapsa de 2 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, este aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptelor şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte.
Înalta Curte reţine, însă, că recursul declarat de inculpat este fondat în ceea ce priveşte conţinutul pedepsei complementare ce i-a fost aplicată acestuia.
Astfel, se reţine că inculpatului i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, începând cu data terminării executării pedepsei.
Dispoziţiile art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) conţin o enumerare a drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă complementară, aplicată şi executată în condiţiile prevăzute de art. 65 şi 66 C. pen.
Restrângerea cu titlu de pedeapsă complementară a unor drepturi, deşi este permisă potrivit art. 53 din Constituţia României, trebuie analizată şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei C.E.D.O. care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern.
Faţă de jurisprudenţa constantă a Curţii (Sabou şi Pârcălab c. României, Hirst c. Marii Britanii), se reţine că materia pedepselor complementare şi accesorii este guvernată de principiul individualizării judiciare, conform căruia sancţiunile penale care constau în aplicarea interdicţiilor cu efect restrictiv asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu pot fi interzise ope legis, ci doar în măsura în care infracţiunea care a atras condamnarea nu este străină aspectelor privind exercitarea drepturilor cu privire la care a fost aplicată pedeapsa complementară sau accesorie.
În plus, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, dreptul la vot este un privilegiu care, deşi nu este unul absolut, impune ca atunci când se apreciază asupra necesităţii restricţionăm sale, să fie avute în vedere oportunitatea împiedicării lui, scopul legitim urmărit prin restricţionare şi, nu în ultimul rând, proporţionalitatea acestei măsuri în raport de comportamentul persoanei. Or, numai condamnarea inculpatului prin raportare la aceste elemente, nu este suficientă pentru a atrage decăderea inculpatului din drepturile garantate de Convenţie.
Astfel, natura şi gravitatea faptelor conduc la concluzia nedemnităţii în exercitarea de către recurentul inculpat a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., însă, referitor la dreptul de a alege, prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen., întrucât infracţiunea săvârşită nu are implicaţii electorale şi nu există o legătură între dreptul de a vota şi prevenirea infracţiunilor sau scopul reinserţiei sociale a infractorului, Înalta Curte apreciază că acesta nu se impune a fi reţinut în conţinutul pedepsei complementare.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Înalta Curte constată că nici aceasta nu a fost corect soluţionată, astfel reţinându-se incidenţa în speţă a cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen., obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită părţii vătămate, iar potrivit art. 998, 999 C. civ., răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei. Prejudiciul constă în consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de inculpat, acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce priveşte existenţa sa şi posibilităţile de evaluare. Mai trebuie reţinut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs, cât şi cel viitor, care este sigur că se va produce şi este susceptibil de evaluare, însă nu şi prejudiciul eventual.
În acest sens, din analiza actelor dosarului, se reţine că în mod greşit inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N.T. SRL Turda, la plata către partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Cluj a sumei de 134.942 RON despăgubiri civile, la care se adaugă accesoriile aferente până la data efectivă a plăţii, în condiţiile în care prejudiciul cert stabilit în cauză este de 94.704 RON, la care se adaugă accesoriile aferente, până la data efectivă a plăţii.
Astfel fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul S.V.D. împotriva deciziei penale nr. 105/A din 30 mai 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, va casa decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 74 din 23 februarie 2012 a Tribunalului Cluj, numai în ceea ce priveşte conţinutul pedepsei complementare şi latura civilă a cauzei şi, în rejudecare, va înlătura din conţinutul pedepsei complementare interzicerea exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen.
Totodată, se va reduce cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N.T. SRL către partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Cluj, de la 134.942 RON la 94.704 RON, la care se adaugă accesoriile aferente, până la data efectivă a plăţii.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul S.V.D. împotriva deciziei penale nr. 105/A din 30 mai 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Casează decizia penală şi, în parte, sentinţa penală nr. 74 din 23 februarie 2012 a Tribunalului Cluj, numai în ceea ce priveşte conţinutul pedepsei complementare şi latura civilă a cauzei şi, rejudecând:
Înlătură din conţinutul pedepsei complementare interzicerea exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen.
Reduce cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N.T. SRL către partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Cluj, de la 134.942 RON la 94.704 RON, la care se adaugă accesoriile aferente, până la data efectivă a plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 885/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4057/2011. Penal → |
|---|
