ICCJ. Decizia nr. 984/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 984/2011
Dosar nr. 5140.2/2/2010
Şedinţa publică din 14 martie 2011
Asupra recursului penal de faţă:
Prin Rezoluţia nr. 1954/P/2009 din 19 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) şi (6) C. proc. pen., art. 10 lit. a) şi b) C. proc. pen., art. 209 alin. (3), (4) C. proc. pen. şi art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de notarul public E.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 23 din Legea nr. 656/2002; neînceperea urmăririi penale faţă de avocatul C.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 193 C. pen., art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002 şi neînceperea urmăririi penale faţă de C.G.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002.
În considerentele acestei rezoluţii s-a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin plângerea penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 30 octombrie 2009, petiţionarul M.C. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de C.C., avocat, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 193 C. pen., art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002 şi C.G.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002.
Prin aceeaşi plângere s-a solicitat efectuarea de cercetări şi faţă de notarul public C.E. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 23 din Legea nr. 656/2002.
În motivarea plângerii, petiţionarul a arătat că la data de 20 aprilie 2007 a achiziţionat apartamentul nr. 6 situat în Bucureşti, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 aprilie 2007 la BNP Asociaţi "C.E., C.N.D. şi S.M.Ş.".
Ulterior, la momentul declarării translaţiei proprietăţii la administraţia financiară, petiţionarul a constatat că preţul înscris în contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat nu era cel efectiv achitat, respectiv 350.000 euro, ci o sumă mai mică, de 175.000 euro.
O altă acuzaţie se referea la faptul că, dând curs unei propuneri de investiţii imobiliare pe care i-a făcut-o C.C., constând în achiziţionarea unor apartamente în cartierul Berceni, petiţionarul a transferat, la data de 07 mai 2007, în contul avocatului, suma de 150.000 euro care nu a fost însă folosită în scopul destinaţiei sale.
Petiţionarul a arătat că a fost înşelat de soţii C. şi în legătură cu un alt aşa zis plan investiţional care îi fusese prezentat de aceştia ca fiind foarte avantajos.
Astfel, în cursul anului 2007, soţii C. l-au sfătuit pe petiţionar să cumpere, prin intermediul lor, un apartament în Antalya arătând cu o astfel de operaţiune este foarte profitabilă întrucât ulterior cumpărării, imobilul poate fi valorificat cu un profit rezonabil.
În vederea achiziţionării apartamentului din Antalya, petiţionarul i-a remis numitei C.G.M. suma de 135.000 euro.
Soţii C. l-au asigurat pe petiţionat că i-au achiziţionat un apartament în Antalya, prezentându-le chiar petiţionarului şi familiei acestuia, în septembrie 2007, un apartament despre care au afirmat că fusese cumpărat pe numele soţilor M.
Ulterior, soţii C. i-au comunicat petiţionarului că nu au putut cumpăra apartamentul din Antalya pentru el întrucât legislaţia Turciei interzicea cetăţenilor români să dobândească dreptul de proprietate în Turcia.
În cuprinsul plângerii, petiţionarul a mai arătat că diligentele depuse în vederea rezolvării pe cale amiabilă a acestei situaţii s-au fructificat abia în anul 2009 când C.C. i-a remis două chitanţe datate 7 mai 2009 prin care recunoaştea că primit de la petiţionar sumele anterior menţionate şi destinaţia remiterii lor.
Pe baza informaţiilor obţinute în etapa verificărilor preliminare, s-a stabilit că nu există indicii temeinice şi concludente în sensul că numiţii M.C. şi M.V. ar fi fost induşi în eroare în vreun fel de către soţii C. în cele trei situaţii prezentate de petiţionar Astfel, s-a apreciat că din actele dosarului rezultă, în mod evident, că părţile şi-au exprimat acordul cu privire la încheierea convenţiei civile de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 6 situat în Bucureşti, şi, prin urmare, implicit, cu privire la suma ce urma a fi achitată ca preţ al vânzării, acord materializat prin semnarea acestor acte atât de soţii M.C. şi M.V., cât şi de soţii C.C. şi C.M.G., în faţa notarului public E.C.
În plus, s-a reţinut că menţiunile cuprinse în încheierile de autentificare a actelor încheiate între părţi sunt corespunzătoare realităţii şi nu sunt tăgăduite de niciuna din părţi, eventualele menţiuni nereale cu privire la preţul vânzării neputând fi imputate notarului întrucât clauzele civile sunt supuse principiului disponibilităţii, părţile asumându-şi conţinutul acestora prin semnarea actului.
Aceleaşi menţiuni cu privire la preţul vânzării nu constituie o „declaraţie" în sensul prevăzut de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), ci o condiţie prevăzută de lege pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Cu privire la acelaşi aspect s-a reţinut că o eventuală menţionare în contractul de vânzare-cumpărare a unei sume mai mici decât cea care s-a plătit efectiv ar fi fost favorabilă nu numai vânzătorilor, ci şi cumpărătorilor M.C. şi M.V. care au achitat taxele calculate în raport de preţul menţionat în contract.
În ceea ce priveşte celelalte sume de bani remise de petiţionar numitului C.C. în scopul realizării unor investiţii imobiliare, s-a constatat că făptuitorul C.C. s-a obligat să le restituie conform graficului stabilit de părţi prin convenţia din 07 mai 2009.
Totodată, s-a reţinut că din actele dosarului rezultă că făptuitorul ar fi cumpărat un astfel de apartament pentru familia M., dar că nu s-a putut perfecta vânzarea-cumpărarea pe numele familiei M. întrucât, potrivit Circularei nr. 2006 din 9 din 13 aprilie 2006, cetăţenii români nu pot deţine valori imobiliare în această ţară.
Faţă de considerentele anterior menţionate, s-a apreciat că nu există indicii că familia C. ar fi desfăşurat manopere dolosive în scopul inducerii în eroare a familiei M., convenţiile intervenite între părţi fiind de natură exclusiv civilă.
În ceea ce priveşte infracţiunea de ameninţare, s-a constatat inexistenţa vreunei probe a temeiniciei afirmaţiilor petiţionarului şi tardivitatea formulării plângerii în raport de data săvârşirii presupuselor acte de ameninţare.
Totodată, s-a apreciat că din actele premergătoare urmăririi penale nu au rezultat indicii temeinice cu privire la existenţa infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002.
În raport de argumentele anterior prezentate, procurorul de caz a dispus, de plano, în temeiul art. 228 alin. (4) şi 6 C. proc. pen. şi art. 10 lit. a) şi b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă E.C., C.C. şi C.G.M. sub aspectul tuturor acuzaţiilor aduse de petiţionar.
Aceeaşi argumentaţie a stat la baza emiterii Rezoluţiei nr. 693/II/2/2010 din 10 mai 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiţionarul M.C., conform art. 278 C. proc. pen., împotriva Rezoluţiei nr. 1954/P/2009 din 19 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Nemulţumit de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiţionarul M.C. a formulat plângere la instanţă, conform art. 2781 C. proc. pen.
În argumentarea plângerii, petiţionarul a reiterat situaţia de fapt expusă în plângerea penală iniţială şi a invocat insuficienţa probatoriului administrat de parchet şi greşita evaluare a actelor premergătoare efectuate în cauză, în raport de care s-a apreciat că soluţia de netrimitere în judecată atacată este nelegală şi netemeinică.
Prin Sentinţa penală nr. 263 din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală s-a respins, ca ne fondată, plângerea formulată de petiţionarul M.C. împotriva Rezoluţiei nr. 1954/P/2009 din 19 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În argumentarea acestei hotărâri s-a arătat că situaţia de fapt a fost corect reţinută de procurorul de caz în raport de informaţiile obţinute în etapa verificărilor preliminare care dovedesc netemeinicia acuzaţiilor aduse făptuitorilor.
În acest sens, reiterându-se argumentaţia procurorului de caz, s-a apreciat asupra temeiniciei soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispuse faţă de soţii C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, reţinându-se că nu există indicii temeinice şi concludente în sensul că numiţii M.C. şi M.V. ar fi fost induşi în eroare în vreun fel de soţii C. întrucât nerespectarea obligaţiilor stabilite prin convenţiile intervenite între părţi atrag exclusiv angajarea răspunderii civile.
În ceea ce priveşte acuzaţiile aduse notarului public, s-a apreciat, de asemenea, că soluţia de netrimitere în judecată dispusă faţă de acesta pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. este corectă întrucât menţiunile cuprinse în încheierile de autentificare a convenţiilor încheiate între M.C. şi M.V. şi soţii C. corespund realităţii, nefiind tăgăduite de niciuna din părţi, iar menţiunea din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 aprilie 2007 referitoare la preţul vânzării nu poate fi opusă notarului, întrucât acesta reprezintă expresia acordului de voinţă al părţilor semnatare a convenţiei.
Totodată, prima instanţă a apreciat că soluţia dată celorlalte acuzaţii aduse de petiţionar este, de asemenea corectă, arătându-se că argumentaţia procurorului de caz îşi găseşte pe deplin valabilitatea şi în controlul jurisdicţional exercitat conform art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs petiţionarul M.C.
În cuprinsul amplelor motive de recurs detaliate în memoriul aflat la filele 10 - 21 din dosarul de recurs şi susţinute oral în şedinţa de dezbateri din 7 martie 2010, aşa cum au fost consemnate în încheierea de la acel termen care face parte integrantă din prezenta decizie, petiţionarul a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei aprecieri a actelor premergătoare efectuate în cauză, arătând că acestea dovedesc, cu certitudine, vinovăţia făptuitorilor.
Totodată, s-a invocat insuficienţa probatoriului administrat în cauză ca urmare a lipsei de diligentă a organelor de urmărire penală care a condus la neelucidare tuturor aspectelor factuale cu relevanţă penală.
În aceste condiţii, analizând recursul declarat de petiţionarul M.C. prin prisma criticilor formulate dar şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat şi urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Situaţia de fapt prezentată în preambulul prezentelor considerente care corespunde celei expuse de petiţionar în cuprinsul plângerilor formulate este necontestată de intimaţi şi relevă existenţa unor relaţii de amiciţie şi colaborare între părţile litigante (petiţionar şi intimaţii C.C. şi C.G.M.) pe fondul cărora, în perioada de referinţă, s-a încercat derularea unor activităţi investiţionale cu caracter imobiliar reciproc avantajoase.
În acest context factual, remiterea de către petiţionar a unor sume de bani pentru realizarea, prin intermediul intimatului C.C., a unor investiţii imobiliare în complexe rezidenţiale din România şi Turcia îmbracă forma unui mandat în baza căruia intimatul şi-a asumat obligaţia de a învesti sumele de bani remise de petiţionar pentru achiziţionarea unor imobile cu potenţial investiţional, pe numele petiţionarului.
Obligaţia asumată de intimatul C.C. fiind o obligaţie de diligentă, nu poate constitui element material al infracţiunii de înşelăciune, intimatului neputându-i-se imputa faptul că nu a achiziţionat imobile în România şi Turcia pe numele petiţionarului atâta vreme cât nu există indicii certe că acest lucru nu s-a datorat unor factori externi conduitei intimatului.
În plus, atitudinea petiţionarului care, deşi a afirmat că se considera înşelat de intimat, a continuat ca, în cursul anului 2007, la diverse intervale de timp, să-i remită acestuia bani pentru planuri investiţionale în domeniu imobiliar, coroborată cu acordul de voinţă al părţilor exprimat în convenţia de restituire a respectivelor sume de bani încheiată la data de 7 mai 2009, evidenţiază caracterul strict civil al convenţiilor dintre părţi şi exclud existenţa unor manopere dolosive exercitate de intimatul C.C. în scopul inducerii în eroare a familiei M. care să se circumscrie elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.
Acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de înşelăciune a fost formulată de petiţionar şi în raport de inducerea sa în eroare cu privire la suma menţionată ca preţ în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 aprilie 2007 de BNP Asociaţi „C.E., C.N.D. şi S.M.Ş." având ca obiect vânzarea către soţii M. a apartamentului nr. 6 situat în Bucureşti, proprietatea soţilor C., contra sumei de 175.000 euro.
Sub acest aspect, se constată că din actele premergătoare urmăririi penale a rezultat că susţinerile petiţionarului în sensul că ar fi achitat o sumă mai mare decât cea menţionată în actul de vânzare-cumpărare sunt lipsite de conţinut atâta vreme cât acesta, cât şi soţia sa, M.V., fiind prezenţi la momentul întocmirii şi perfectării documentului sus-rubricat, şi-au exprimat acordul de voinţă în legătură cu conţinutul contractului, deci, implicit, cu clauza referitoare la preţul vânzării.
Reprezentând manifestarea acordului de voinţă al părţilor contractante, clauza privind preţul vânzării reprezintă o condiţie prevăzută de lege pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu "o declaraţie" în sensul prevăzut de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) care să poată constitui elementul material al infracţiunii de fals în declaraţii.
Susţinerile petiţionarului, reiterate şi de soţia acestuia în declaraţia dată la procurorul de caz, în sensul că lipsa lor de diligentă în verificarea clauzelor contractuale s-a datorat atmosferei degajate create de familia C. şi sentimentului de încredere pe care îl resimţeau faţă de intimaţi, nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă şi nici nu-şi găsesc aplicabilitatea atâta vreme cât, în aceeaşi zi, la acelaşi oră, în acelaşi sediu notarial, între aceleaşi părţi şi în aceleaşi condiţii factuale, intimaţii au mai încheiat şi o convenţie de reziliere a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 2 aprilie 2007 ale căror clauze nu au fost reclamate ca fiind prejudiciale pentru petiţionar şi familia acestuia.
Prin urmare, este improbabil ca lipsa de prudenţă a petiţionarului şi a soţiei acestuia care se analizează prin raportare la modelul abstract al omului prudent şi diligent, să se fi manifestat diferenţiat în raport de cele două convenţii încheiate la data de 20 aprilie 2007.
În plus, Înalta Curte constată valabilitatea argumentelor expuse de procurorul de caz cu privire la caracterul favorabil ambelor părţi contractante al preţului menţionat în contractul de vânzare-cumpărare în situaţia în care acesta ar fi mai mic decât cel care s-a plătit efectiv, în raport de obligaţiile fiscale care incumbă atât vânzătorilor, cât şi cumpărătorilor.
Corectă este şi soluţia procurorului de caz cu privire la inexistenţa infracţiunii de fals intelectual reclamată în sarcina notarului public sub forma autoratului şi sub forma complicităţii în sarcina intimaţilor C.C. şi C.M.G., în raport de constatarea faptului că menţiunile cuprinse în încheierile de autentificare ale antecontractului de vânzare-cumpărare şi ale contractului de vânzare-cumpărare nu sunt tăgăduite de părţi, iar clauzele contractuale reprezintă manifestarea de voinţă a părţilor asumată prin semnarea documentelor sus-rubricate.
Neexistând în materialitatea sa infracţiunea de fals intelectual nu este îndeplinită nici situaţia premisă a infracţiunii de uz de fals, astfel încât soluţia de neîncepere a urmăririi penale şi cu privire la această infracţiune, pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. este temeinică şi legală.
Corectă este şi soluţia procurorului de caz cu privire la infracţiunea de ameninţare reclamată în sarcina intimatului C.C., argumentele expuse de acesta în rezoluţia de netrimitere în judecată găsindu-şi pe deplin valabilitatea şi în faţa instanţei de recurs.
În plus, se constată că apărările petiţionarului formulate atât în faţa procurorului ierarhic superior, cât şi în faţa instanţei de fond şi în recurs, în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., nu vizează şi soluţia dată cu privire la această acuzaţie.
Totodată, corect s-a apreciat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice cu privire la săvârşirea infracţiunilor de stabilire cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor şi evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, precum şi a infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002.
În legătură cu aceste ultime acuzaţii, petiţionarul a invocat insuficienţa materialului probator administrat în cauză, criticându-se lipsa de diligentă a organelor de anchetă în efectuarea unor diligente la organele de fiscale în vederea obţinerii documentelor de atestare fiscală ale intimatului C.C. aferente anului 2007.
Şi aceste critici se dovedesc a fi neîntemeiate întrucât activitatea de urmărire penală este prevăzută în competenţa procurorului, fiind în atributul acestuia desfăşurarea activităţilor menite să conducă la stabilirea faptelor ce constituie infracţiune şi a celor responsabili de comiterea lor.
Întreaga activitate desfăşurată de procurorul de caz este supusă cenzurii procurorului ierarhic superior, la cererea persoanei interesate, prin intermediul plângerii prevăzute de art. 275 C. proc. pen.
În cazurile în care are loc sesizarea instanţei, activitatea de urmărire penală este verificată de acest organ judiciar, iar soluţiile pronunţate sunt la rândul lor supuse căilor legale de atac.
Prin urmare, până la sesizarea instanţei, procurorul este cel care apreciază asupra suficienţei probatoriului administrat în cursul urmăririi penale şi dispune trimiterea în judecată a persoanelor considerate responsabile de săvârşirea faptei penale sau o soluţie de netrimitere în judecată.
Pe cale de consecinţă, pentru argumentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este temeinică şi legală, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca ne fondat, recursul declarat de petiţionarul M.C. împotriva Sentinţei penale nr. 263 din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.C. împotriva Sentinţei penale nr. 263 din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I-a penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 973/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 988/2011. Penal. Conflict de competenţă... → |
|---|
