ICCJ. Decizia nr. 1161/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1161/2012

Dosar nr. 5629/111/2008

Şedinţa publică din 13 aprilie 2012

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 48 din 22 februarie 2011, Tribunalul Bihor în temeiul art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul I.V., la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită în formă calificată.

În temeiul art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul I.V., la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la dare de mită în formă calificată.

În baza art. 86¹ C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor aplicate inculpaţilor I.V. şi I.V., pe câte un termen de încercare de 5 (cinci) ani stabilit conform art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare au fost obligaţi inculpaţii I.V. şi I.V. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Suceava;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existenţă.

În temeiul art. 71 C. pen., li s-a interzis inculpaţilor I.V. şi I.V. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) C. pen. şi în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a pedepselor principale.

În temeiul art. 359 C. proc. pen., li s-a atras atenţia inculpaţilor I.V. şi I.V. asupra prevederilor art. 86⁴ alin. (1) şi (2) C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul D.I.D. la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă calificată, în regim privativ de libertate.

În baza art. 65 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) şi c) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) şi c) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 a fost confiscat de la inculpatul D.I.D., echivalentul în lei a 400 euro.

În baza art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpatul D.I.D. la plata sumei de 5700 lei, inculpatul I.V. la plata sumei de 3100 lei şi inculpatul I.V. la plata sumei de 3100 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bihor a reţinut următoarele :

Prin rechizitoriul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Serviciul Teritorial Oradea dat în dosarul penal nr. 35/P/2005 la data de 14 noiembrie 2008 şi înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 18 mai 2010 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor I.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, I.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, şi D.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În fapt, s-a reţinut că la data de 19 mai 2004 inculpatul I.V., cu ajutorul inculpatului I.V., a dat suma de 1400 euro inculpatului D.I.D., pentru ca acesta, în calitate de ofiţer de poliţie în cadrul IJPF Bihor, să-i faciliteze şi să-i permită inculpatului I.V. trecerea frontierei de stat când efectua transport internaţional de persoane.

În cursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi în mai multe rânduri inculpaţii, au fost audiaţi martorii P.P., B.D., L.D., P.D. şi D.V., s-a administrat proba cu înscrisuri şi s-a dispus şi efectuat un raportat de expertiză criminalistică pentru stabilirea autenticităţii amprentelor vocale.

Instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:

În sarcina inculpatului I.V. s-a reţinut că la data de 19 mai 2004, între orele 07.32-08.22, în municipiul Oradea, a dat suma de 400 euro, inculpatului D.I.D., pentru ca acesta, în calitate de ofiţer de poliţie în cadrul IJPF Bihor, să-şi îndeplinească necorespunzător atribuţiile sale de supraveghere şi control trecere frontieră din cadrul PTF Borş, să-i faciliteze şi să-i permită în acest mod, fie direct, fie indirect, trecerea frontierei de stat când efectua transport internaţional de persoane.

În sarcina inculpatului I.V., s-a reţinut că la data de 19 mai 2004, între orele 07.32-08.22, cu intenţie, l-a ajutat pe inculpatul I.V. să se întâlnească în mun. Oradea, pe str. Emanuil Gojdu cu inculpatul D.I.D., pentru ca inculpatul I.V. să-i dea, în acel loc, inculpatului D.I.D., suma de 400 euro, pentru ca acesta, în calitate de ofiţer de poliţie în cadrul IJPF Bihor, să-şi îndeplinească necorespunzător atribuţiile sale de supraveghere şi control trecere frontieră din cadrul PTF Borş, să faciliteze şi să permită în acest mod, fie direct, fie indirect, trecerea frontierei de stat de către inculpatul I.V. care efectua transport internaţional de persoane.

În sarcina inculpatului D.I.D., s-a reţinut că la data de 19 mai 2004, între orele 07.32-08.22, în calitate de ofiţer de poliţie în cadrul IJPF Bihor şi în legătură cu atribuţiile sale de control trecere frontieră din cadrul PTF Borş, a primit în mun. Oradea, pe str. Emanuil Gojdu, de la inculpatul I.V., suma de 400 euro, în scopul de a-şi îndeplini necorespunzător îndatoririle sale de serviciu legate de supravegherea şi controlul trecerii frontierei de stat şi de a facilita în acest mod, fie direct, fie indirect, trecerea frontierei de stat de către inculpatul I.V. care efectua transport internaţional de persoane şi, în acelaşi timp, a pretins de la inculpatul I.V. suma de 1600 euro, pentru acelaşi scop, respectiv pentru a-i facilita, în aceleaşi condiţii, trecerea frontierei de stat (în următoarele patru rânduri).

Faptele inculpaţilor rezultă din coroborarea mijloacelor de probă legal administrate atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti.

Astfel, la data de 27 iunie 2005 inculpatul I.V. s-a prezentat la sediul DNA—Serviciul Teritorial Oradea şi a formulat un denunţ în care a arătat că „domnul D. de la poliţia de frontieră", din primăvara anului 2004 i-a pretins sume de bani pentru a-l lăsa să efectueze transport de persoane prin PTF Borş, pretinzând câte 400 euro pentru microbuz (filele 8-9 dosar urmărire penală).

La aceeaşi dată, inculpatul I.V. a fost audiat în legătură cu faptele reclamate, declaraţie care a fost înregistrată pe suport magnetic si redată integral prin proces verbal al procurorului (filele 10-13,16-25).

Acest denunţ a fost analizat de instanţa de fond prin prisma faptului că, potrivit înscrisurilor existente la dosar, în luna aprilie 2004 inculpatul I.V. era cercetat de DIICOT- Biroul Teritorial Bihor, în calitate de făptuitor, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane (filele 29-30).

În cadrul cercetărilor efectuate în dosarul DIICOT cu nr. 190/P/2004, Tribunalul Bihor a autorizat prin încheierea penală nr. 26/2004 interceptarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpatul I.V. (filele 56-57).

În cuprinsul declaraţiei din 27 iunie 2005 în faţa procurorului DNA, inculpatul I.V. a expus atât împrejurările anterioare, cât şi cele de la data întâlnirii sale cu inculpatul D.I.D.

A arătat că din anul 2003 a fost angajat în calitate de conducător auto la societatea l.R.I. SRL Vicov de Sus, firma înfiinţată de fratele său, martorul I.l.T. şi care are ca obiect de activitate transportul internaţional de persoane, calitate în care a efectuat transport de persoane pe relaţiile România - Italia şi România - Germania, lucrând pe microbuzul, atât la dus, cât şi la întors, trecând prin PTF Borş.

Acest aspect este confirmat ulterior atât de inculpatul I.V., cât şi de martorul I.l.T.

A arătat inculpatul că lucrurile au mers normal până în primăvara anului 2004, când, după ce a fost introdusă obligativitatea deţinerii de vauchere pentru cetăţenii români care călătoresc în străinătate, la prima cursă pe care a făcut-o, nu i s-a permis ieşirea din ţară, reuşind să iasă din ţară, abia după ce fratele său (I.l.T.) a venit şi i-a adus vauchere, însă prin PTF Siret, deoarece după ce a intrat în posesia documentelor, s-a prezentat din nou la controlul de frontieră, dar nici de această dată nu i s-a permis ieşirea din ţară prin PTF Borş.

Acest incident legat de lipsa vaucherelor călătorilor, când, deşi s-a reuşit procurarea acestora, nu li s-a permis trecerea prin PTF Borş este confirmat şi de martorul I.l.T. în declaraţia sa din cursul urmăririi penale.

După acest incident, inculpatul I.V. a povestit fratelui sau, inculpatul I.V., ceea ce i s-a întâmplat, susţinând că de faţă a fost şi consăteanul lor P.P., despre care inculpatul I.V. spune ca era agent la Poliţia de Frontieră Vicov de Sus, absolvent al Şcolii de Agenţi de Poliţie de Frontieră din Oradea, că a şi lucrat o perioadă la poliţia de frontieră din Bihor, fin al inculpatului D.I.D.

La scurt timp, inculpatul I.V. spune că a fost căutat de inculpatul I.V. care i-a spus că a vorbit cu P.P., iar acesta a discutat cu dl. D. de la Poliţia de Frontieră Borş şi că pot să trec frontiera dacă nu au oameni cu probleme.

Astfel, inculpatul I.V. arată că a plecat într-o nouă cursă, dar când a ajuns în PTF Borş, fără niciun fel de explicaţie, a fost scos din trafic de către poliţistul care efectua controlul documentelor, aşteptând de la ora 22,00 până la ora 1,00, când poliţistul respectiv a venit şi i-a spus că trebuie să îi amendeze (fără să le spună pentru ce anume), după care vor trece frontiera, poliţistul primind dispoziţia de a fi amendaţi de la o persoană despre care ulterior a aflat că era inculpatul D.I.D., cel cu care vorbise P.P. A mai arătat inculpatul I.V. că a primit o amendă, după care poliţistul de frontieră le-a luat paşapoartele la toţi ocupanţii microbuzului, a aplicat ştampila de control pe care apoi a anulat-o şi a scris L.D., adică lipsă documente.

Văzând tratamentul care le era aplicat, inculpatul I.V. arată că s-a enervat şi a mers la inculpatul D.I.D. şi i-a arătat obrazul, acesta spunându-i să tacă din gură şi să revină la ora 5 dimineaţa pentru că va putea trece frontiera.

A părăsit punctul de frontieră Borş şi la ora 5,00 a revenind în PTF Borş, inculpatul D.I.D. fiind lângă tonetă, i-a spus că ocupanţii microbuzului vor trece frontiera cu taxi, iar el cu microbuzul gol, motiv pentru care, de la benzinăria Petrom de la intrarea în punctul de frontieră Borş a plătit trei taxiuri care să-i treacă frontiera pe călători. Din nou s-a prezentat la controlul de frontieră, moment în care a văzut că poliţistul de serviciu (acelaşi care câteva ore mai devreme nu i-a permis ieşirea din ţară) era în tonetă împreună cu inculpatul D.I.D., care a ieşit din tonetă şi a plecat, iar poliţistul care efectua controlul documentelor i-a spus că pentru a-i permite trecerea frontierei cu microbuzul trebuia să-i plătească suma de 400 euro.

Deşi iniţial a refuzat să-i plătească, întrucât călătorii erau deja pe teritoriul Ungariei şi îi dădeau telefoane disperaţi că vor să-şi continue drumul, a reuşit să facă rost de echivalentul sumei pretinse, pe care a predat-o poliţistului de frontieră, care apoi i-a permis ieşirea din ţară, aplicându-i o nouă ştampilă în paşaport, reuşind să iasă din ţară în jurul orei 7.00, la vreo două ore după călători.

În aceeaşi declaraţie, inculpatul I.V. a mai arătat că la următoarea cursă, când a ajuns la PTF Borş, a oprit microbuzul la benzinăria Petrom şi a mers până la primul poliţist de frontieră şi l-a întrebat dacă domnul D. este de serviciu, dar acesta a refuzat să-i răspundă.

A revenit la microbuz şi la scurt timp şi-a făcut apariţia şi inculpatul D.I.D. care a început să îl înjure pentru că şi-a permis să întrebe de el, după care i-a cerut să-l însoţească şi să urce într-un microbuz al Poliţiei de Frontieră (inscripţionat ca atare şi cu girofaruri), unde i-a spus că dacă doreşte să treacă frontiera pe la Borş trebuie să-i plătească 400 euro/microbuz la fiecare ieşire, indiferent de numărul de persoane care se află în microbuz. Inculpatul I.V. l-a sunat pe fratele său, martorul I.I.T., căruia i-a relatat toată întâmplarea, iar acesta i-a spus să dea banii, aspect comunicat imediat inculpatului D.I.D., care, după ce a primit răspunsul, i-a spus să se prezinte la controlul de frontieră, unde, prezentând documentele, poliţistul l-a întrebat dacă ştie despre ce este vorba, iar când el i-a confirmat acest lucru, i-a indicat să pună banii într-un tomberon, după care, punându-i în tomberonul indicat, a primit paşapoartele şi a ieşit din ţară fără probleme.

Inculpatul I.V. a mai arătat în aceeaşi declaraţie, că pentru a evita plata sumei de 400 euro, sumă care era acoperită de fratele său din profitul firmei, a încercat să iasă din ţară pe la Petea, pe la Vărsând sau pe la Nădlac, dar de mai multe ori nu i se dădea voie spunându-i-se că „Suceava pe la Borş trebuie să treacă".

Martorul I.I.T., în declaraţia dată în faza de urmărire penală (fila 130 dosar urmărire penală) confirmă ca reală o astfel de atitudine a poliţiştilor de frontieră, arătând că poliţiştii de frontieră din cadrul PTF Borş, invocând dispoziţii legale incomplete şi contradictorii, au început să-i caute nod în papură, fiind evident din atitudinea lor că nu este vorba de încălcarea legii ci de faptul că doreau să li se dea mită.

În declaraţia sa, inculpatul I.V. a mai arătat că după acea întâlnire, de câte ori trecea prin Borş, când se prezenta la controlul de frontieră era scos din trafic, nu după mult timp, apărea şi inculpatul D.l.D., permiţându-i-se să reintre în trafic, doar după ce poliţistul de frontieră care controla documentele îi spunea unde să lase cei 400 euro.

Toate aceste împrejurări descrise de inculpatul I.V. au fost expuse de instanţă pentru că acestea reprezintă contextul invocat de inculpatul I.V. în care au fost săvârşite, de către cei trei inculpaţi, infracţiunile de corupţie din data de 19 mai 2004.

Cu privire la faptele din 19 mai 2004 pentru care cei trei inculpaţi au fost trimişi în judecată, inculpatul I.V. a arătat la revenirea în ţară dintr-o cursă făcută în Germania, că a fost sunat de fratele său, I.V., care l-a anunţat că trebuie să se întâlnească cu cineva de la poliţia de frontieră (el înţelegând că este vorba de inculpatul D.l.D.), comunicându-i telefonic detaliile legate de locul de întâlnire. Acolo a oprit microbuzul într-o staţie de autobuz şi a mers pe jos, pe strada de pe malul Crişului aproximativ o sută de metri, unde inculpatul D.l.D. îl aştepta într-un autoturism.

Acesta i-a spus că vrea să-şi schimbe maşina şi i-a cerut să-i dea banii înainte pe trei sau patru ture, ceea ce însemna 1.600 euro. întrucât inculpatul I.V. avea la el 400 euro, pe care nu-i plătise la ieşirea anterioară, i-a dat banii respectivi, iar despre diferenţa pretinsă, i-a spus că va discuta cu fratele său, urmând ca el să decidă.

Faptele inculpaţilor din data de 19 mai 2004 rezultă atât din declaraţia inculpatului I.V. din data de 27 iunie 2005, cât şi din alte probe administrate în cauză.

Cu privire la această întâlnire din data de 19 mai 2004, în declaraţia sa inculpatul a dezvoltat ceea ce a expus în denunţul său: că i-a dat poliţistului de frontieră, în total, de 10 ori câte 400 euro, dar că o singură dată a dat bani direct inculpatului D.l.D., atunci când s-a întors din străinătate şi s-au întâlnit lângă parcul mare din Oradea. Atunci inculpatul D.l.D., motivat că vrea să schimbe maşina, i-a cerut bani înainte pentru 4 microbuze, adică 1600 euro, din care i-a dat numai 400 euro, motivând că nu are bani la el. (fila 9).

Această întâlnire a inculpaţilor din dimineaţa zilei de 19 mai 2004, de pe str. E.Gojdu din Oradea, este confirmată şi de înscrisurile reprezentând evidenţele ieşirilor/intrărilor prin PTF Borş, pentru data de 19 mai 2004 (filele 79, 119 dosar urmărire penală), din care rezultă că în dimineaţa acelei zile, inculpatul I.V. a intrat în ţară prin PTF Borş la ora 07.32.

Potrivit listingului convorbirilor telefonice (file 65 dosar urmărire penală) şi procesului verbal de examinare a listingului convorbirilor telefonice (fila 59 dosar urmărire penală), rezultă că în acelaşi moment l-a şi contactat pe inculpatul I.V., iar acesta pe inculpatul D.l.D.

Corelând cuprinsul aceloraşi înscrisuri care reflecta intrările şi ieşirile din România prin PTF Borş ale inculpatului I.V. în cursul lunii mai 2004 (filele 74-79 dosar urmărire penală), cu listingul convorbirilor telefonice ale celor trei inculpaţi din perioada aprilie-mai 2004 (filele 64-73 dosar urmărire penală), rezultă că şi anterior între cei trei inculpaţi au existat convorbiri telefonice, dar acestea se purtau înainte de ieşirea din ţară a inculpatului I.V. prin PTF Borş.

Conform acestui listing, în mai multe situaţii inculpatul D.I.D. a fost contactat telefonic de inculpatul I.V. la ore precum 06:17. 06:19. 23:07. 00:09 (filele 59-61, 82-84 dosar urmărire penală), convorbiri şi ore care infirmă categoric susţinerile ulterioare ale inculpaţilor (şi acestea inconstante) în sensul că între fraţii I. şi inculpatul D.I.D. nu ar fi existat nicio relaţie.

Acelaşi listing al convorbirilor telefonice confirmă şi aspectul susţinut de inculpatul I.V., că la întâlnirea cu inculpatul D., avea la el 400 euro datorita faptului că nu-i plătise acea suma aceluiaşi inculpat, la ieşirea din ţară.

Din cuprinsul proceselor verbal de redare a convorbirilor telefonice ale inculpatului I.V. (filele 51-55 dosar urmărire penală), rezultă că acesta a purtat mai multe discuţii în acea dimineaţă cu fratele său, inculpatul I.V., care-i comunica (imediat după ce acesta a trecut prin PTF Borş) mai multe puncte de reper pentru a se întâlni cu inculpatul D.I.D.

Sub aspectul locului întâlnirii din acea zi, în autoturismul inculpatului D.I.D., declaraţia inculpatului I.V. din data de 27 iunie 2005 este susţinută de celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, înscrisurile din baza de date a MIRA - Direcţia Regim Permise Auto şi înmatricularea Vehiculelor Faptul confirmă că inculpatul D.I.D. avea la acea dată un autoturismul de culoare gri (fila 94 dosar urmărire penală).

Că cei doi s-au întâlnit şi au discutat în autoturismul inculpatului D.I.D. rezultă şi din procesul verbal de redare a convorbirilor telefonice, inculpatul I.V. explicându-i inculpatului I.V. unde şi cum îl aşteaptă inculpatul D.I.D. „imediat vine o străduţă la stânga şi opreşti acolo, vezi că el îi pe avarii. Şi intri în maşină.".

Din conţinutul aceloraşi convorbiri, rezultă contribuţia esenţială a inculpatului I.V. la săvârşirea faptei de dare de mită de către inculpatul I.V., întâlnirea dintre inculpaţii I.V. şi D.I.D. având loc pe baza indicaţiilor şi explicaţiilor detaliate ale inculpatului I.V. („Treci podul de peste Criş şi te duci către Cluj", „Treci podul şi cum ai trecut podul, înţelegi, nu faci stânga, faci un pic dreapta", „Tu, în loc să faci stânga, faci dreapta", „Nu, nu, hotelul rămâne, rămâne-n stânga", „Şi laşi buzul acolo, undeva şi mergi vreo, poţi să mergi în dreapta vreo câteva sute de metri şi imediat pe malul Crişului", „Şi imediat vine o străduţă la stânga şi opreşti acolo, vezi că el îi pe avarii. Şi intri în maşină.", fila 52 dosar urmărire penală).

Scopul întâlnirii era unul prestabilit: remiterea de către inculpatul I.V. a sumei de 400 euro inculpatului D.I.D. pentru ca acesta să permită (în virtutea funcţiei deţinute, de ofiţer în cadrul poliţiei de frontieră PTF Borş) şi să faciliteze trecerea frontierei de stat de către microbuzul condus de inculpatul I.V., microbuz cu care acesta efectua transport internaţional de persoane.

Faptul că întâlnirea dintre cei doi, facilitată de inculpatul I.V., a avut acest scop rezultă şi din coroborarea cuprinsului proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice dintre inculpaţii I. cu datele rezultate din listingul convorbirilor telefonice dintre inculpaţii I.V. şi D.I.D., de la aceeaşi dată şi din acelaşi interval de timp.

Astfel, în convorbirea telefonică dintre inculpaţii I. din data de 19 mai 2004, ora 07:32, inculpatul I.V. îi întreabă pe inculpatul I.V. „Ai pregătit 1.400, da?", I.V. răspunzând „Da, da. Spune-i, întreabă unde-i. sună-mă", acesta confirmând astfel că are pregătită respectiva sumă, dar şi că avea nevoie de ajutorul fratelui său pentru remiterea acesteia.

Coroborând orele şi minutele la care au avut loc convorbirile telefonice dintre inculpaţii I. din dimineaţa zilei de 19 mai 2004, în intervalul 7:32-8:22, cu listingul convorbirilor telefonice ale inculpaţilor I.V. şi D.I.D. din acelaşi interval de timp, rezultă următoarea corelare între convorbirile telefonice ale celor trei inculpaţi: la ora 07:32 I.V. l-a contactat pe I.V.; la ora 07:37 I.V. l-a contactat pe D.I.D.; la orele 07:40 şi 07:44 I.V. l-a contactat pe I.V.; la ora 07:51 I.V. l-a contactat pe D.I.D.; la ora 07:52 I.V. l-a contactat pe I.V. (filele 59-66 dosar urmărire penală).

În final, la ora 08:22 inculpatul I.V. l-a contactat pe inculpatul I.V., care l-a încunoştinţat că întâlnirea a avut loc („Ce faci?" „Uite, am plecat de acolo, am ieşit din Oradea, de aicea." „Te-ai întâlnit?" „Da, da" „Şi?"), dar că, în plus, inculpatul D.I.D. avea pretenţii suplimentare „Ar vrea ceva avans acuma, că vrea să-şi ieie şi el maşină. şi vrea avans amu. mai mult. Vreo patru ture" „Patru sute?", „Vreo patru ture" „Patru ture să-i dai avans?" „Da" „Şi n-ai avut?" „Nu, n-am de unde, nu. O zis, na, lasă că nu-i nimic. las că ne întâlnim, zice, ne întâlnim când merg iar altă tură, ştii?" „Şi-i duci?" „Păi vorbesc cu T., să vorbească cu şefu, să-l sune" (fila 53 dosar urmărire penală).

Faptul că inculpatul D.I.D. a şi pretins inculpatului I.V., în cadrul întâlnirii, echivalentul a patru curse înainte, pentru că dorea să îşi achiziţioneze o maşină, rezultă şi din cuprinsul convorbirilor telefonice avute, la scurt timp după întâlnire, de inculpatul I.V. cu martorul I.I.T. (fila 55 dosar urmărire penală).

De altfel, suma dată, respectiv primită cu titlu de mită, 400 euro, rezultă indirect şi din declaraţia martorului I.I.T., care a arătat că din discuţiile purtate cu şoferii, inclusiv cu fratele său (inculpatul I.V.), a aflat că tarifele pretinse de poliţiştii de frontieră din PTF Borş oscilau între 200-400 euro/microbuz.

Aceste convorbiri telefonice avute între fraţii I. (V., V. şi I.T.), confirmă veridicitatea declaraţiei inculpatului I.V. din data de 27 iunie 2005 şi în privinţa motivului comunicat lui de către inculpatul D.I.D. pentru care a solicitat în avans, echivalentul a patru transporturi de persoane şi anume pentru că dorea să-şi schimbe maşina.

Motivul pretenţiei suplimentare a inculpatului D.I.D., determinat de dorinţa sa de a-şi schimba maşina, expus de inculpatul I.V., este susţinut şi de înscrisuri şi s-a dovedit a fi real. Din cuprinsul înscrisurilor din baza de date a MIRA - Direcţia Regim Permise Auto şi înmatricularea Vehiculelor, rezultă că la mai puţin de o lună de la data întâlnirii avute cu inculpatul I.V., respectiv la data de 17 iunie 2004 soţia inculpatului D.I.D. a achiziţionat un autoturism, aproape concomitent cu înstrăinarea, la data de 20 iunie 2004, a autoturismului, păstrând însă pentru noul autoturism, acelaşi nr. de înmatriculare (filele 94, 101 dosar urmărire penală).

Ulterior declaraţiei sale iniţiale, neplauzibil şi nesustenabil, dar şi într-o modalitate care s-a dovedit a fi nesinceră, inculpatul I.V. şi-a retractat această declaraţie iniţială şi denunţul formulat împotriva inculpatului D.I.D.

Explicaţia acestei retractări ar putea fi aceea că inculpatul I.V. ar fi aflat că nu putea beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 255 alin. (3) C. pen., deoarece denunţul său la DNA a fost făcut ulterior descoperirii faptelor de corupţie, aspect pe care inculpatul I.V. nu-l cunoscuse la momentul denunţului la DNA.

Că este aşa rezultă din succesiunea actelor procesuale şi procedurale efectuate: autorizaţia de interceptare a convorbirilor telefonice, interceptarea efectivă a acestora, sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor prin nota SRI, a urmat denunţul în baza căruia s-a înregistrat dosarul nr. 35/P/2005 şi ulterior a fost sesizat DNA - Serviciul Teritorial Oradea prin ordonanţa DIICOT din 04 octombrie 2005, când s-a înregistrat dosarul nr. 60/P/2005, dosare care ulterior au fost conexate.

O astfel de explicaţie a retractării sale este cu atât mai plauzibilă cu cât din cuprinsul aceloraşi convorbiri a rezultat implicarea şi a fratelui său la săvârşirea faptei de dare de mită, astfel încât menţinerea denunţului şi a declaraţiei sale iniţiale ar fi contribuit esenţial la incriminarea sa şi a fratelui său.

Începând cu declaraţia sa din 11 august 2008, inculpatul I.V. a invocat, în principal, că denunţul şi declaraţia sa din 27 iunie 2005 au fost făcute sub imperiul ameninţărilor şi constrângerilor anchetatorilor DNA (i s-ar fi prezentat un mandat de „arestare" pentru „48 de ore", i s-ar fi citit părţi din convorbirile telefonice între el şi fratele său) şi pe fondul stării sale de boală (arătând că avea o afecţiune fizică, respectiv se afla după o intervenţie chirurgicală de extracţie a unui lipom, tratamentul pe care-l urma îi dădea stări de somnolenţă, medicul care i l-a recomandat, interzicându-i să conducă maşina şi că se afla în staţiunea Băile Felix tocmai pentru a sta liniştit, când a primit telefonul pentru a se prezenta la sediul DNA).

Aceste declaraţii şi explicaţii ulterioare ale inculpatului I.V. au fost apreciate de instanţă ca ne sincere şi contrare adevărului.

În primul rând, instanţa de fond a apreciat că deosebit de surprinzător este faptul că toate aceste explicaţii ale inculpatului sunt evocate pentru prima dată la peste trei ani de la data denunţului şi declaraţiei dată la DNA la data de 27 iunie 2005, fără a invoca vreun motiv rezonabil pentru care în tot acest interval de timp nu a făcut cunoscute aceste împrejurări.

În al doilea rând, referirile la existenţa unui mandat de „arestare" pentru „48 de ore" sunt evident neconforme cu realitatea, în raport de dispoziţiile procedural penale în vigoare, iar referirea la interceptările telefonice reprezintă un neadevăr evident, cât timp DNA a fost sesizat de DIICOT ulterior denunţului.

În al treilea rând, deşi tratamentele la care inculpatul arată că ar fi fost supus în sediul DNA Oradea, sunt extrem de grave şi cu conotaţii penale, dacă ar fi reale, nici imediat ulterior şi nici chiar după data de 11 august 2008, când a făcut publice aceste tratamente, inculpatul I.V. nu a sesizat vreun organ judiciar sau extrajudiciar în legătură cu acestea.

Această atitudine pasivă a inculpatului este cu atât mai surprinzătoare cu cât avea tot interesul dezvăluirii „adevărului" invocat, cu atât mai mult cu cât acesta cunoştea deja consecinţele extrem de grave pe care împrejurările evocate în denunţ şi în declaraţia sa din data de 27 iunie 2005 le putea produce asupra sa şi a fratelui său (dar şi asupra inculpatului D.I.D.) şi cu atât mai mult cu cât a beneficiat de asistenţa juridică de specialitate din partea unui apărător ales.

Cu toate acestea, ulterior începerii urmăririi penale faţă de el, inculpatul I.V. a înţeles să invoce dreptul la tăcere în faza de urmărire penală.

Pasivitatea sa s-a manifestat şi pe tărâm probator, cu privire la aceleaşi împrejurări: niciun act medical şi nicio probă nu a fost depusă pentru a dovedi starea sa de boală la momentul denunţului, diagnosticul acestei boli, natura tratamentului urmat şi consecinţele acestuia asupra psihicului său.

Dimpotrivă, susţinerile sale în sensul că la momentul denunţului şi declaraţiei sale iniţiale se află după o intervenţie chirurgicală de extracţie a unui lipom, sunt contrazise chiar de declaraţia sa iniţială din 27 iunie 2005, în care a arătat că a fost operat prin octombrie 2004, deci cu 8 luni înainte de acel denunţ (potrivit literaturii de specialitate, etapa postrecuperatorie după o extracţie de lipom este una, de principiu, şi fără complicaţii).

Toate acestea infirmă şi apărările expuse în cadrul dezbaterilor, în sensul că denunţului şi declaraţiei inculpatului I.V. din 27 iunie 2005, i-ar fi aplicabile prevederile art. 68 C. proc. pen.

Instanţa de fond a apreciat că aspectele ulterioare evocate de inculpatul I.V. începând cu declaraţia sa din 11 august 2008, nu pot fi reţinute, fiind incidente prevederile art. 69 C. proc. pen.

Încercările inculpaţilor I. de a denatura adevărul şi de a da o anumită explicaţie probelor de la dosar, s-au dovedit a fi nesincere şi inconstante, inconstanţă determinată în primul rând de evoluţia probaţiunii în dosar şi de infirmarea succesivă a susţinerilor lor.

Astfel, iniţial, în faza de urmărire penală, inculpatul I.V. a avut o atitudine de negare a oricărei relaţii cu inculpatul D.I.D., arătând în principal că doar l-a cunoscut prin intermediul martorului P.P., că nu a cunoscut nici de la P.P. şi nici de la vreo altă persoană ce funcţie sau ce ocupaţie avea inculpatul D.I.D., că nu a fost în niciun fel de relaţii cu el, nu a ţinut legătura deloc cu acesta, niciodată nu l-a contactat telefonic, neavând nicio explicaţie legată de faptul că în perioada 10 aprilie 2004-19 mai 2004 figurează că ar fi avut 34 de convorbiri telefonice cu inculpatul D.I.D., de pe numărul său de telefon, inclusiv la data de 19 mai 2004, nefiind adevărat că în discuţiile telefonice pe care le-a avut cu fratele sau, I.V., i-ar fi spus acestuia locul sau ora unde să se întâlnească cu inculpatul D.I.D. în dimineaţa de 19 mai 2004, arătând că nu a avut discuţii nici cu I.V. nici cu D.I.D. despre suma pe care acesta o pretindea pentru a nu-i crea probleme lui I.V. la ieşirea din ţară prin PTF Borş, când a transportat în cursul anului 2004 persoane din România.

Din cuprinsul declaraţiei sale dată în faza de urmărire penală, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte esenţiale: nu a fost în niciun fel de relaţii cu inculpatul D.I.D. pe care doar l-a cunoscut; nu a ţinut legătura deloc cu acesta şi niciodată nu l-a contactat telefonic pe inculpatul D.I.D.; nu a ştiut ce funcţie sau ce ocupaţie avea inculpatul D.I.D.; a negat cele 34 de discuţii telefonice avute cu inculpatul D.I.D.; a negat discuţiile telefonice din data de 19 mai 2004.

Toate aceste afirmaţii s-au dovedit însă a fi contrare adevărului.

Audiat fiind martorul P.P., atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei, arată că îi cunoaşte pe toţi cei trei inculpaţi, inculpatul D. fiindu-i naş de cununie, iar cu inculpatul I.V. se cunoaşte întrucât locuiesc în aceeaşi localitate, cei doi (inculpatul D. şi I.V.) ajungând să se cunoască prin intermediul sau.

Martorul P.P. a arătat în cursul urmăririi penale că i-a spus inculpatului I.V. că inculpatul D. activa în cadrul poliţiei de frontieră din judeţul Bihor şi că i-a dat numărul telefonului mobil al acestuia, infirmând astfel susţinerile anterioare ale inculpatului I.V.

Martorul a mai arătat că întrucât îi trimitea inculpatului D. diverse produse agricole, a apelat la serviciile inculpatului I.V. pentru a expedia acele colete. Ştie că cei doi inculpaţi au ajuns să se cunoască şi personal, arătând că cei doi s-au şi întâlnit de 2-3 ori, o dată la Rădăuţi în anul 2003-2004 când inculpatul D. investiga o reţea de falsificatori de paşapoarte.

A mai arătat martorul P.P. că avea cu inculpatul D. o relaţie foarte apropiată, iar coletele pe care le trimitea reprezentau produse agricole sau de origine animală, de cele mai multe ori pentru expedierea coletelor apelând la inculpatul I.V. În concret el ducea coletul la inculpatul I.V. şi acesta în funcţie de cursele care se efectua în acel moment, trimitea coletul, acesta ajungea la inculpatul D. care în prealabil era sunat de şofer sau inculpatul I.V., la rândul său martorul sunându-l şi el să-i spună că-i expedia acele colete, de regulă de pe telefonul său mobil, dar şi de pe telefonul inculpatului I.V.

Prin urmare, martorul P.P. confirmă o serie de aspecte importante ale cauzei: că inculpaţii D. si I.V. s-au cunoscut prin intermediul său, că el i-a dat inculpatului I.V. numărul de telefon mobil al inculpatului D., că inculpatul I.V. ştia ce funcţie ocupă inculpatul D., că au existat o serie de contacte între cei doi, cel puţin cele legate de activitatea de cercetare penală la care a participat la un moment dat inculpatul D., în virtutea funcţiei sale şi cele legate de transportul coletelor primite de la martor de inculpatul D.

Prin urmare, în raport de depoziţia acestui martor, apare ca inexplicabilă atitudinea iniţială a inculpatului I.V. de a nega în totalitate orice relaţie cu inculpatul D. şi orice convorbire telefonică cu acesta, deşi ar fi fost cel puţin firesc, dacă relaţiile celor doi ar fi fost limitate la acest aspect, să recunoască de la început că a intermediat transportul unor astfel de colete ori existenţa celor 2-3 întâlniri, care nu aveau nimic ilicit.

Cu toate acestea, în cursul judecaţii, la aproape cinci ani de la data faptelor, fără a prezenta vreo explicaţie plauzibilă, inculpatul I.V. a prezentat o situaţie de fapt nouă prin care a încercat să dea o anumită „interpretare" probelor de la dosar.

Declaraţia inculpatului I.V. este modificată radical faţă de cea din faza de urmărire penală, în privinţa aspectelor referitoare la relaţia sa cu inculpatul D.I.D.

În faţa instanţei de fond confirmă că îl cunoaşte pe inculpatul D.I.D. încercând să ofere o explicaţie datelor rezultate din listingul convorbirilor telefonice dintre el şi inculpatul D.I.D., spunând că au existat anumite telefoane între ei ce vizau activitatea de cercetare penală pe care acesta o desfăşura, întrucât acesta i-a cerut să afle informaţii, ce-l puteau ajuta în acele investigaţii şi pe care el i le-a furnizat telefonic, acesta fiind motivul pentru care, când pleca fratele său în străinătate, îl mai suna pe inculpatul D.I.D., pentru a-i da anumite informaţii cu privire la persoanele ce ieşeau din ţară.

Totodată, a încercat să ofere o explicaţie datelor rezultate din listingul convorbirilor telefonice dintre el şi inculpatul D.I.D. din data de 19 mai 2004, arătând că e posibil ca martorul P. să fi discutat telefonic cu inculpatul D.I.D. de pe telefonul său, pentru a-l întreba dacă au ajuns coletele pe care acesta i le trimitea inculpatului din Suceava, însă nu are idee despre ce colete ar fi putut vorbi P. cu inculpatul D.I.D.

Totodată, la aproape cinci ani de la data faptelor, pentru prima dată, încearcă să ofere o explicaţie cuprinsului convorbirilor telefonice din data de 19 mai 2004, recunoscând implicit o parte din conţinutul acestora, dar şi, într-o altă formă, situaţia de fapt din data de 19 mai 2004.

Arată astfel că cu câteva zile înainte şi în seara precedentă zilei de 19 mai 2004, a stabilit telefonic o întâlnire între fratele său, I.V. şi L.D., verişorul soţiei sale din Timişoara, cu care a desfăşurat acte de comerţ şi căruia i-a trimis de mai multe ori prin fratele său I.V., diverse sume de bani sau a primit de la acesta prin fratele său diverse sume de bani, întrucât în acea perioadă „D." i-a cerut un împrumut pentru a-şi schimba maşina, respectiv 1400 Euro, bani pe care urma să îi restituie în câteva ture de încălţăminte, însă ulterior a revenit şi a precizat că atunci când fratele său s-a întâlnit cu D. în Oradea, nu ştie dacă urma să-i trimită el bani sau să-i trimită D. bani lui, nu ştie despre ce sumă era vorba şi nici nu ştie dacă suma pe care acesta i-a cerut-o împrumut pentru a-şi schimba maşina i-a dat-o şi că e posibil să-i fi dat într-un moment ulterior, dar îşi aminteşte că i-a trimis acestuia la un moment dat suma de 1.400 euro.

Ştie însă că locul de întâlnire a fratelui său cu D. era undeva în zona râului Crişul Repede şi că înainte de a se întâlni cei doi, fratele său l-a sunat şi a purtat cu acesta discuţiile redate în transcrierea aflată la dosarul cauzei, fila 51, dar nu ştie dacă fratele său l-a sunat după această întâlnire.

Nu are nicio explicaţie în legătură cu faptul că în timpul în care inculpatul I.V. se întâlnea cu D. în Oradea, el vorbea la telefon cu fratele său şi în momentul imediat apropiat iniţia apeluri telefonice cu inculpatul D. şi nicio explicaţie în legătură cu faptul că, în data de 01 mai 2004, a avut loc aceeaşi succesiune a convorbirilor telefonice dintre cei trei, când fratele său I.V. transporta în afara ţării un nr. de 12 persoane.

Aceeaşi teză a întâlnirii la data de 19 mai 2004 dintre inculpatul I.V. şi L.D. este susţinută, tot la aproape cinci ani de la data faptelor şi tot pentru prima dată, la acelaşi termen de judecată şi de inculpatul I.V.

În această declaraţie, inculpatul I.V. arată că s-a întâlnit o singură dată în Oradea cu acest „D." care este verişor cu fratele său, respectiv verişor cu soţia acestuia şi locuieşte în Timişoara, pentru a-i da bani de la fratele său, descriind exact locaţia (cea rezultată şi din convorbirile telefonice de la dosar) şi că atunci când s-au întâlnit, a luat legătura telefonic cu fratele său, întâlnirea fiind determinată de faptul că acest D., verişor al său, dorea să schimbe maşina şi avea nevoie de o anumită sumă de bani, bani probabil pe care îi ceruse fratelui său I.V.

Nu tine minte că acest D. să-i fi comunicat lui personal că avea nevoie de acea sumă de bani, arătând că atunci când s-a întâlnit cu acesta în Oradea nu ştie cu ce maşină a fost, întrucât l-a aşteptat la maşina sa şi a venit numitul D. la el, arătând că atunci când s-a întâlnit cu D., necunoscând Oradea, l-a sunat de mai multe ori pe fratele său, pentru a-l ajuta să găsească acest loc.

Dându-i-se citire conţinutului convorbirii interceptate între el şi fratele său în data de 19 mai 2004 ora 7.32, recunoaşte că aceasta este maniera în care au vorbit pentru a repera locul de întâlnire cu numitul D., însă arată că nu ştie ce sumă de bani trebuia să-i dea acestui D., spunând că suma era pentru pieile şi celelalte articole şi produse similare achiziţionate pentru fratele său.

Nu are nicio explicaţie pentru modul în care la data de 19 mai 2004 între ora 7-8 dimineaţa, imediat după venirea sa în ţară, s-au corelat convorbirile telefonice dintre el şi fratele său I.V. cu cele ale fratelui său cu inculpatul D., la fel că şi cele din data de 01 mai 2004, anterioare ieşirii din ţară, ambele prin PTF Borş. Nu îşi aminteşte să fi purtat discuţia cu fratele său din data de 19 mai 2004 la ora 8.22, astfel cum aceasta este redată.

Urmare a depoziţiilor inculpaţilor I., pentru verificarea veridicităţii acestei noi situaţii de fapt, acestora le este încuviinţat martorul L.D., care infirmă în totalitate situaţia de fapt şi întâlnirea descrisă de cei doi inculpaţi I., arătând de altfel că era în SUA în acea perioadă a anului 2004.

Anterior audierii martorului L.D., invocând o eroare în privinţa persoanei numitului „D."(deşi ambii inculpaţi l-au identificat neechivoc ca fiind verişorul din Timişoara al soţiei inculpatului I.V. şi au descris o serie de aspecte care nu putea genera o confuzie), cei doi inculpaţi solicită propunerea ca martor a unui alt „D.", B.D. din Satu-Mare, încuviinţat şi acesta de instanţă.

Declaraţia martorului B.D. este apreciată de instanţa de fond ca fiind subiectivă cel puţin datorită următoarelor aspecte, pe care chiar martorul le-a învederat instanţei: îi cunoaşte pe inculpaţii I., cu care este în relaţii de prietenie, de mai bine de 20 de ani, se afla în relaţii comerciale cu aceştia de circa 20 de ani, relaţii comerciale care erau privilegiate în raportat de alţi furnizori, iar firma sa are datorii la firma inculpaţilor I. de miliarde de lei.

În declaraţia sa, martorul B.D. a încercat să susţină teza inculpaţilor (prezentată iniţial de aceştia cu referire la martorul L.D.), arătând că cei doi inculpaţi l-au ajutat cu bani în momentul în care a achiziţionat în urmă cu 2-3 ani un autoturism de la reprezentanţa D&C din Oradea însă această sumă nu a fost un împrumut, ci un avans la plata câtorva ture de piei, respectiv 2-3.000 de euro, primind aceasta sumă însă în lei, în numerar de la I.V., în Oradea. Nu ştie dacă a cumpărat maşina în ziua în care a primit banii şi nici ce interval de timp a trecut din momentul în care le-a solicitat banii şi până a cumpărat autoturismul (deşi imediat ulterior arată că nevoia de bani era stringentă, el fiind în reprezentanţa auto când a cerut banii), nu ştie cine a stabilit întâlnirea din Oradea, dar ştie că s-au întâlnit în zona centrală fără să poată menţiona cu exactitate locul acestei întâlniri (deşi tot martorul a arătat că venea în acea perioadă de cel puţin 2 ori pe săptămână în Oradea, deci cunoştea oraşul), bănuieşte că au stabilit locul de întâlnire telefonic, dar nu poate preciza la ce oră din zi s-a întâlnit cu I.V.

A mai arătat martorul că aceşti bani i-a primit de la inculpaţii I. în numerar întrucât, aflându-se la reprezentanţa auto(deşi convorbirile din data de 19 mai 2004 s-au purtat între orele 7.32-8.22) şi dorind în mod stringent să cumpere acel autoturism, l-a sunat pe I.V., i-a cerut să-i dea în acel moment banii, iar acesta i-a spus că fratele său I.V. urmează să revină din Germania în aceeaşi zi (deşi, potrivit interceptărilor convorbirilor telefonice predarea sumei s-a făcut în acelaşi interval de timp în care s-au purtat discuţiile) şi îi plăteşte această sumă de bani solicitată.

A mai arătat martorul că deşi deţine două societăţii comerciale SC P. SA si SC B.C. SRL, maşina la care a făcut referire a fost achiziţionată pe firma SC B.C. SRL de la D&C Oradea, în sistem de leasing, aspect contrazis de înscrisurile depuse ulterior, din care rezultă exact contrariul. îşi aminteşte că cele relatate mai sus s-au petrecut în urmă cu aproximativ 4-5-6 ani, la acea dată, în principiu folosind, un alt autoturism. A încercat de asemenea, neconvingător şi nesustenabil, să explice semantica noţiunii de „tură" de piele sinonim cu „partida" de piele.

Aceasta declaraţie nu a fost reţinută de instanţa de fond, având în vedere şi caracterul vădit contradictoriu al acesteia, având în vedere că este contrazisă de contractul de leasing depus la dosar în dovedirea achiziţionării autoturismului în sistem leasing, contract încheiat însă la data de 02 octombrie 2001 (fila 121) şi având în vedere că şi cu privire la localizarea în timp a întâlnirii dintre el şi inculpatul I.V. contradicţiile sunt evidente, în prima parte arătând că a avut loc „în urmă cu 2-3 ani" iar în partea finală „în urmă cu aproximativ 4-5-6 ani".

De altfel, în declaraţia sa suplimentară, acesta revine şi arată că, de fapt, şi-a permis să le ceară fraţilor I. acei bani întrucât, în momentul respectiv, ei îi datorau bani în cadrul relaţiilor comerciale pe care le avea cu aceştia.

Urmare a declaraţiilor martorului B.D., inculpaţii I. au înţeles să facă noi precizări legate de situaţia de fapt, dar de aceeaşi manieră contradictorie şi nesustenabilă probator, contradicţiile fiind vădite inclusiv între propriile lor declaraţii.

Astfel, în declaraţia din 30 iunie 2009, inculpatul I.V. arată că a dat martorului B.D. o sumă de bani cu care acesta să-şi achiziţioneze un autoturism, această sumă de bani fiind aproximativ 1.000 -2.000 de euro (deşi martorul B. vorbeşte de suma de 2-3000 euro), arătând că B.D. i-a cerut aceşti bani spunându-i să plătească în avans câteva piei de animale. Arată că în ziua în care I.V. a dat această sumă de bani martorului B. el l-a sunat pe fratele său I.T. pentru a afla momentul în care I.V. ar fi intrat în ţară. I.V. l-a sunat la intrarea în ţară şi i-a spus că dacă se întâlneşte cu numitul D. să-i dea banii pe care îi are asupra lui, precizează că nu-şi aduce aminte dacă a indicat o sumă exactă. îşi aminteşte că a fost sunat de fratele său dimineaţa şi că la circa o oră-două a fost resunat de către acesta, context în care i-a spus că s-a întâlnit cu martorul B. căruia i-a dat banii, că acesta a solicitat o sumă mai mare şi că au existat nişte discuţii contradictorii între aceştia (deşi martorul B. a susţinut că nu au existat discuţii tensionate între ei). Precizează că martorul l-a sunat în aceeaşi zi să-i ceară bani, respectiv în ziua în care fratele său a venit în ţară, dar discuţiile cu privire la această plată existau dinainte (deşi martorul B. susţine că întâlnirea din Oradea a fost întâmplătoare, el având nevoie stringentă de bani, fiind în reprezentanţa auto). în finalul declaraţiei sale din 30 iunie 2009, deşi tot el a fost cel care, alături de fratele său, a precizat o situaţie de fapt diferită la peste patru ani de la data faptelor, precizează că cele relatate nu sunt date certe deoarece îşi aminteşte vag aceste evenimente, fiind îndepărtate în timp.

În declaraţia din 30 iunie 2009, inculpatul I.V. a arătat că a dat martorului B. o sumă de bani pentru ca acesta să-şi achiziţioneze o maşină, la cererea fratelui său I.V., o sumă al cărui cuantum nu poate să-l precizeze. I-a dat banii lui B.D. în Oradea dar nu ştie cum s-a întâlnit cu acesta, din câte îşi aduce aminte a fost sunat de fratele său I.V. şi i-a comunicat locul unde urma să se întâlnească cu martorul B. şi arată că nu l-a sunat el personal pe acesta pentru că nu avea numărul lui de telefon. Arată că s-a întâlnit cu martorul undeva în centrul oraşului, undeva în zona râului Crişul Repede, loc de întâlnire ce i-a fost comunicat de fratele său.

Îşi menţine declaraţia anterioară în ceea ce priveşte întâlnirea sa cu martorul L.D., care în mod clar nu a avut loc în aceeaşi zi, arătând că în afara celor două persoane, B.D. şi L.D., nu poate menţiona alte persoane cărora să le fi efectuat plăţi în numele fratelui său.

Din coroborarea acestor probe, rezultă neechivoc caracterul nesincer al declaraţiilor inculpaţilor I., ulterioare denunţului, prin care aceştia au încercat să dea diverse explicaţii probelor ce susţin existenţa faptelor din dimineaţa zilei de 19 mai 2004, pornind de la negarea totală a acestora, explicându-le apoi printr-o posibilă predare a unor colete către inculpatul D., trimise de martorul P.P., apoi prin întâlnirea cu martorul L.D., apoi prin întâlnirea cu martorul B.D., niciuna dintre explicaţiile succesive neavând o susţinere probatorie reală.

Au recunoscut existenţa unor părţi din conţinutul convorbirilor telefonice, reproducând în situaţiile de fapt expuse, date din aceste convorbiri (discuţiile legate de locaţia întâlnirii, suma de bani dată, dorinţa beneficiarului de a-şi achiziţiona un autoturism, referirea la noţiunea de tură) pentru ca ulterior să conteste că ar fi ei înşişi persoanele care le-au purtat, deşi s-a dovedit în mod cert (atât prin declaraţiile lor de recunoaştere, cât şi prin înscrisurile depuse la dosar) că le aparţineau în acel interval de timp şi la data de 19 mai 2004, numerele de telefon de pe care s-au purtat acele convorbiri.

Dar şi această ultimă apărare a fost verificată de instanţa de fond, fiind infirmată prin raportul de expertiză criminalistică nr. 175 din 09 noiembrie 2010 având ca obiectiv stabilirea autenticităţii amprentelor vocale de pe cd-urile cuprinzând convorbirile telefonice ale celor doi inculpaţi, expertiza, necontestată de inculpaţi, concluzionând că „probabil" vocile din înregistrări aparţin celor doi inculpaţi (fila 201).

Contrar modului de interpretare expus în apărare, instanţa de fond a reţinut că astfel de concluzii de probabilitate sunt specifice metodologiei efectuării unor astfel de expertize, concluzii de probabilitate de altfel, explicate în mod clar în cuprinsul raportului de expertiză, când au fost expuse metodele folosite pentru verificarea provenienţei amprentelor vocale, concluzii de probabilitate a căror justificare a fost motivată în cuprinsul aceleiaşi expertize (pagina 14 alin. (4) din raport) şi care, analizate prin prisma întregului raport confirmă că vocile aparţin celor doi inculpaţi I.

Prin urmare, instanţa de fond, faţă de împrejurarea că toate aceste declaraţii ale inculpaţilor I. ulterioare denunţului şi declaraţiei iniţiale a inculpatului I.V., nu au susţinere probatorie, le-a înlăturat, făcând aplicarea prevederilor art. 69 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte atitudinea inculpatului D.I.D., acesta a invocat dreptul la tăcere în faza de urmărire penală şi a dat declaraţii lapidare în faţa instanţei de fond, arătând că îşi menţine declaraţia olografă din faza de urmărire penală, din data de 06 iunie 2008.

A arătat că, cu începere de la 1 aprilie 2003, lucrând la sediul I.P.F. în cadrul Biroului Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere, prin natura atribuţiilor sale de serviciu, se deplasa în PTF Borş atunci când existau suspiciuni că un anume paşaport era fals, audiind persoanele care foloseau paşapoartele presupuse a fi false, fără a avea vreo atribuţie legată de controlul documentaţiei în momentul tranzitării frontierei de stat de diverse persoane. Arată că l-a cunoscut pe inculpatul I.V. prin intermediul finului său, martorul P.P. care se mutase cu locul de muncă în zona de origine, Vicovul de Sus, jud. Suceava, fiind naşul de cununie al martorului, astfel încât au păstrat legătura, vizitându-se reciproc de mai multe ori pe an. Acasă la P. l-a cunoscut pe inculpatul I.V., cu care acesta era bun prieten.

Inculpatul D.I.D. a arătat că s-a întâlnit cu inculpatul I.V. de aproximativ 2-3 ori şi că a vorbit de câteva ori la telefon cu acesta, în perioada în care colecta piei de animale, astfel încât I.V. l-a întrebat dacă nu ştie în zona sa persoane ce furnizau astfel de piei, că se sunau de paşte şi crăciun pentru a-şi transmite urări şi că l-a mai contactat telefonic pe I.V. când investiga în colaborare cu DIICOT, un paşaport falsificat deţinut de o persoană din jud. Suceava.

Precizează că nu-şi aminteşte să se fi întâlnit vreodată cu I.V. şi că nu s-a întâlnit în 19 mai 2004 cu acesta în Oradea. Arată că I.V. nu i-a dat niciodată vreo sumă de bani şi că nu a primit colete prin intermediul lui I.V. sau V., finul său trimiţându-i colete cu diverse produse agricole, prin intermediul mai multor transportatori, al căror nume nu le ştia, neştiind că fraţii I. au deţinut o firmă de transport internaţional de persoane. Arată că deţine un telefon mobil, din anul 2000-2001.

Declaraţiile inculpatului D.I.D. confirmă şi ele că l-a cunoscut pe inculpatul I.V. prin intermediul martorului P.P. şi, contrar celor susţinute iniţial de inculpatul I.V., că au avut mai multe convorbiri telefonice, recunoscând că-i aparţine telefon mobil. Modalitatea în care susţine însă că primea coletele de la martorul P.P., este contrazisă de acest martor, care a expus o altă modalitate în care îi erau trimise, majoritatea prin intermediul inculpatului I.V., care îl şi anunţa telefonic de primirea acelor colete. Infirmă în totalitate orice contact cu inculpatul I.V.

Şi declaraţia sa, la fel ca cea a inculpaţilor I., a fost una nesinceră pe parcursul procedurilor judiciare.

Inculpatul D.I.D. nu a oferit explicaţii rezonabile acuzaţiilor ce i s-au adus, refuzând să-şi valorifice dreptul prevăzut de art. 66 alin. (3) C. proc. pen., în sensul că deşi au existat probe de vinovăţie, inculpatul nu a dovedit lipsa lor de temeinicie.

Susţinerile sale şi ale martorilor ce i-au fost încuviinţaţi în apărare, P.D. şi D.V. (filele 131, 132), în legătură cu sfera atribuţiilor de serviciu ale inculpatului de la data faptelor, nu pot fi primite, cât timp conform legislaţiei în vigoare, actele normative şi pe baza lor, fişa postului, sunt cele care stabilesc şi dovedesc în acelaşi timp sfera atribuţiilor de serviciu ale unui funcţionar public sau funcţionar.

Ori potrivit înscrisurilor depuse la dosar, în anul 2004, inculpatul D.I.D., deţinea funcţia de ofiţer de poliţie în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Bihor (fila 46, fila 135 dosar urmărire penală), nefigurând în luna mai 2004 ca fiind în concediu.

Din fişa postului semnată de acesta în cursul anului 2003 (fila 135 dosar urmărire penală), rezultă că acesta avea calitatea de funcţionar public, funcţia deţinută, conferindu-i o serie de atribuţii de control, printre care figurau participarea la acţiuni de organizare, sprijin, îndrumare a supravegherii şi controlului trecerii de către persoane a frontierei de stat, asigurând respectarea regimului juridic al acesteia; participarea la acţiuni de organizare şi conducere a supravegherii şi controlului trecerii frontierei de stat, asigurând respectarea regimului juridic al acesteia; coordonarea şi verificarea modul de executare a controlului trecerii frontierei de stat, în condiţiile legii, a persoanelor.

Potrivit fişei postului, inculpatul D.I.D. avea deci nu doar atribuţii de control al trecerii frontierei de stat, ci şi atribuţii de conducere a supravegherii şi controlului respectării regimului juridic al trecerii frontierei de stat, atribuţii care fără îndoială îi confereau inclusiv puteri decizionale în cadrul PTF Borş.

În virtutea acestor atribuţii, este evident că inculpatul D.I.D. nu doar că avea posibilitatea să controleze direct respectarea de către persoanele fizice şi juridice a condiţiilor de părăsire a teritoriului ţării, ci şi de a lua măsuri în cazul în care constată nereguli, inclusiv verificări, investigaţii şi cercetări şi de a influenţa deciziile celorlalţi poliţişti de frontieră, legate de trecerea frontierei de stat de către diferite persoane.

Ori probele administrate în cauză dovedesc că suma de bani pretinsă şi primită de inculpatul D.I.D. de la inculpaţii I., viza asigurarea trecerii frontierei de stat prin PTF Borş de către microbuzul firmei inculpaţilor I., care efectua transport internaţional de persoane, pentru patru ture în avans.

Relaţiile dintre inculpaţi anterioare zilei de 19 mai 2004, situaţia de fapt expusă detaliat în declaraţia din data de 27 iunie 2005 de către inculpatul I.V. şi comportamentul imputat inculpatului D.I.D. de către inculpatul I.V., numărul convorbirilor telefonice dintre inculpaţi, corelarea acestora cu datele ieşirilor din ţară ale inculpatului I.V., cu listingul convorbirilor telefonice şi cu cuprinsul convorbirilor telefonice din data de 19 mai 2004, dovedesc faptul că suma de bani primită de inculpatul D.I.D. de la inculpatul I.V. cu ajutorul inculpatului I.V. şi cea pretinsă în avans, viza tocmai modul în care va fi asigurată, indiferent de circumstanţe ieşirea din ţară a microbuzului condus de inculpatul I.V.

Din atitudinea anterioară a inculpatului D.I.D. descrisă de inculpatul I.V. şi din discuţiile anterioare ale acestora, de asemenea descrise de inculpatul I.V., confirmate de discuţiile purtate între fraţii I. din dimineaţa de 19 mai 2004, rezultă că aceştia înţeleseseră în mod clar, anterior acestei date, că trebuie să dea 400 euro/transport.

Toate aceste probe confirmă deci existenţa faptelor şi vinovăţia inculpaţilor, fiind nefondate apărările acestora, prin care au solicitat achitarea lor în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Contrar celor invocate în apărare, instanţa de fond a reţinut că interceptările convorbirilor telefonice au valoare probatorie în cauză.

Acestea au fost efectuate în baza încheierii Tribunalului Bihor, instanţă competentă să dispună interceptarea convorbirilor telefonice în raportat de infracţiunile deduse judecăţii, cu îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 91¹ C. proc. pen., în cadrul fazei actelor premergătoare efectuate în dosarul DIICOT.

Având în vedere infracţiunile ce-au rezultat a fi fost săvârşite, din conţinutul acestora, conform art. 45 raportat la art. 42 C. proc. pen., prin ordonanţa nr. 120/D/P/2004 din 04 octombrie 2005 DIICOT - Biroul Teritorial Bihor s-a declinat în mod legal competenţa în favoarea DNA - Serviciul Teritorial Oradea, organ judiciar competent să efectueze urmărirea penală în cauză, conform art. 13 din O.U.G. nr 43/2002.

Sunt aplicabile deci prevederile art. 45 raportat la art. 42 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora în cazul declinării determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, organul de urmărire penală căruia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de organul de urmărire penală necompetent.

Acest text de lege era în vigoare atât la data autorizării interceptărilor, cât şi la data efectuării actelor premergătoare în prezenta cauză, fiind în vigoare şi în prezent, conferind valoare probatorie interceptărilor efectuate chiar şi în altă cauză.

Împrejurarea invocată în apărare, că abia ulterior, în anul 2006, s-a introdus alin. (5) al art. 91² C. proc. pen., (conform cărora convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91¹ alin. (1) şi (2) nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă considerentele expuse anterior, consacrând expres într-o normă specială, norma generală expusă anterior, niciun text de lege anterior Legii nr 356/2006 neinterzicând expres folosirea acestor interceptări într-o altă cauză, cu respectarea, evident, a celorlalte dispoziţii prevăzute la art. 91¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

În fine, practica judiciară este unanimă în a aprecia că interceptarea convorbirilor telefonice poate fi autorizată şi în faza actelor premergătoare.

În aceste condiţii, conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen. procurorul din cadrul DNA - Serviciul Teritorial Oradea care a efectuat urmărirea penală în cauză, a consemnat aceste interceptări, precum şi procesele verbale de redare a lor, alături de celelalte acte premergătoare efectuate în cauză, în procesul verbal întocmit la 18 septembrie 2008 (fila 14 dosar urmărire penală), proces verbal care constituie mijloc de probă.

Tot contrar apărărilor expuse, instanţa de fond a apreciat că şi listingul convorbirilor telefonice are valoare probatorie în prezenta cauză, fiind consemnat şi acesta, conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen., în procesul verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare întocmit la 18 septembrie 2008 (fila 14 dosar urmărire penală).

Un astfel de listing excede noţiunii de „interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare", la care face referire art. 91¹ şi următoarele C. proc. pen. dar şi noţiunilor de „sistem informatic" şi „suport de stocare a datelor informatice" la care face referire Legea nr. 161/2003 şi ca atare nu face parte din categoria de informaţii care să poată fi obţinută exclusiv în baza unei autorizaţii emise de judecător/procuror.

Nici apărările referitoare la lipsa de valoare probatorie a declaraţiei iniţiale a inculpatului I.V., nu poate fi primită, cât timp şi aceasta a fost consemnată, conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen., în procesul verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare întocmit la data de 18 septembrie 2008, având valoare probatorie.

Faptul că ulterior s-a început urmărirea penală faţă de inculpaţii I. este lipsit de relevanţă, faţă de prevederile art. 224 alin. (3) C. proc. pen., la care s-a făcut referire anterior, rolul actelor premergătoare fiind tocmai acela de a completa informaţiile şi datele existente pentru a se putea stabili faţă de care persoane şi pentru ce fapte se impune a fi începută urmărirea penală.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute în apărare, nici un text C. proc. pen. nu prevede infirmarea valorii probatorii a unei declaraţii de martor devenit ulterior învinuit/inculpat, art. 63 alin. (2) C. proc. pen. infirmând acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât atât pentru faza de urmărire penală cât şi pentru faza de judecată, există dispoziţii procedurale exprese care permit chiar extinderea urmăririi penale/judecăţii faţă de alte fapte/alte persoane.

În raportat de toate aceste considerente, instanţa de fond a apreciat că în privinţa faptelor inculpaţilor, există probe certe de vinovăţie, prezumţia de nevinovăţie instituită de art. 23 alin. (11) Constituţie, art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 52, art. 66 C. proc. pen. fiind răsturnată.

În drept, fapta inculpatului I.V. din data 19 mai 2004, astfel cum a fost descrisă, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită în formă calificată, prevăzută şi pedepsită de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Inculpatul I.V. este autor al infracţiunii de dare de mită, în raport de prevederile art. 24 C. pen., el fiind cel care a săvârşit nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, fiind indiferent, sub acest aspect, care este provenienţa sumelor date cu titlu de mită şi cine este beneficiarul serviciului funcţionarului public, a cărui contravaloare a fost achitată, respectiv promisă necuvenit.

Inculpatului I.V. nu-i este aplicabilă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 255 alin. (3) C. pen., având în vedere că la data de 01 iunie 2004 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor era deja sesizat în legătură cu infracţiunile de corupţie rezultate din cuprinsul notei SRI din data de 20 mai 2004, fiind cunoscut deja că aceste convorbiri au fost efectuate de inculpatul I.V. la data de 19 mai 2004, prim procurorul din cadrul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor solicitând anterior denunţului suporţii magnetici necesari pentru efectuarea actelor de cercetare penală din sfera infracţiunilor de corupţie în ceea ce-l priveşte.

În drept, fapta inculpatului I.V. din data 19 mai 2004, astfel cum a fost descrisă, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la dare de mită în formă calificată, prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr 78/2000.

În raportat de prevederile art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), participația penală a inculpatului I.V. este cea specifică complicităţii, deoarece acesta a ajutat cu intenţie, direct, într-un mod esenţial la săvârşirea infracţiunii de dare de mită de către fratele său, oferind inculpatului I.V. informaţiile şi explicaţiile necesare materializării întâlnirii sale cu inculpatul D.I.D.

În drept, fapta inculpatului D.I.D., din data de 19 mai 2004, astfel cum a fost descrisă, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită în formă calificată, prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr 78/2000.

La data faptei inculpatul D.I.D. avea calitatea de funcţionar public, conform art. 147 C. pen., respectiv ofiţer de poliţie în cadrul IJPF Bihor, funcţie care îi conferea atribuţii de control trecere frontieră din cadrul PTF Borş, conform art. 1 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr 78/2000, atribuţii în legătură cu care a pretins de la inculpatul I.V. suma de 1600 euro şi a primit de la acesta suma necuvenită de 400 euro, în scopul de a-şi îndeplini necorespunzător îndatoririle sale de serviciu legate de supravegherea şi controlul trecerii frontierei de stat şi de a facilita în acest mod, fie direct, fie indirect, trecerea frontierei de stat de către inculpatul I.V. care efectua transport internaţional de persoane.

Aceste încadrări juridice corespund celor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.

Instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

În acest sens, instanţa de fond a reţinut în primul rând gravitatea incontestabilă a faptelor de corupţie ale tuturor inculpaţilor.

Corupţia reprezintă o adevărată ameninţare pentru stabilitatea şi siguranţa societăţii, subminând instituţiile şi valorile democratice, valorile etice şi justiţia şi compromiţând dezvoltarea durabilă a statului.

În faţa gravităţii unui astfel de fenomen, în cazul unor fapte de corupţie dovedite, justiţia cu siguranţă trebuie să favorizeze prin hotărârile date, o atitudine de intransigenţă faţă de corupţie şi de dezvoltare a unei culturi de refuz a corupţiei, astfel încât sancţiunile aplicate să răspundă pe deplin scopului prevăzut de art. 52 C. pen. şi să asigure atât prevenţia generală cât şi cea specială. Faptele tuturor inculpaţilor sunt grave: - ale inculpatului D.I.D. pentru că, agent de poliţie fiind (cu gradul de comisar şef, ulterior şef al Biroului de Combatere a Traficului de Persoane din cadrul IJPF Bihor, fiind colonel în rezervă), a fost cel care a avut iniţiativa acestei fapte, profitând de atribuţiile şi influenţa ce-i erau conferite în virtutea funcţiei deţinute, determinându-i pe ceilalţi doi inculpaţi să intre în câmpul infracţional, fără să se fi sfiit de consecinţele negative, pe absolut toate planurile, ale unei astfel de fapte.

- ale inculpaţilor I.V. şi I.V. pentru că simţindu-se protejaţi de calitatea inculpatului D.I.D., au acceptat acest mod de îndeplinire a unei funcţii publice de către inculpatul D.I.D., au dat curs pretenţiilor inculpatului D.I.D. şi au acceptat astfel un mod ilicit de înlăturare a eventualelor neregularităţi la trecerea frontierei, considerând, în mod superficial, că astfel de fapte, săvârşite în aceste condiţii, ar putea rămâne nedescoperite şi nepedepsite.

Faptele tuturor inculpaţilor sunt cu atât mai grave cu cât acestea au pus într-o lumină extrem de defavorabilă sistemul în care şi-au desfăşurat activitatea ori cu care au venit în contact, impactul public pe care săvârşirea unor astfel de infracţiuni le are în societate fiind unul ridicat, fapte precum cele ale inculpaţilor, lezând din temelii încrederea opiniei publice şi a comunităţii, în autorităţile însărcinate cu păstrarea şi asigurarea ordinii de drept, ceea ce este extrem de grav.

Ori, cinstea, corectitudinea şi moralitatea funcţionarului în exercitarea atribuţiilor de serviciu sunt condiţii sine qua non nu numai pentru prestigiul şi autoritatea funcţiei sau a instituţiei în care acţionează, ci pentru însăşi existenţa, echilibrul şi forţa societăţii.

În prezenţa unor astfel de infracţiuni şi consecinţe grave, nu se justifică reţinerea vreunei circumstanţe atenuante faţă de vreun inculpat, cu atât mai mult cu cât niciunul din aceştia nu au recunoscut săvârşirea faptelor (inculpatul I.V. retractându-şi declaraţia iniţială), propunând probe în sprijinul dovedirii unei situaţii de fapt nereale şi îngreunând descoperirea adevărului în cauză.

La stabilirea şi individualizarea pedepselor, inclusiv a modului de executare, instanţa de fond a apreciat ca relevante şi mobilurile ce i-au determinat pe inculpaţi să săvârşească faptele: inculpatul D.I.D. a urmărit să-şi suplimenteze veniturile în mod ilicit, pentru schimbarea autoturismului, profitând de importanţa pentru alte persoane, a tranzitării PTF şi de rolul său în activitatea de control a trecerii frontierei; inculpaţii I. au urmărit să-şi asigure bunul mers al afacerii şi să preîntâmpine eventualele neregularităţi ce puteau fi constatate la trecerea frontierei. în privinţa acestora din urmă, însă instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că ei au fost oarecum determinaţi să recurgă la o astfel de faptă, prin problemele pe care le-au întâmpinat anterior datei de 19 mai 2004.

Instanţa de fond a mai reţinut şi caracterul premeditat al faptelor inculpaţilor, rezoluţiile infracţionale ale inculpaţilor nefiind spontane, scopul întâlnirii din data de 19 mai 2004 fiind prestabilit, chiar dacă în cadrul acesteia inculpatul D.I.D. a formulat pretenţii suplimentare, legate de plata în avans a unei sume mai mari, cu titlu de mită.

Relevante sunt şi lipsa antecedentelor penale, dar şi situaţia socială şi familială a fiecărui inculpat.

Instanţa de fond a mai avut în vedere şi împrejurarea că raporturile de serviciu ale inculpatului D.I.D. au încetat prin pensionarea sa în cursul anului 2007.

Toate aceste criterii anterior enumerate, conduc la concluzia că pentru inculpatul D.I.D. gravitatea incontestabilă a faptei, modul în care acesta a acţionat, determinându-i pe ceilalţi doi inculpaţi să săvârşească fapta şi efectele negative de durată a unei astfel de fapte care se produc în interiorul societăţii, determină stabilirea unei pedepse în regim privativ de libertate.

Pentru inculpaţii I., convingerea instanţei de fond a fost că numai cu respectarea unor măsuri de supraveghere şi obligaţii stricte, suspendarea executării pedepselor, ca modalitate de individualizare judiciară a executării acestora, ar asigura îndeplinirea rolului educativ şi scopului acesteia şi că numai în aceste condiţii pronunţarea condamnării va constitui un avertisment pentru fiecare din aceştia, şi, chiar fără executarea pedepselor, aceştia nu vor mai săvârşi infracţiuni.

Stabilirea unui termen de încercare de 5 ani în cazul inculpaţilor I., obligativitatea respectării măsurilor de supraveghere pe întreg acest interval de timp şi efectul pe care încălcarea unor astfel de măsuri şi săvârşirea altor infracţiuni în aceste termene de încercare le va produce (executarea în întregime a pedepselor), asigură pe deplin în prezenta cauză funcţia de constrângere şi de reeducare a pedepsei.

În temeiul art. 19 din Legea nr 78/2000 instanţa de fond a dispus confiscarea de la inculpatul D.I.D., echivalentul în lei a 400 euro.

Această sumă este cea care rezultă din coroborarea probelor administrate în cauză şi nu cea de 1400 euro.

Atât în denunţul cât şi în declaraţia dată iniţial, inculpatul I.V. vorbeşte de suma de 400 euro dată inculpatului D.I.D., sumă pe care o justifică prin faptul că nu o plătise, anterior, la ieşirea din ţară, sumă care se coroborează cu declaraţia martorului I.I.T., care face referire la acelaşi cuantum perceput de poliţiştii de frontieră pentru un microbuz.

În ceea ce priveşte suma de „1400", cât timp valoarea în „euro" a acestei sume nu rezultă din cuprinsul convorbirilor telefonice, iar această sumă din nicio altă probă, instanţa de fond a dispus confiscarea sumei de 400 euro, rezultată din probe, primite cu titlu de mită, de inculpatul D.I.D.

Împotriva hotărârii instanţei de fond, în termen legal, au declarat apel inculpaţii D.I.D., I.V. şi I.V. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel inculpatul D.I.D. a criticat hotărârea atacată considerând că infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina sa nu subzistă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influentă.

Raportat la acest aspect, fără a contura prin această cerere o atitudine de recunoaştere a vinovăţiei, din probele administrate în cauză a rezultat că prin activitatea specifică prin care o desfăşura la data reţinută ca fiind cea a activităţii infracţionale, nu avea atribuţii de control efectiv al persoanelor şi autovehiculelor care ieşeau din ţară. Această activitate era delegată unor subofiţeri şi nu putea fi exercitată de cadre militare cu rang superior fiind evident că primirea unor sume de bani nu putea constitui o infracţiune de luare de mită, dacă ar exista în materialitatea ei ci eventual s-ar prefigura o infracţiune de trafic de influenţă comisă prin modalitatea intervenirii şi traficării influenţei asupra persoanelor care aveau calitatea de subofiţeri cu atribuţii de control în punctul de trecere al frontierei.

În ceea ce priveşte reţinerea infracţiunii prevăzută de art. 254 C. pen., inculpatul opinează că nu există probe certe de vinovăţie. Se impune a fi înlăturat autodenunţul inculpatului I.V. pe care acesta ulterior l-a infirmat, indicând şi motivele care justifică un atare demers dar şi probaţiunea rezultând din interceptările telefonice. Aceste interceptări au fost dispuse în temeiul unei autorizaţii emise nelegal, lipsind minuta încheierii Tribunalului Bihor. Pe de altă parte, aceste interceptări au fost administrate iniţial într-un dosar al unui organ de urmărire penală care la acea dată nu era competent în legătură cu această cauză şi implicit nu puteau fi utilizate în alt dosar. De altfel deşi s-a făcut referire la dispoziţiile art. 45 şi 42 alin. (2) C. proc. pen., privind permisiunea de preluare a probei prin raportare la dispoziţiile art. 91² C. proc. pen., nelegalitatea la data administrării probei este incidenţă. Proba prin expertiza asupra vocii a relevat că există o incertitudine în legătură cu persoanele interceptate. În consecinţă inculpatul a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul dispoziţiilor 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, aplicarea unei pedepse just individualizate în condiţiile prevăzute de art. 81 C. pen.

Inculpaţii I.V. şi I.V., prin apărători, au susţinut apelurile declarate în cauză arătând că nu există probe care să confirme vinovăţia lor sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare de mită, respectiv complicitate la dare de mită. Reţinerea vinovăţiei celor doi inculpaţi pe baza probaţiunii administrate în cursul urmăririi penale dar şi a cercetării judecătoreşti este greşită. Autodenunţul inculpatului I.V. a fost dat în condiţii de constrângere morală, aşa cum rezultă din declaraţiile sale ulterioare, prin intermediul cărora şi-a infirmat susţinerile. Inculpatul I.V. a explicat în cursul cercetării judecătoreşti conjunctura în care a purtat convorbirile telefonice cu inculpatul D.I.D. iar declaraţia martorului B.D. confirmă aspectul întâlnirii cu inculpatul I.V. la data de 19 mai 2004. Această împrejurare dovedeşte că nu inculpatul D.D. s-a întâlnit cu I.V. pentru remiterea unei sume de bani, martorul fiind cel care a primit 400 euro în vederea achiziţionării unui autoturism. A rezultat de asemenea că nu a putut fi pe deplin stabilită identitatea persoanelor ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate, expertiza efectuată în cauză la INEC Bucureşti neputând confirma cu certitudine corespondenţa între persoana inculpaţilor şi a celor interceptate.

Pe de altă parte dispoziţiile legale care permit utilizarea convorbirilor telefonice interceptate într-o altă cauză nu erau în vigoare la acea vreme astfel încât nu pot fi utilizate ca probe.

O altă critică adusă de cei doi inculpaţi în apel este acela al lipsei minutei ca rezultat al deliberării

În ceea ce priveşte încheierile de interceptare a convorbirilor telefonice, sens în care sunt incidente temeiurile de nulitate absolută prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. În acest sens interceptările telefonice şi procesele de radare ale acestora sunt nelegale şi nu pot constitui probe în procesul penal.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate dar şi din oficiu pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, Curtea de Apel Oradea a apreciat că acestea sunt în parte, netemeinice.

Toate considerentele ce au fost expuse conduc la concluzia că sub aspectul vinovăţiei şi al interpretării motivelor de nulitate invocate, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii răspunzând pertinent tuturor criticilor şi cererilor formulate de către părţi.

Sub aspectul modului de individualizare al pedepsei aplicat inculpatului D.I.D., instanţa de apel apreciază că raportat la circumstanţele concrete ale cauzei şi în primul rând urmează a se ţine seamă de durata mare de timp trecută de la momentul săvârşirii faptei, acesta poate beneficia de condiţiile prevăzute de art. 86¹ C. pen.

Scopul preventiv educativ al sancţiunii, în opinia curţii, poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpatului, o atare situaţie nefiind justificată la aproximativ 7 ani de la data săvârşirii faptei şi aşa cum anterior s-a arătat trebuie să se ţină seamă şi de circumstanţele personale ale acestuia.

În prezent inculpatul este pensionar, are un copil minor şi pentru asigurarea unei egalităţi de tratament juridic între inculpaţi se va dispune aplicarea unei pedepse în condiţiile art. 86¹ C. pen. pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 86² C. pen.

Inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 86³ lit. a) – d) C. pen. şi să se prezinte trimestrial la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor pentru verificarea respectării măsurilor de supraveghere impuse.

Cu privire la apelurile declarate de inculpaţii I.V. şi I.V., curtea le-a respins ca nefondate apelurile declarate de către aceştia.

În continuare împotriva deciziei penale nr. 65/A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, în termen legal s-au exercitat recursuri de către procuror şi cei trei inculpaţi.

Recursul Parchetului, atâta vreme cât nu s-a exercitat de către procuror şi apel, vizează soluţia instanţei de apel faţă de inculpatul D.l., prin prisma modului în care s-a înţeles să se procedeze la individualizarea pedepsei aplicate.

În dezvoltarea motivelor de recurs ale inculpatul D.l.D. s-a criticat hotărârea atacată considerând că infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina sa nu subzistă, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia.

Raportat la acest aspect, din probele administrate în cauză a rezultat că prin activitatea specifică prin care o desfăşura la data reţinută ca fiind cea a activităţii infracţionale, nu avea atribuţii de control efectiv al persoanelor şi autovehiculelor care ieşeau din ţară. Această activitate era delegată unor subofiţeri şi nu putea fi exercitată de cadre militare cu rang superior fiind evident că primirea unor sume de bani nu putea constitui o infracţiune de luare de mită, dacă ar exista în materialitatea ei, ci eventual s-ar prefigura o infracţiune de trafic de influenţă comisă prin modalitatea intervenirii şi traficării influenţei asupra persoanelor care aveau calitatea de subofiţeri cu atribuţii de control în punctul de trecere al frontierei. În mod cert însă, raportat la infracţiunea de luare de mită, prin prisma celor arătate, se poate constata că îi lipseşte unul din elementele constitutive, respectiv latura obiectivă.

În consecinţă inculpatul a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul dispoziţiilor 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) sau a) C. proc. pen.

În orice caz, inculpatul nu era funcţionar ce avea atribuţii de control.

Inculpaţii I.V. şi I.V. au susţinut recursurile declarate în cauză arătând că nu există probe care să confirme vinovăţia lor sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare de mită, respectiv complicitate la dare de mită. Reţinerea vinovăţiei celor doi inculpaţi pe baza probaţiunii administrate în cursul urmăririi penale dar şi a cercetării judecătoreşti este greşită. Autodenunţul inculpatului I.V. a fost dat în condiţii de constrângere morală, aşa cum rezultă din declaraţiile sale ulterioare, prin intermediul cărora şi-a infirmat susţinerile. Pe de altă parte dispoziţiile legale care permit utilizarea convorbirilor telefonice interceptate într-o altă cauză nu erau în vigoare la acea vreme astfel încât nu pot fi utilizate ca probe.

O altă critică adusă de cei doi inculpaţi este aceea al lipsei minutei ca rezultat al deliberării.

În ceea ce priveşte încheierile de interceptare a convorbirilor telefonice, sunt incidente temeiurile de nulitate absolută. În acest sens interceptările telefonice şi procesele de radare ale acestora sunt nelegale şi nu pot constitui probe în procesul penal. Interceptările făcute anterior începerii urmăririi penale, adică în faza actelor premergătoare, nu pot fi considerate ca fiind obţinute în mod legal.

Instanţa de recurs analizând căile de atac exercitate, persoanele recurente, criticile aduse, care în mare se suprapun peste cele invocate în apel, dar îmbrăcate sub forma unor cazuri de casare, cu abordarea şi a celor ce pot fi tratate din oficiu, conf. art. 385⁶ C. proc. pen., reţine următoarele:

În ceea ce priveşte vinovăţia inculpaţilor, instanţa de fond a făcut o pertinentă analiză a materialului probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale cât şi în cel al cercetării judecătoreşti, rezultând pe deplin implicarea acestora în activităţile infracţionale reţinute în sarcina lor.

Coroborând probele administrate în cauză se reţine că în data de 19 mai 2004 între orele 7.32- 8.22 în municipiul Oradea, inculpatul I.V. a remis suma de 400 de euro numitului D.I.D., la acea dată ofiţer de poliţie în cadrul I.J.F.P Bihor pentru ca acesta din urmă să-şi îndeplinească necorespunzător atribuţiile sale de supraveghere şi control trecere frontieră din cadrul P.T.F Borş, sens în care urma să faciliteze şi să permită direct sau indirect trecerea frontierei de stat cu ocazia efectuării unor transporturi internaţionale de persoane.

De asemenea, în sarcina inculpatului I.V. s-a reţinut activităţi de ajutor efectiv a inculpatului I.V. în demersul său de contact direct cu ofiţerul de poliţie.

În sarcina inculpatului D.I.D. s-a reţinut săvârşirea unei infracţiuni de luare de mită constând în primirea sumei de 400 euro din partea inculpatului I.V. în schimbul îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor sale de serviciu care vizau supravegherea şi controlul frontierei de stat. Prin acest demers inculpatul D.I.D., zis „D." ar fi asigurat facilitarea trecerii punctului de frontieră în alte condiţii decât cele legale de către I.V., care efectua transporturi internaţionale de persoane sens în care ar fi pretins, în final, suma de 1600 de euro.

Faptele celor trei inculpaţi au fost dovedite pe baza mijloacelor de probă legal administrate şi coroborate între ele.

La data de 27 iunie 2005 inculpatul I.V. formulează un autodenunţ la sediul D.N.A - Serviciul Teritorial Oradea în care arată că inculpatul D.I.D. „de la poliţia de frontieră" i-ar fi pretins sume de bani în cursul anului 2004 pentru a facilita efectuarea unor activităţi de transport persoane prin P.T.F Borş, sumele solicitate fiind stabilite la 400 euro pentru un microbuz.

Deşi s-a susţinut că acest autodenunţ ar fi fost luat şi consemnat în condiţii de nelegalitate, criticile formulate, inclusiv în recurs pe acest palier, sunt nefondate.

Detaliile indicate de către inculpatul I.V. în autodenunţul formulat au fost verificate şi s-au confirmat ulterior de ansamblul probaţiunii administrate în cauză. Principala critică pe care inculpatul a formulat-o, raportat la acest aspect, este aceea a unei constrângeri morale la care a fost supus din partea organului de urmărire penală cu ocazia formulării autodenunţului. Prima atitudine de retractare a celor invocate în cuprinsul autodenunţului a avut-o inculpatul cu ocazia declaraţiei din 11 august 2008, şi în care a invocat o manieră de constrângere şi ameninţare din partea anchetatorilor D.N.A. Cele invocate au fost reiterate cu ocazia audierii în faţa instanţei de fond şi susţinute şi în apel. Au fost calificate în mod corect de către prima instanţă ca fiind nesincere, în primul rând, pe considerentul trecerii unei mari perioade de timp, respectiv 3 ani în care nu a existat nicio învederare în acest sens, iar pe de altă parte inculpatul nu a efectuat niciun demers adresându-se autorităţilor în care să invoce tratamentul la care a fost supus. Mai mult inculpatul a înţeles să se prevaleze de dreptul la tăcere în faza de urmărire penală iar în legătură cu unele aspecte vizând starea sa de sănătate şi pe care le-a prezentat ca fiind relevante în privinţa stării psihice pe care a avut-o la momentul formulării autodenunţului, nu le-a dovedit.

În altă ordine de idei, atât I.V. cât şi inculpatul I.V. au avut iniţial o atitudine de negare a oricărei relaţii cu inculpatul D.l.D. Au arătat de asemenea că l-au cunoscut pe inculpatul D.l.D. prin martorul P.P. care însă nu le-a comunicat ce ocupaţie sau funcţie deţinea. Aceste afirmaţii însă s-au dovedit a fi necorespunzătoare adevărului. Martorul P.P. în declaraţiile date a arătat că îi cunoaşte pe toţi trei inculpaţii. Iar I.V. l-a cunoscut pe inculpatul D. prin intermediul său. De altfel, inculpatul D. era naşul de cununie al martorului P.P., context în care era evident că a putut să-i transmită inculpatului I.V. funcţia pe care inculpatul D.l.D. o ocupa în cadrul P.J.F.P Bihor. între inculpatul D. şi martorul P.P. a existat o relaţie foarte apropiată, din declaraţia acestuia rezultând aspecte relevante pe târâm probator. A rezultat astfel că i-a remis inculpatului I.V. numărul de telefon al ofiţerului D., iar ulterior, personal, îi transmitea acestuia din urmă colete ce conţineau produse agricole. De altfel este relevantă împrejurarea existenţei unui număr de aproximativ 34 de convorbiri telefonice în perioada 10 aprilie 2004 - 19 mai 2004 între inculpaţii I.V. şi D.D.

Cu ocazia audierii în faţa primei instanţe inculpatul I.V. arată o altă stare de fapt în legătură cu relaţia pe care o avea cu inculpatul D.l.D., însă coroborând toate elementele probatorii, listingurile convorbirilor telefonice şi declaraţiile martorilor audiaţi, a rezultat finalmente că între persoanele trimise în judecată au existat relaţii de genul celor reţinute în actul de acuzare.

În apel a fost completată probaţiunea fiind audiaţi martorii T.E.L. şi B.D.A., ofiţeri în cadrul I.J.P.F Bihor. Cei doi martori au fost audiaţi în legătură cu atribuţiile specifice pe care le avea inculpatul D.l.D. în cadrul I.J.P.F Bihor rezultând din relatările acestora că în cursul anului 2004 ofiţerii nu aveau abilitatea legală de a efectua controlul specific al persoanelor care treceau frontiera, subofiţerii preluând toate aceste activităţi.

Această apărare grefată pe o circumstanţă juridică, eludând celelalte coordonate faptice materializate, a fost considerată a fi esenţială, evident fiind reluată astfel şi în recurs.

Instanţa de apel însă, justificat pe argumente obiective, a redat că cele două declaraţii, prin amănuntele prezentate nu schimbă elementele concrete ale stării de fapt, curtea apreciind că s-a făcut dovada implicării inculpatului D.D. în activitatea infracţională reţinută în sarcina sa. Este evident că deşi ofiţerii nu aveau atribuţii de control efectiv al documentelor persoanelor care treceau frontiera de stat a României, un astfel de funcţionar, cum este cazul inculpatului D., avea posibilitatea să controleze şi să verifice activităţile pe care le desfăşurau subofiţerii. Or, prin probele administrate în cauză s-a dovedit că suma de bani pretinsă şi primită de inculpatul D. de la coinculpații I. viza asigurarea trecerii frontierei de stat prin P.T.F Borş de către microbuzul aparţinând societăţii comerciale administrată de către I.V. şi care realiza transport internaţional de persoane.

Astfel, faptic, a rezultat că în data de 19 mai 2004 inculpatul D.I.D. a pretins şi primit o sumă de bani de la I.V., acesta din urmă fiind ajutat de către I.V. Contactul dintre cei trei este dovedit de listingul convorbirilor telefonice, procesele verbale de redare şi interceptare ale acestor convorbiri, dar şi declaraţia detaliată dată în 27 iunie 2005 de către I.V. Suma de bani pretinsă şi primită de inculpatul D.I.D. s-a stabilit a fi în cuantum de 400 euro, fiind nesustenabilă sub aspect probator valoarea indicată în rechizitoriu, respectiv 1400 de euro.

Aşadar încadrarea juridică a fost stabilită în mod corect în sarcina fiecărui inculpat.

În sarcina inculpatului D.I.D. s-a reţinut în mod întemeiat infracţiunea de luare de mită în forma prevăzută de art. 254 C. pen. cu reţinerea agravantei prevăzută de art. 7 din Legea nr. 78/2000, neputându-se considera că în materialitatea ei fapta ar putea prezenta doar elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă. O atare situaţie nu poate fi incidenţă în cauză câtă vreme potrivit fişei postului inculpatul D.I.D. avea atât atribuţii de control a trecerii frontierei de stat dar şi de supraveghere şi control privind respectarea regimului juridic al unei astfel de activităţi, iar aceste atribuţii îi confereau fără îndoială puteri decizionale. Pe de altă parte, prin verificările şi investigaţiile pe care acesta le putea efectua, putea influenţa în mod evident deciziile celorlalţi poliţişti de frontieră.

Extragerea în mod subiectiv din conţinutul fişei postului a unor sarcini de serviciu valabile pentru un ofiţer de poliţie ce ar conduce la concluzia că, controlul efectiv al persoanelor la trecerea frontierei nu era pentru inculpat o atribuţie de serviciu, că permiterea sau nepermiterea trecerii persoanelor prin vamă nu era de competenţa sa, este o interpretare excesivă. Este reală împrejurarea că în calitatea sa de ofiţer inculpatul avea o sarcină largă superioară de „acţiuni de organizare, sprijin, îndrumare a supravegherii şi controlului trecerii de către persoane a frontierei de stat, asigurând respectarea regimului juridic", însă tocmai acest lucru nu îl făcea incompatibil cu activităţile de rutină, obişnuite de la vamă, asupra cărora îşi putea exercita girul şi în virtutea cărora a şi luat sume de bani de la celelalte persoane implicate în cauza penală.

În acelaşi mers al ideii, raportat la aplicarea alin. (2) al art. 254 C. pen., este de specificat că inculpatul avea atribuţii abstracte, generale, la momentul săvârşirii faptei, ce implică o funcţie de control. Posibilitatea în sine de a exercita acest control al activităţilor pe care le desfăşurau efectiv subofiţerii, prin ea însăşi apare ca fiind suficientă în a face trimitere la dispoziţiile legale respective.

Aşadar, din fişa postului semnată de acesta în cursul anului 2003 (fila 135 dosar urmărire penală), rezultă că acesta avea calitatea de funcţionar public, funcţia deţinută, conferindu-i o serie de atribuţii de control, printre care figurau participarea la acţiuni de organizare, sprijin, îndrumare a supravegherii şi controlului trecerii de către persoane a frontierei de stat, asigurând respectarea regimului juridic al acesteia; participarea la acţiuni de organizare şi conducere a supravegherii şi controlului trecerii frontierei de stat, asigurând respectarea regimului juridic al acesteia; coordonarea şi verificarea modul de executare a controlului trecerii frontierei de stat, în condiţiile legii, a persoanelor. Potrivit fişei postului, inculpatul D.I.D. avea deci nu doar atribuţii de control al trecerii frontierei de stat, ci şi atribuţii de conducere a supravegherii şi controlului respectării regimului juridic al trecerii frontierei de stat, atribuţii care fără îndoială îi confereau inclusiv puteri decizionale. Probele administrate în cauză dovedesc că suma de bani pretinsă şi primită de inculpatul D.I.D. de la inculpaţii I., viza asigurarea trecerii frontierei de stat prin PTF Borş de către microbuzul firmei inculpaţilor I., care efectua transport internaţional de persoane.

Referitor la corectitudinea probaţiunii efectuate în cursul urmăririi penale, instanţa de fond a făcut o analiză pertinentă a criticilor aduse de către inculpaţi, răspunzând în legătură cu fiecare solicitare, apărările fiind reluate inclusiv în recurs.

S-a reţinut astfel că, prin ordonanţa nr. 120/D/P din 04 octombrie 2005 D.I.C.O.O.T Biroul Teritorial Bihor şi-a declinat în mod legal competenţa în favoarea D.N.A - Serviciul Teritorial Oradea, organ judiciar competent să efectueze urmărirea penală potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002.

Convorbirile telefonice care au fost interceptate în dosarul D.I.I.C.O.O.T au valoare probatorie în prezenta cauză, fiind efectuate în baza încheierii unei instanţe competente, iar potrivit dispoziţiilor art. 45 raportat la art. 42 C. proc. pen. în situaţia declinării determinate de competenţa materială sau după calitatea persoanei, organul de urmărire penală căruia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de organul de urmărire penală necompetent material. Nu există nicio normă legală care să interzică în mod expres folosirea interceptărilor telefonice într-o o altă cauză devreme ce au fost respectate dispoziţiile prevăzute la art. 91¹ C. proc. pen.

A fost reluată în recurs inclusiv problema juridică arhicunoscută a interceptării convorbirilor telefonice autorizate în faza actelor premergătoare. Nu se poate însă afirma că instanţele ierarhic inferioare nu s-au pronunţat cu privire la legalitatea interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice efectuate, ci dimpotrivă de către aceste organe judiciare au fost făcute trimiteri exprese la practica judiciară ce este unanimă în aprecierea legalităţii sub aceste aspecte.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 91¹ alin. (1) C. proc. pen., interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Din analiza dispoziţiilor art. 91¹ C. proc. pen., rezultă că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiţii strict determinate, şi anume:

a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni. Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea oricărei infracţiuni;

b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător, a interceptărilor convorbirilor telefonice;

d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent.

Rezultă, aşadar, că, de lege lata, condiţionarea legalităţii interceptărilor convorbirilor telefonice nu este grevată de alţi parametri.

Atunci când legiuitorul a dorit ca autorizarea unei ingerinţe în dreptul la viaţa privată să se facă doar după începerea urmăririi penale a făcut-o în mod expres. Mărturie stau dispoziţiile art. 100 C. proc. pen. care reglementează percheziţia şi care prin Legea nr. 281/2003 au fost completate cu alin. (6) în care se prevede că „percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale."

În cazul înregistrărilor audio sau video nu există un text prohibitiv.

Cu privire la dispoziţiile cuprinse în art. 91¹, art. 91² şi art. 91⁵ C. proc. pen., în faţa instanţelor au fost invocate mai multe excepţii de neconstituţionalitate, iar atunci când Curtea Constituțională a fost sesizată, le-a respins, constatând că textele de lege respective nu contravin normelor constituţionale (a se vedea decizia nr. 962 din 25 iunie 2009, decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, precum şi decizia nr. 1556 din 17 noiembrie 2009).

Înalta Curte constată că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat dispoziţiile legale contestate în faţa Curţii Constituţionale, prin cauza Dumitru Popescu II versus România, din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor, legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006), există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente, precum şi în materie de control al fiabilităţii înregistrărilor.

În plus, înalta Curte constată că dispoziţiile art. 91¹-91⁶ C. proc. pen., sunt în deplin acord cu art. 4 din Recomandarea (2005)10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de anchetă" care prevede că: „tehnicile speciale nu trebuie utilizate decât dacă există motive serioase de a crede că o infracţiune gravă a fost săvârşită ori este pregătită sau în curs de pregătire, de una sau mai multe persoane anume identificate, ori de o persoană sau un grup de persoane care nu a fost încă identificat."

Cât priveşte valoarea probantă a procesului-verbal ce se încheie cu ocazia înregistrărilor, se impune a se observa că legea nu cuprinde nicio derogare de la principiul liberei aprecieri a probelor, instanţa de judecată analizând aceste probe în contextul celorlalte probe administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti şi în măsura în care se coroborează între ele pentru pronunţarea unor hotărâri emise sub auspicii de legalitate.

Aşadar înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în cauză nu au fost încălcate prevederile legale în materie şi nici vreun drept abordat prin prisma exigenţelor Convenţiei Europene a drepturilor omului.

În ceea ce priveşte lipsa unei minute distincte în cazul încheierilor de interceptare a convorbirilor telefonice, din verificările efectuate a rezultat că acest demers judiciar nu s-a realizat. Inexistenţa însă a unei minute în situaţia dată nu poate conduce la concluzia incidenţei nulităţii absolute câtă vreme la momentul emiterii nu exista obligativitatea legală în acest sens, aşa cum în prezent legiuitorul a reglementat. În concluzie, curtea a apreciat cu deplin temei că lipsa unei minute în privinţa încheierilor emise de Tribunalul Bihor, ataşate la dosarul cauzei, nu poate conduce la incidenţei vreunui caz de nulitate absolută, având o valoare probatorie deplină.

Sub aspectul modului de individualizare al pedepsei aplicate inculpatului D.I.D., instanţa de recurs având a analiza sub aceste aspecte calea de atac exercitată de Parchet, apreciază că raportat la circumstanţele concrete ale cauzei şi ţinându-se seama de durata mare de timp trecută de la momentul săvârşirii faptei, acesta poate într-adevăr beneficia de condiţiile prevăzute de art. 86¹ C. pen.

Scopul preventiv educativ al sancţiunii poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpatului, o atare situaţie nefiind justificată la aproximativ 7 ani de la data săvârşirii faptei.

Mai mult, în prezent inculpatul este pensionar, are un copil minor şi pentru asigurarea unei egalităţi de tratament juridic între inculpaţi corect de către instanţa de apel s-a dispus aplicarea unei pedepse în condiţiile art. 86¹ C. pen. pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 86² C. pen. Inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 86³ lit. a) – d) C. pen. şi să se prezinte trimestrial la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor pentru verificarea respectării măsurilor de supraveghere impuse.

Aşadar, în funcţie de cele precizate, inclusiv cu privire la recursurile declarate de inculpaţii I.V. şi I.V., se impune respingerea lor ca nefondate.

Pe cale de consecinţă, decizia pronunţată apărând a fi emisă sub auspicii de deplină legalitate şi temeinicie, toate recursurile exercitate vor fi respinse pe coordonatele art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi inculpaţii I.V., I.V. şi D.I.D.

Împotriva deciziei penale nr. 65/A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

← ICCJ. Decizia nr. 4127/2012. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 4174/2012. Penal. Plângere împotriva... →

ICCJ. Decizia nr. 1161/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1161/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs