ICCJ. Decizia nr. 1164/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1164/2012
Dosar nr. 8572/2/2011
Şedinţa publică din 13 aprilie 2012
Deliberând, constată următoarele:
Prin rezoluţia din data de 21 septembrie 2011, din Dosarul nr. 1046/II/5/2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa de judecată, în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a sentinţei nr. 474/07 emisă de Tribunalul din Padova la 13 martie 2007 şi rămasă definitivă la 4 mai 2007; sentinţei nr. 355/07 emisă la 31 martie 2007 de Tribunalul din Treviso, rămasă definitivă la data de 25 mai 2007; sentinţei nr. 599/07 Tribunalul din Padova - complet de judecată monocratic emisă la data de 18 octombrie 2007 şi rămasă definitivă la data de 28 noiembrie 2007; sentinţei nr. 210/08 a Tribunalului din Treviso, emisă la data de 20 februarie 2008, rămasă definitivă la 4 iulie 2008; sentinţei nr. 1820/08 emisă la data de 15 iulie 2008, definitivă la 16 octombrie 2008 Tribunalul din Padova, sentinţei nr. 1875/08 a Tribunalului din Padova - complet de judecată monocratic, emisă la data de 11 august 2008, definitivă la 16 octombrie 2007; sentinţei nr. 334/2010 a Tribunalului din Padova, complet de judecată monocratic, emisă la data de 10 februarie 2010 şi rămasă definitivă la data de 20 martie 2010, ca urmare a cererii formulate de Ministerul Justiţiei al Republicii Italiene, de transferare a condamnatului B.I.R. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei rezultante de 3 ani, 6 luni şi 19 zile închisoare.
În motivare, s-a arătat că, prin adresa nr. AA/2011, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cererea prin care se solicită transferarea condamnatului B.I.R., căruia i-a fost aplicată pedeapsa rezultantă de 3 ani, 6 luni şi 19 zile închisoare prin ordonanţa procurorului republicii emisă la Padova la 11 noiembrie 2010, prin care s-a realizat contopirea pedepselor stabilite prin cele 7 hotărâri definitive de condamnare, dându-se spre executare perioada rămasă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine că pe data de 29 octombrie 2010 condamnatul, depus la Penitenciarul Trento, a consimţit la transferarea sa într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii.
Din analiza ansamblului materialului probator, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că sesizarea este neîntemeiată.
Astfel, Curtea constată că faţă de condamnat nu este îndeplinită cerinţa referitoare la transferare, prevăzută de art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004 şi anume că la data primirii cererii de transferare, condamnatul să mai aibă de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. Admiterea cererii ar rămâne fără efect întrucât la momentul soluţionării acesteia - 28 octombrie 2011 - au mai rămas de executat 4 luni din pedeapsă, punerea în libertate fiind stabilită la 28 februarie 2012, ţinând cont de eliberarea anticipată de 45 zile acordată prin ordonanţa procurorului Republicii Italiene.
Transferul persoanei condamnate nu este oportun pe de o parte, întrucât la momentul rămânerii definitive a prezentei sentinţe condamnatul se va apropia şi mai mult de sfârşitul executării pedepsei, iar pe de altă parte procedura transferului presupune un timp îndelungat, care este de presupus că nu va putea fi finalizată până la data punerii sale în libertate.
Ca atare, transferarea nu ar fi oportună la acest moment, fiind în interesul persoanei condamnate să execute finalul pedepsei în statul de condamnare, beneficiind astfel şi de eliberarea anticipată acordată de autorităţile judiciare italiene.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 s-a respins, ca nefondată, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva sentinţei penale nr. 422 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în sensul celor precizate, în termen legal s-a exercitat calea de atac a recursului exclusiv de către persoana condamnată B.I.R.
Acesta a învederat că „în timpul când a fost emisă respingerea cererii de continuarea mandatului italian în ţara mea de origine, pedeapsa mea de 3 ani 6 luni şi 19 zile dar de când autorităţile italiene au trimis sentinţa mea la autorităţile române, sentinţa mea s-a mărit cu încă 2 ani şi patru luni de condamnare, aşa că acum sentinţa mea e definitivă în Italia de 5 ani şi 10 luni având de executat încă 2 ani şi 4 luni deci având de executat mult peste limita legală minimă de 6 luni”.
Cele prezentate de recurent sunt susţinute şi printr-o relaţie de comunicare între Ministerele de Justiţie aparţinând celor două ţări implicate, din care ar rezulta că situaţia condamnatorie a deţinutului în cauză ar fi fost supusă unui proces de „absorbire” prin care s-a redeterminat pedeapsa de executat în sarcina numitului B.I.R. în măsura de 5 ani 10 luni şi 19 zile închisoare.
Instanţa de recurs, faţă de contextul derulării speţei, va avea de specificat împrejurarea de regulă juridică că, obiectul judecăţii penale, în genere, se mărgineşte la aspectele concrete şi la persoanele arătate iniţial în actul de sesizarea a instanţei de judecată.
Prin adresa nr. AA/2011, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cererea prin care se solicită transferarea condamnatului B.I.R., căruia i-a fost aplicată pedeapsa rezultantă de 3 ani, 6 luni şi 19 zile închisoare prin ordonanţa procurorului republicii emisă la Padova la 11 noiembrie 2010, prin care s-a realizat contopirea pedepselor stabilite prin cele 7 hotărâri definitive de condamnare, dându-se spre executare perioada rămasă.
Prin rezoluţia din data de 21 septembrie 2011, din Dosarul nr. 1046/II/5/2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, autoritate competentă a derula astfel de demersuri judiciare, a sesizat instanţa de judecată în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a sentinţei nr. 474/07 emisă de Tribunalul din Padova la 13 martie 2007 şi rămasă definitivă la 4 mai 2007; sentinţei nr. 355/07 emisă la 31 martie 2007 de Tribunalul din Treviso, rămasă definitivă la data de 25 mai 2007; sentinţei nr. 599/07 Tribunalul din Padova - complet de judecată monocratic emisă la data de 18 octombrie 2007 şi rămasă definitivă la data de 28 noiembrie 2007; sentinţei nr. 210/08 a Tribunalului din Treviso, emisă la data de 20 februarie 2008, rămasă definitivă la 4 iulie 2008; sentinţei nr. 1820/08 emisă la data de 15 iulie 2008, definitivă la 16 octombrie 2008 Tribunalul din Padova, sentinţei nr. 1875/08 a Tribunalului din Padova - complet de judecată monocratic, emisă la data de 11 august 2008, definitivă la 16 octombrie 2007; sentinţei nr. 334/2010 a Tribunalului din Padova, complet de judecată monocratic, emisă la data de 10 februarie 2010 şi rămasă definitivă la data de 20 martie 2010, ca urmare a cererii formulate de Ministerul Justiţiei al Republicii Italiene, de transferare a condamnatului B.I.R. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei rezultante de 3 ani, 6 luni şi 19 zile închisoare.
Dat fiind cadrul procesual strict delimitat, instanţa de judecată a păşit la soluţionarea cauzei prin prisma dispoziţiilor cadrului normativ incident. Astfel, Curtea a constatat, cu deplin drept, că faţă de condamnat nu este îndeplinită cerinţa referitoare la transferare, prevăzută de art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004 şi anume ca la data primirii cererii de transferare, condamnatul să mai aibă de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei.
În aceste condiţii, nu se poate afirma de către instanţa de control judiciar decât că instrumentarea şi soluţionarea cauzei s-au concretizat sub auspicii de legalitate, recursul persoanei condamnate fiind de privit ca nefondat şi de respins în consecinţă pe coordonatele art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Răspunzând motivelor de recurs, nimic nu opreşte condamnatul în a sesiza autorităţile în drept, în funcţie de prevederile art. 10 din Legea nr. 302/2004, raportat la doleanţele sale în materie de executare penală, pentru ca acestea, la rândul lor, în măsura în care nu au demarat deja propriile demersuri, să sesizeze complet, riguros şi grefat pe temeiuri de drept instanţele de judecată de fond competente în a dispune.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă B.I.R. împotriva sentinţei penale nr. 422 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1158/2012. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 1166/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
