ICCJ. Decizia nr. 1158/2012. Penal. Conflict de competenţă (pozitiv/negativ) (art. 43 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 1158/2012
Dosar nr. 23580/271/2011
Şedinţa publică din 22 august 2012
Asupra conflictului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin decizia penală nr. 395/R/2012 din data de 10 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 23580/271/P/2011, a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza dispoziţiilor art. 42 alin. (2) combinat cu art. 407 C. proc. pen., s-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei privind pe revizuentul condamnat R.F., în favoarea Tribunalului Bihor.
S-a trimis dosarul cauzei la Tribunalul Bihor pentru soluţionarea apelului formulat de revizuentul R.F.
S-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 9/2012 din 16 februarie 2012, Judecătoria Oradea, în baza art. 403 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen. a respins cererea de revizuire, formulată de către R.F., cu privire la sentinţa penală nr. 801 din 07 octombrie 2010 a Judecătoriei Oradea, pronunţată în Dosar nr. 13017/271/2009 al Judecătoriei Oradea şi definitivă prin decizia penală nr. 340/R din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat revizuentul să plătească statului 100 RON cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea la 04 octombrie 2011, petentul R.F. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 801/2010 a Judecătoriei Oradea, pronunţată în Dosarul nr. 31017/271/2009, definitivă prin decizia penală nr. 340/R/2011 a Curţii de Apel Oradea.
În motivarea cererii, petentul a arătat în esenţă faptul că instanţa de recurs a analizat în mod greşit declaraţiile martorilor asistenţi B.I.A. şi F.A. şi în mod greşit a reţinut că nu există niciun dubiu cu privire la faptul că inculpatul este cel care a coborât de pe scaunul şoferului. Astfel, petentul susţine că în mod greşit a fost înlăturată apărarea lui în sensul că nu el a condus autoturismul.
În drept au fost invocate prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
După efectuarea cercetărilor, conform art. 399 alin. (5) C. proc. pen., procurorul de la parchetul competent a înaintat dosarul instanţei, la 29 decembrie 2011, cu concluzii de respingere a cererii de revizuire nefiind motive pentru admiterea în principiu a cererii.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 801/2010, pronunţată la data de 07 iunie 2010, Judecătoria Oradea, în baza art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, a condamnat, printre alţii, pe inculpatul R.F. la pedeapsa de 2 ani 6 luni închisoare.
În baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului sub supraveghere, pe un termen de încercare de 4 ani 6 luni, iar in baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prevăzute de art. 864 C. pen.
A obligat inculpatul, pe durata termenului de încercare, să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. b)-d) C. pen.
În baza art. 863 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare să respecte obligaţia de a nu conduce autovehicule.
În baza art. 863 alin. (1) lit. a) C. pen., a obligat pe inculpat ca pe durata termenului de încercare sa se prezinte periodic la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj pentru verificarea respectării obligaţiilor stabilite in sarcina acestuia.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe fiecare dintre inculpaţi la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În noaptea de 9/10 februarie 2008, în jurul orei 04.00, cei patru inculpaţi se întorceau de la o nuntă unde au consumat băuturi alcoolice cu autoturismul condus de către inculpatul R.F., care a fost oprit de o patrulă a Poliţiei Rutiere, care a constatat că inculpatul prezintă semne specifice consumului de băuturi alcoolice şi au încercat să îl testeze pe inculpat cu aparatul alcooltest, dar acesta a refuzat, după care l-au condus pe inculpat la sediul Poliţiei Rutiere în vederea audierii, întrucât acesta refuzase şi să se deplaseze la Serviciul de Medicină Legală Bihor în vederea recoltării probelor biologice pentru stabilirea alcoolemiei. Inculpatul a susţinut că nu el ar fi condus autoturismul şi că, prin urmare, nu are obligaţia să se supună testării cu aparatul alcooltest şi recoltării probelor de sânge, susţinând că autoturismul a fost condus de inculpata T.A.M., prietena sa, care în momentul în care au fost opriţi în trafic de agenţii de poliţie, ocupa de fapt locul din dreapta faţă.
Prin decizia penală nr. 343/A din 15 noiembrie 2010 pronunţată de către Tribunalul Bihor, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins ca nefondate apelurile penale declarate de inculpaţii: R.F., N.G.C., T.A.M., V.A. împotriva sentinţei penale nr. 801 din 07 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Oradea.
Prin decizia penală nr. 340/R/2011 a Curţii de Apel Oradea au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii R.F., N.G.C., T.A.M., V.A. împotriva deciziei penale nr. 343/A/2010 a Tribunalului Bihor.
Prin prezenta cerere, revizuentul a arătat, în esenţă, că există fapte şi împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, declaraţiile martorului B.I. care a arătat că nu a văzut pe nimeni coborând din maşina oprită de poliţie, respectiv că declaraţia de la poliţie nu este conformă cu realitatea, şi declaraţia martorului F.A.L., care susţine că de fapt nu a văzut pe nimeni coborând din maşina care era oprită de poliţie şi doar a presupus că persoana care a refuzat alcootestul a fost şoferul. Aceste împrejurări noi petentul a înţeles să le dovedească cu două declaraţii date de către aceeaşi martori în faţa notarului public şi depuse la dosarul cauzei.
Tribunalul Bihor a reţinut că faptul că martorul B.I. a susţinut în instanţă că nu a văzut ceilalţi ocupanţi ai jeepului nu înseamnă că ar fi fost nesincer cu prilejul audierii la poliţie sau cu prilejul testării cu aparatul poligraf.
În realitate, în declaraţiile date a relatat aspecte pe care le-a aflat de la poliţişti, respectiv de la şoferul taximetrului - F.A. - care a văzut de unde a coborât fiecare ocupant al jeepului.
Instanţa de apel a apreciat că apărarea inculpatului cum că nu este persoana care ar fi condus autoturismul este nesinceră în raport de ansamblul probelor mai sus enunţate şi analizate, iar pe de altă parte pentru alte considerente ce se vor arăta în continuare:
Ulterior, această analiză a probelor a fost menţinută şi prin decizia completului de recurs.
Prin declaraţiile autentificate la notar, care, de altfel, nu au valoare probatorie, F.A. şi B.I.A. au relatat, în esenţă, tot ceea ce au spus şi cu ocazia audierii în faţa instanţei.
Astfel, în susţinerea cererii de revizuire, petentul nu a invocat niciun element de fapt sau împrejurare nouă care să nu fi fost cunoscută şi analizată de instanţă, deoarece atât judecătorul de la prima instanţa, cât şi completul de apel au analizat pe larg declaraţiile celor doi martori asistenţi.
După cum se poate observa, revizuentul critică modul în care judecătorii fondului şi cei din recurs au analizat probatoriul administrat în cauză, respectiv soluţia pe care aceştia au pronunţat-o.
Conform art. 394 alin. (2) C. proc. pen., cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. Cu alte cuvinte, în cazul faptelor sau împrejurărilor ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, revizuirea poate fi numai totală, o eventuală admitere a acesteia trebuind să ducă la o soluţie diametral opusă, în cazul de faţă achitare.
Totodată, revizuirea nu constituie o cale de atac prin intermediul căreia să poată fi desfiinţată o hotărâre definitivă şi să se facă o nouă apreciere a probelor, cu excepţia situaţiilor limitativ prevăzute de lege, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Obiectul examinării în principiu a cererii de revizuire constă în îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru admiterea în principiu a cererii. De aceea se spune că examinarea este o procedură premergătoare şi eliminatorie. Prin verificare se stabileşte dacă cererea a fost făcută de o persoană admisă de lege, în termenul legal, dacă a fost introdusă la procurorul competent şi a ajuns la instanţa competentă, dacă se întemeiază pe vreunul din cazurile prevăzute la art. 394 C. proc. pen. şi dacă s-au propus probe în revizuirea acestui caz.
Instanţa constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite în cauză, însă întrucât revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care se îndreaptă erorile de judecată cu privire la faptele cauzei pentru cazurile enumerate exhaustiv la art. 394 C. proc. pen., dar revizuentul nu a invocat nicio împrejurare nouă de fapt care să nu fi fost cunoscută.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs condamnatul R.F.
În şedinţa publică din 10 aprilie 2012, procurorul de şedinţă a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de apel în soluţionarea prezentei căi de atac.
Analizând excepţia pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Curtea va constata că este întemeiată, în raport de cele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
În art. 407 C. proc. pen., este prevăzut că sentinţele instanţei de revizuire, date potrivit art. 403 alin. (3) şi art. 406 alin. (1), sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date in apel sunt supuse recursului.
Or, în speţă, inculpatul R.F. a fost condamnat de Judecătoria Oradea prin sentinţa penală nr. 801/2010, pronunţată la data de 07 iunie 2010, la pedeapsa de 2 ani 6 luni închisoare, în baza art. 403 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., menţinută în apel prin decizia penală nr. 343/A/2010 a Tribunalului Bihor şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 340/R/2011 a Curţii de Apel Oradea.
Împotriva aceleaşi sentinţe, condamnatul R.F. a formulat cerere de revizuire, înregistrată la Judecătoria Oradea la data de 29 decembrie 2011, cerere ce a fost respinsă prin sentinţa penală nr. 9/2012 din 16 februarie 2012.
Împotriva acestei sentinţe, condamnatul a formulat apel, înregistrat la Judecătoria Oradea la data de 17 februarie 2012, cererea fiind în mod greşit trimisă spre soluţionare la Curtea de Apel Oradea ca instanţă de recurs.
Faţă de cele sus menţionate, în baza dispoziţiilor art. 42 alin. (2) combinat cu art. 407 C. proc. pen., instanţa va declina competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor şi va trimite dosarul pentru soluţionarea apelului formulat de revizuent.
II. Prin decizia penală nr. 11/A/2012 din data de 23 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 23580/271/2011 a Tribunalului Bihor, secţia penală, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bihor.
În baza art. 42 C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a apelului declarat de revizuientul R.F. împotriva sentinţei penale nr. 9/2012 pronunţată de Judecătoria Oradea la data de 16 februarie 2012 în favoarea Curţii de Apel Oradea.
În baza art. 43 C. proc. pen., a constatat conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bihor şi Curtea de Apel Oradea şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa regulator de competenţă în cauză.
S-a reţinut că, examinând cu prioritate competenţa materială a Tribunalului Bihor în soluţionarea căii de atac formulată de revizuientul condamnat R.F., instanţa a considerat că în speţă Curtea de Apel Oradea este cea competentă material să soluţioneze această cale de atac, urmând a fi admisă excepţia invocată de apărătorul ales al condamnatului, pentru următoarele considerente:
La momentul soluţionării cauzei în primul ciclu procesual, hotărârea de condamnare a revizuientului - sentinţa penală nr. 801/2010 a Judecătoriei Oradea - era supusă, conform dispoziţiilor procesuale căii de atac a apelului, iar decizia pronunţată în apel era atacabilă cu recurs. De altfel, în cauză inculpatul a uzat de toate gradele de jurisdicţie.
Calea de atac a cărei competenţă de soluţionare este discutată în cauză vizează sentinţa penală nr. 9 din 16 februarie 2012 a Judecătoriei Oradea pronunţată după intrarea în vigoare la 25 noiembrie 2010 a Legii nr. 202/2010.
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M.Of. nr. 714/26.10.2010, care cuprinde dispoziţii finale şi tranzitorii, prevede în art. 24 alin. (1) că „hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.
Prin legea menţionată au fost modificate şi unele dispoziţii C. proc. pen., şi anume art. 361 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că nu pot fi atacate cu apel sentinţele pronunţate de judecătorii şi art. 3851 alin. (1) lit. a), care prevede că pot fi atacate cu recurs sentinţele pronunţate de judecătorii.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) mai sus enunţat rezultă că numai hotărârile nedefinitive pronunţate înainte de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de dispoziţiile C. proc. pen. nemodificate de legea menţionată.
În consecinţă, hotărârile pronunţate în cauzele penale, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, vor fi supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de noua lege, respectiv C. proc. pen. modificat.
În speţa dedusă judecăţii, sentinţa penală nr. 9 din 16 februarie 2012, fiind pronunţată de Judecătoria Oradea la data de 16 februarie 2012 şi vizând revizuirea unei sentinţe prin care s-a dispus condamnarea pentru o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătoreşti care, potrivit Legii nr. 202/2010, sunt supuse numai căii de atac a recursului [art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.], a cărui soluţionare este de competenţa Curţii de apel (art. 281 pct. 3 C. proc. pen. modificat).
Dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece vizează competenţa organelor judiciare în privinţa proceselor aflate în curs de judecată la data modificării C. proc. pen., şi anume a cauzelor în care sesizarea instanţei de judecată s-a făcut mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre.
În consecinţă, reţinând că în privinţa căilor de atac prezintă relevanţă data la care s-a pronunţat hotărârea şi nu faptul că sentinţa a cărei revizuire se cere a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Tribunalul apreciază că în speţă competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Oradea.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bihor şi Curtea de Apel Oradea, urmează a fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestui conflict.
Faţă de aceste considerente, instanţa va admite excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bihor.
În baza art. 42 C. proc. pen., va declina competenţa de soluţionare a apelului declarat de revizuientul R.F. împotriva sentinţei penale nr. 9/2012 pronunţată de Judecătoria Oradea la data de 16 februarie 2012 în favoarea Curţii de Apel Oradea.
În baza art. 43 C. proc. pen., va constata conflictul negativ de competenta ivit între Tribunalului Bihor şi Curtea de Apel Oradea şi va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa regulator de competenţă în cauză.
III. Examinând actele şi lucrările dosarului, hotărârile penale sus-menţionate, pronunţate de Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Bihor prin care acestea şi-au declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe revizuentul R.F., Înalta Curte, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă intervenit, prin conformare la disp. art. 43 alin. (1), (7) C. proc. pen. are în vedere cu titlu de premisă că, în speţa dedusă judecăţii, hotărârea fiind pronunţată de Judecătoria Oradea la data de 16 februarie 2012 şi vizând revizuirea unei sentinţe prin care s-a dispus condamnarea pentru o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătoreşti care, potrivit Legii nr. 202/2010, sunt supuse numai căii de atac a recursului.
Or, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010, care cuprinde dispoziţii finale şi tranzitorii, prevede în art. 24 alin. (1) că „hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.
Prin legea menţionată au fost modificate şi unele dispoziţii C. proc. pen., şi anume art. 361 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că nu pot fi atacate cu apel sentinţele pronunţate de judecătorii şi art. 3851 alin. (1) lit. a), care prevede că pot fi atacate cu recurs sentinţele pronunţate de judecătorii.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) mai sus enunţat rezultă că numai hotărârile nedefinitive pronunţate înainte de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de dispoziţiile C. proc. pen. nemodificate de legea menţionată.
În consecinţă, hotărârile pronunţate în cauzele penale, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, vor fi supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de noua lege, respectiv C. proc. pen. modificat.
În speţa dedusă judecăţii, sentinţa penală nr. 9 din 16 februarie 2012 fiind pronunţată de Judecătoria Oradea la data de 16 februarie 2012 şi vizând revizuirea unei sentinţe prin care s-a dispus condamnarea pentru o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătoreşti care potrivit Legii nr. 202/2010 sunt supuse numai căii de atac a recursului [art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.], a cărui soluţionare este de competenţa Curţii de apel (art. 281 pct. 3 C. proc. pen. modificat).
Dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece vizează competenţa organelor judiciare în privinţa proceselor aflate în curs de judecată la data modificării C. proc. pen., şi anume a cauzelor în care sesizarea instanţei de judecată s-a făcut mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre.
Aşa fiind, Înalta Curte reţine că în privinţa căilor de atac prezintă relevanţă data la care s-a pronunţat hotărârea şi nu faptul că sentinţa a cărei revizuire se cere a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi, în consecinţă, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei privind pe revizuentul R.F. revine Curţii de Apel Oradea; instanţă căreia i se va trimite dosarul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe revizuentul R.F. în favoarea Curţii de Apel Oradea, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1157/2012. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 1159/2012. Penal. Conflict de competenţă... → |
|---|
