ICCJ. Decizia nr. 1237/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1237/2012
Dosar nr. 2061/116/2008
Şedinţa publică din 19 aprilie 2012
Deliberând, asupra recursului de faţă pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, constată următoarele:
1. Tribunalul Călăraşi, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 9 din 4 februarie 2010, pronunţată în dosarul nr. 2061/116/2008, respingând cererea de achitare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul C.M., în baza art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 pct. 1 lit. d) C. pen. la pedeapsa de 1 an închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi a prevederilor art. 81-82 C. pen., art. 71 alin. ultim. C. pen., pe o durată de 3 ani, ce constituie termen de încercare.
Prin aceeaşi sentinţă s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., iar potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a computat din pedeapsa aplicată reţinerea inculpatului de la 20 septembrie 2007-21 septembrie 2007.
În temeiul art. 257 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 1600 lei. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu din 10 aprilie 2008, consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a şi investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului C.M., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen., constând în esenţă în aceea că în cursul lunii iunie 2007, inculpatul ar fi primit sume de 3600 lei de la denunţătorul T.C.T. pentru a remite membrilor Comisiei de Evaluare constituită la nivelul Grupului Şcolar Agricol Călugăreni pentru facilitarea promovării examenului de bacalaureat denunţătorului.
Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnarea în conformitate cu disp. art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288 – art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe, instanţa fondului a examinat şi apreciat materialul evocat, confirmând existenţa faptului ilicit dedus judecăţii şi vinovăţia penală a autorului acestuia, în care sens a reţinut următoarele:
S-a constatat faptul că inculpatul a primit suma de 3600 lei de la numitul T.C.T., pentru a-i facilita promovarea examenului de bacalaureat, însă nu a reuşit acest lucru, pentru că a avut neînţelegeri cu unii dintre membrii comisiei. Totodată, i-a precizat că nu îi restituie toată suma, deoarece a dat o parte din ei membrilor comisiei, motivând că a trecut o parte din examenele pe care i le-a aranjat.
Cu ocazia audierilor, inculpatul nu a recunoscut comiterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Cauza a intrat pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 11 aprilie 2008 şi, prin încheierea din 16 octombrie 2008 s-a dispus scoaterea de pe rol a acesteia şi trimiterea dosarului la Tribunalul Călăraşi pentru continuarea judecăţii, întrucât s-a admis cererea de strămutare formulată de inculpat.
Prezent fiind, la Tribunalul Călăraşi, inculpatul a precizat că nu doreşte să dea vreo declaraţie, prevalându-se de disp. art. 70 C. proc. pen.
A fost audiat martorul T.T., acesta declarând că a avut calitatea de martor asistent la procesul verbal încheiat cu ocazia flagrantului, în Postul de Poliţie din com. Călugăreni fiind prezent inculpatul şi o altă persoană, organele de poliţie procedând la numărarea unei sume de bani, fiind vorba de 2000 lei, în bancnote de 100 lei. Cu privire la această sumă de bani, martorul nu putut să precizeze nimic în legătură cu modul de provenienţă a banilor, iar persoanele prezenta nu au discutat asupra acestui aspect.
În dosarul de urmărire penală, există procesele verbale ale transcrierilor convorbirilor telefonice purtate între inculpat şi numitul T.C.T., la data de 20 septembrie 2007, între orele 12, 57 – 13, 43, din care rezultă cuantumul sumei date de denunţător pentru membrii comisiei de examinare constituită cu ocazia bacalaureatului şi faptul că aceasta din urmă solicită restituirea parţială a banilor, întrucât fiul său nu a promovat respectivul examen, inculpatul restituindu-i 2000 lei, în 4 bancnote a câte 500 lei.
În ceea ce priveşte modalitatea de administrare a acestei probe, inculpatul, prin apărătorul său, a solicitat înlăturarea sa din ansamblul probelor existente la dosar, întrucât respectivele convorbiri telefonice interceptate legal au avut loc înaintea momentului de emitere a rezoluţiei de începere a urmăririi penale, survenită la data de 20 septembrie 2997, orele 16,00. S-au invocat, în acest sens, considerentele deciziei nr. 962 din 25 iunie 2009 a Curţii Constituţionale, unde s-a precizat că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice pot fi dispuse la cererea procurorului care efectuează urmărirea penală, o astfel de probă neputând fi administrată în afara cadrului procesual penal, deci în cadrul actelor premergătoare. În speţă, este adevărat că interceptarea convorbirilor dintre inculpat şi denunţător au avut loc anterior momentului începerii urmăririi penale, numai că, potrivit dispoziţiilor deciziei nr. 10 din 7 iulie 2008 secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legalitatea interceptărilor, în baza art. 911 şi urm. C. proc. pen. nu este condiţionată de începerea urmăririi penale. Se mai arătat în Decizia menţionată că „împrejurarea că în cauza de faţă autorizaţiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice şi ambientale au fost date de judecătorul competent, la data de 18 aprilie 2007, iar rezoluţia de începere a urmăririi penale împotriva inculpatului a fost dată la 24 aprilie 2007, nu poate constitui un motiv de restituire a cauzei la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile limitativ prev. de art. 332 alin. (2) C. proc. pen.” Mai mult decât atât, în Decizia menţionată anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a statuat că, „deşi legea nu defineşte noţiunea de date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin aceasta se înţelege orice informaţii obţinute prin orice mijloace, cu excepţia celor interzise de lege, de către organele de urmărire penală privind pregătirea sau săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală. Noţiunea de indicii temeinice are semnificaţia prevăzută în art. 143 C. proc. pen. Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea oricărei infracţiuni.”
De altfel, chiar în motivarea deciziei nr. 962/2009 a Curţii Constituţionale s-a arătat că „ textul de la art. 911 C. proc. pen. stabileşte, în termeni fără echivoc, că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea de infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea în acord cu art. 20 C. pen. şi nu în sfera unor simple acte de pregătire.”
Prin urmare, analizând cele două decizii, tribunalul a constatat că soluţia secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie izvor de drept, circumstanţiind modalitatea de interpretare şi aplicare a unui text de lege, pe care Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 962/2009, l-a declarat constituţional. Potrivit art. 11 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 R „deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” Respectiva decizie, pe lângă faptul că analizează şi interpretează disp. art. 911 şi art. 914 C. proc. pen., în considerente şi nu se pronunţă asupra aspectelor analizate în dispozitiv, poartă şi data 25 iunie 2009, deci după 20 septembrie 2007, dată reţinută de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu ca dată de comitere a faptei deduse judecăţii. Examinând dinamica modului de desfăşurare a urmăririi penale în speţa de faţă, tribunalul urmează a reţine că interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice şi în mediul ambiental dintre inculpat şi denunţătorul T.C.T. s-au făcut înaintea pronunţării rezoluţiei de începere a urmăririi penale, cu aproximativ 2 ore, numai că înlăturarea acestor probe din ansamblul celor administrate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, aşa cum s-a solicitat, în baza considerentelor deciziei nr. 962/2009 a Curţii Constituţionale, nu se poate admite, atât timp cât acestea au devenit aplicabile abia la 13 august 2009 (data publicării în M. Of.), iar faptele cercetate au avut loc la 20 sept. 2007. S-a apreciat că este fără relevanţă împrejurarea că respectivele fapte se află în curs de judecată, întrucât considerentele deciziei menţionate nu sunt norme procesual penale, pentru a fi de imediată aplicare, iar interpretarea disp. art. 911 C. proc. pen. de către Curtea Constituţională urmează a se avea în vedere de către organele judiciare după data de 13 august 2009, acestea fiind aplicabile situaţiilor juridice încadrabile în normele penale şi procesual-penale, care se săvârşesc după data menţionată. Oricum, în chiar considerentele de care s-a prevalat inculpatul, respectiv paragraful penultim, se arată că „înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni”, fără să se mai facă precizarea dacă această probă se administrează înainte sau după începerea urmăriri penale, ori, în speţă, tocmai despre acest lucru este vorba, înregistrarea audio-video de la dosar fiind consecinţa denunţului formulat (ce a furnizat date şi elemente despre comiterea unei infracţiuni) şi atestând împrejurarea că inculpatul a înmânat denunţătorului T.C.T. suma de 2000 de lei din suma de 3600 lei primită de la acesta cu scopul de a interveni pe lângă membrii comisiei de evaluare a cunoştinţelor din cadrul examenului de bacalaureat din 2007, pentru ca fiul denunţătorului să promoveze menţionatul examen. Este imperios necesar a aminti că Tribunalul Giurgiu, prin încheierea nr. 6, a dispus confirmarea ordonanţei nr. 340/P/2007 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu (prin care s-a dispus autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor purtate între părţile menţionate anterior, pe o durată de 48 de ore), deci după începerea urmăririi penale.
Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul a reţinut proba administrată în baza art. 911 şi urm. C. proc. pen. de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu ca şi ansamblu de dovezi câştigate cauzei, ţinând seama şi de Decizia nr. 10/2008 din 7 ianuarie 2008, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 4044.3/30/2007.
În sprijinul tezei potrivit căreia interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice s-au putut face chiar şi înainte de începerea urmăririi penale stau şi dispoziţiile art. 911 alin. (1) C. proc. pen., unde s-a stipulat că aceste probe se dispun „…. dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni…”.S-a înţeles, aşadar, că autorizarea interceptărilor s-a putut dispune când există indicii temeinice privind pregătirea unei infracţiuni şi, în acest caz, nu s-a putu vorbi de începerea urmăririi penale, nici măcar in rem. Oricum, în speţa dedusă judecăţii, la momentul autorizării interceptării convorbirilor telefonice organele de urmărire penală nu au cercetat comiterea unei eventuale infracţiuni, iar inculpatul nu s-a aflat în faza de acte premergătoare, ci s-a instrumentat doar un episod din desfăşurarea activităţii infracţionale, dat fiind că fapta s-a comis în chiar momentul în care inculpatul a primit sume de 3.600 lei din partea denunţătorului, pentru a-i facilita promovarea examenului de bacalaureat. Toate actele procedurale îndeplinite de procuror la data de 20 septembrie 2007 nu sunt altceva decât activităţi specifice urmăririi penale, încadrate în disp. art. 218 şi urm. C. proc. pen., obiectul cercetării fiind o infracţiune consumată încă din luna iunie 2007, iar considerentele deciziei Curţii Constituţionale s-a referit la momentul procesual al actelor premergătoare.
De altfel, chiar şi fără proba obţinută de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, tribunalul a constatat că declaraţiile numiţilor T.C.T. şi ale tatălui acestuia, numitul T.P. sunt unanime, în sensul că, în cursul lunii iunie 2007 l-au contactat pe inculpat, pentru ca acesta din urmă să-l ajute să promoveze examenul de bacalaureat 2007. Ca urmare a înţelegerii, inculpatul le-a solicitat suma de 3.600 lei, bani pe care îi va împărţi membrilor comisiei de examinare, precizând că pentru fiecare examen sunt necesari 600 lei. În urma susţinerii probelor de bacalaureat, T.C.T. a fost respins la mai multe materii, a făcut contestaţie, dar nu i s-a aprobat. După examenul din data de 12 august 2007, pe care nu l-a promovat, T.C.T., împreună cu tatăl său, T.P., au mers la inculpat pentru a-i solicita restituirea banilor, dar aceasta le-a spus că nu le mai poate restitui decât 600 lei, reprezentând suma promisă pentru examenul nepromovat la limba română, lucru cu care aceştia nu au fost de acord, în final căzându-se de acord ca inculpatul să le restituie 2.000 lei, în după amiaza de 20 septembrie 2007, la locuinţa sa.
Procesul verbal aflat la dosarul de urmărire penală a atestat împrejurarea că inculpatul, la data de 20 septembrie 2007, orele 13,50, s-a întâlnit cu denunţătorul şi tatăl său în faţa şcolii generale din Hulubeşti, au purtat discuţii şi le-a dat acestora un obiect, care părea a fi o sumă de bani. Ulterior, la sediul postului de poliţie din localitate, s-a numărat respectiva sumă – 2.000 lei – despre care inculpatul a spus că reprezintă rambursarea unui împrumut, pe care i l-a acordat tatăl denunţătorului.
S-a arătat că este adevărat că inculpatul nu a recunoscut comiterea infracţiunii, dar chiar poziţia sa, manifestată la urmărirea penală, l-a incriminat ( în instanţă acesta nu a dorit să declare nimic), afirmaţia sa de la urmărirea penală, în sensul că se află în relaţii de duşmănie cu tatăl denunţătorului, fiind neverosimilă, dat fiind că este puţin probabil să împrumuţi bani de la o persoană cu care te afli într-un astfel de relaţii.
Prin urmare, cererea de achitare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., nu a putut fi admisă, întrucât fapta dedusă judecăţii a fost comisă de către inculpatul C.M., în modalitatea descrisă în actul de inculpare şi constatată prin probele menţionate anterior. Suma de bani remisă numitului T.C.T. de către inculpat este tocmai dovada ce l-a incriminat pe acesta, respectiva sumă fiind ultimul act din activitatea infracţională al acestuia din urmă, activitate ce s-a încadrat în disp. art. 257 alin. (1) C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul.
La individualizarea pedepsei aplicată acestuia, tribunalul a reţinut lipsa antecedentelor sale penale, comportamentul ireproşabil – şi doar din punct de vedere penal – înainte şi după săvârşirea faptei cercetate, profilul său socio-profesional deosebit, circumstanţe personale ce impun cu necesitate aplicarea disp. art. 74 lit. a) şi art. 76 pct. 1 lit. d) C. pen. în condiţiile în care inculpatul nu s-a dovedit a fi cooperant pe parcursul procesului, iar infracţiunea comisă are un grad însemnat de pericol social. Profilul moral al inculpatului a constituit un indiciu important în convingerea instanţei în sensul că acesta nu va mai comite fapte antisociale, iar episodul ce urmează a fi sancţionat constituie un accident singular.
Ca modalitate de executare a pedepsei, tribunalul a apreciat că scopul acesteia se poate realiza şi fără privare de libertate a inculpatului.
2. Împotriva hotărârii amintite a declarat apel, în termen legal inculpatul C.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele considerente:
Nu au existat elemente care să justifice reţinerea vinovăţiei, întreaga anchetă penală conţinând elemente controversate. Chiar în plângerea iniţială, denunţătorul a arătat că este de acord să se organizeze un flagrant, ceea ce a condus la ideea că întreaga anchetă a fost provocată şi dirijată de organul de urmărire penală.
Deşi denunţătorul a făcut referire şi la alte persoane care ar fi oferit sume de bani pentru a obţine acelaşi tip de „servicii”, în ce-l priveşte pe numitul I.I., parchetul a dat o soluţie de neurmărire, martorul declarând că plângerea a fost numai un act de răzbunare.
Un alt argument în susţinerea apelului îl constituie caracterul abuziv al ordonanţei emise de procuror referitor la autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi a imaginilor audio-video în mediul ambiental pentru perioada 20 septembrie-22 septembrie, nefiind îndeplinite condiţiile legale în acest sens, mai mult, nefiind începută urmărirea penală. Ori, aşa cum s-a prevăzut în Decizia nr. 962/2009 a Curţii Constituţionale, o asemenea probă nu putea fi administrată în faza actelor premergătoare, aşa încât proba este nelegală şi nu poate fi avută în vedere la soluţionarea cauzei.
Probele respinse în faza iniţială, respectiv proba testimonială, au fost admise de către instanţa de apel, însă din declaraţiile martorilor se conturează tot mai precis că nu există elemente de vinovăţie.
Pe de altă parte, inculpatul a invocat nelegalitatea actului de sesizare şi a solicitat restituirea cauzei la parchet, considerând că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia invocată în acest sens, rechizitoriul neconţinând sintagma „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”.
Drept urmare, s-a solicitat desfiinţarea hotărârii, rejudecarea cauzei, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, dacă s-a considerat că probele sunt suficiente pentru a demonstra existenţa faptei şi vinovăţia, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. b1) C. proc. pen. cu aplicarea art. 90, 91 C. pen.
Cu ocazia soluţionării apelului, instanţa a apreciat necesară audierea martorilor T.C.T., T.P. şi B.M., având în vedere că aceştia nu au dat declaraţii în faţa primei instanţe.
De asemenea, Curtea a încuviinţat solicitarea inculpatului de audiere a martorilor R.M. şi O.M., ulterior apreciind necesară şi audierea martorilor P.V. şi I.G.I.
Toţi aceşti martori au fost audiaţi, declaraţiile fiind consemnate şi ataşate la dosar.
De asemenea, cu toate că în faţa instanţei de fond inculpatul a invocat dreptul la tăcere, a fost de acord să dea declaraţie în faţa instanţei de apel fiind audiat la termenul din 26 ianuarie 2011.
Apărătorul inculpatului a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 şi 71 C. pen. solicitând sesizarea Curţii Constituţionale, cerere pe care Curtea a respins-o ca inadmisibilă prin încheierea din 26 ianuarie 2011.
Examinând cauza în temeiul art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte modalitatea de organizare a flagrantului, s-a constatat că aceasta este o măsură operativă de strângere a probelor şi, în speţă, a fost determinată de cele relatate în denunţul formulat la data de 19 septembrie 2007 de numitul T.C.T., care a susţinut că a doua zi, în data de 20 septembrie 2007, urma să se întâlnească cu inculpatul pentru ca acesta din urmă să-i restituie o parte din suma de bani pe care i-o plătise pentru ca inculpatul să exercite influenţa pe care a susţinut că o are pe lângă membrii comisiei de examinare, pentru a-i determina pe aceştia să-i acorde note de trecere denunţătorului la examenul de bacalaureat.
Menţiunea din finalul denunţului, la care s-a făcut referire în finalul motivelor de apel, din care a rezultat că denunţătorul a fost de acord să participe la un flagrant, nu a determinat concluzia că inculpatul a fost provocat să săvârşească infracţiunea pentru care este trimis în judecată.
Aşa cum a arătat şi instanţa de fond, infracţiunea s-a consumat la momentul la care inculpatul a pretins şi a primit din partea denunţătorului suma de bani, iar organizarea operaţiunii de supraveghere a întâlnirii dintre denunţător şi inculpat avea drept scop obţinerea probelor referitoare la comiterea infracţiunii, având mai puţină relevanţă denumirea acestei operaţiuni a organelor de urmărire penală.
Pe cale de consecinţă, deşi respectiva operaţiune nu viza prinderea în flagrant în sensul juridic al noţiunii, respectiv acela de „surprindere a făptuitorului în timpul comiterii infracţiunii sau imediat după săvârşirea acesteia”, nu au existat motive pentru a considera că acţiunile organului judiciar au fost nelegale sau provocatorii, aşa încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 68 C. proc. pen.
2. A fost apreciată ca nefondată şi critica referitoare la nelegalitatea interceptării autorizate a convorbirilor telefonice purtate între denunţător şi inculpat, a discuţiilor din mediul ambiental purtate de cei doi şi a înregistrării de imagini.
Aceste probe au fost obţinute în urma emiterii de către procuror a ordonanţei de autorizare din 19 septembrie 2007, în care s-au menţionat motivele ce au determinat autorizarea provizorie până la confirmarea de către instanţă a respectivelor interceptări, ceea ce corespunde cu actele şi lucrările dosarului, întrucât, aşa cum s-a arătat, întâlnirea dintre denunţător şi inculpat era iminentă, fiind necesar ca valorificarea din punct de vedere probatoriu a acestui moment să se realizeze fără întârziere.
Ordonanţa procurorului a fost confirmată prin încheierea nr. 6 din 21 septembrie 2007, constatându-se în acest fel îndeplinirea condiţiilor prev. de art. 912 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora „în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzut în art. 911 alin. (1), (2) şi (8) C. proc. pen. ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală, procurorul poate dispune cu titlu provizoriu interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 ore.”
Pe de altă parte, având în vedere cazurile şi condiţiile în care s-a dispus interceptarea şi înregistrarea audio şi video, precum şi scopul acestor interceptări, astfel cum sunt prevăzute de art. 911 alin. (1) C. proc. pen., respectiv „dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată”, nu rezultă că interceptarea unor asemenea convorbiri ar putea fi dispusă numai după începerea urmăririi penale.
Dimpotrivă, din interpretarea dispoziţiilor legale ce au reglementat această materie, reiese că legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condiţiilor prevăzute de art. 911 C. proc. pen.
În cauza de faţă au fost îndeplinite toate condiţiile legale, întrucât denunţul formulat de T.C.T. a oferit indiciile comiterii de către inculpat a unei infracţiuni pentru care nu era necesară plângerea prealabilă, întâlnirea între denunţător şi inculpat urma să aibă loc a doua zi şi, dată fiind natura infracţiunii reclamate de denunţător, interceptarea şi înregistrarea audio-video a întâlnirii şi convorbirilor dintre denunţător şi inculpat era absolută necesară pentru stabilirea situaţiei de fapt.
Referitor la momentul la care s-a dispus autorizarea unor asemenea interceptări, instanţa de apel apreciază că Decizia nr. 962 din 2009 invocată de către apărătorul inculpatului este nerelevantă. Ceea ce s-a invocat cu titlu de argument obligatoriu pentru instanţe, constituie de fapt o opinie exprimată de Curtea Constituţională în considerentele unei decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Considerentele unei asemenea hotărâri sunt lipsite de caracterul obligatoriu pe care legea îl atribuie deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale.
De altfel, chiar Curtea Constituţională a menţionat în cuprinsul a numeroase decizii că s-a pronunţat numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, nu şi asupra chestiunilor care vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, acestea fiind date în atribuţiile instanţelor judecătoreşti.
S-a mai precizat că, în mod constant, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911 – 915 C. proc. pen. (deciziile nr. 182/2010, 193/2010, respectiv 1608/2010), fără ca în considerentele acestor ultime decizii să se mai reia opinia în sensul că interceptarea şi înregistrarea audio-video nu poate fi dispusă în faza actelor premergătoare. Dimpotrivă, în motivarea deciziei nr. 1608/2010, Curtea a reţinut că însăşi instanţa europeană a validat prevederile contestate prin cauza Dumitru Popescu contra României, în care s-a menţionat că noul cadru legislativ (ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 şi 356/2006), există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente.
Problema nelegalităţii acestor interceptări a fost de asemenea invocată şi în faţa primei instanţe, care a analizat-o în mod temeinic, invocând practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indicând o decizie de speţă în care s-a apreciat că interceptările şi înregistrările audio-video prevăzute de art. 911 şi urm. C. proc. pen., pot fi dispuse şi înainte de începerea urmăririi penale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a menţinut această jurisprudenţă (Decizia mai recentă nr. 948 din 12 martie 2010), stabilind că legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este legată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condiţiilor prevăzute în art. 911 C. proc. pen. şi că procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate înainte de începerea urmăririi penale sunt procese-verbale prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare şi pot constitui mijloc de probă conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de cele reţinute, Curtea a apreciat că nu există motive pentru a constata nelegalitatea autorizaţiei de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice şi a celor purtate în mediu ambiental de denunţător şi inculpat, aşa încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., urmând ca procesele-verbale de redare a convorbirilor interceptate să fie avute în vedere la soluţionarea cauzei.
3. A fost, de asemenea, considerată nefondată critica referitoare la nelegalitatea actului de sesizare. Sub acest aspect, instanţa de apel şi-a însuşit argumentele expuse în considerentele sentinţei apelate, care se întemeiază pe justa interpretare a dispoziţiilor legale, prin raportare la actele şi lucrările dosarului.
În mod evident, rechizitoriul întocmit în cauză a fost supus examenului de legalitate şi temeinicie prevăzut de art. 264 alin. (3) C. proc. pen., aşa cum rezultă din menţiunea expresă de pe prima filă, fiind lipsit de importanţă împrejurarea că primul procuror nu a folosit expresia „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei” ci a aplicat doar apostila „verificat”, câtă vreme se indică cu claritate, calitatea şi numele persoanei care a procedat la verificarea rechizitoriului şi care a semnat pentru confirmarea acestei verificări.
4. Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru condamnarea inculpatului M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în judecată.
În urma evaluării întregului material probator, în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., s-a apreciat că fapta şi vinovăţia inculpatului au fost dovedite la adăpost de orice îndoială, fiind astfel răsturnată prezumţia de nevinovăţie.
În acord cu instanţa de fond, Curtea a avut în vedere în acest sens declaraţiile martorului denunţător T.C.T. care se coroborează cu declaraţiile martorului T.P., cu procesul-verbal de supraveghere şi percheziţie corporală şi cu procesele-verbale de redare a convorbirilor interceptate.
T.C.T. a dat declaraţii constante în care a arătat că inculpatul i-a promis ca în schimbul sumei de 3600 lei o să-şi exercite influenţa asupra membrilor comisiei de examinare de la examenul de bacalaureat, pentru ca martorul să obţină note de trecere, pentru ca acesta să fie declarat admis la respectivul examen.
Chiar dacă în ce-l priveşte pe martorul T.P., s-ar putea considera că datorită relaţiei pe care o avut-o cu denunţătorul T.C.T. (fiind tatăl acestuia) ar fi dat declaraţii subiective, relatările acestui martor trebuie să fie avute în vedere la soluţionarea cauzei deoarece, la fel ca şi declaraţiile denunţătorului, sunt susţinute de probele obiective constând în redarea convorbirilor interceptate.
În discuţiile telefonice şi în convorbirile ambientale, inculpatul C.M. a confirmat susţinerile celor doi, făcând referire la înţelegerea pe care a avut-o cu denunţătorul, ca banii să fie utilizaţi pentru a asigura promovarea examenului de bacalaureat, oferind explicaţii pentru faptul că nu poate să restituie întreaga sumă, rezultând cu certitudine că banii pe care i-a înmânat denunţătorului reprezintă o parte din cei pe care inculpatul îi primise de la acesta, cu respectivul scop. Mai mult, inculpatul a lăsat să se înţeleagă că pentru diferenţa de 1600 lei va fi posibil ca denunţătorul să promoveze examenul de bacalaureat în sesiunea următoare.
Deosebit de important, inculpatul nu a contestat realitatea acestor convorbiri, ci a invocat doar nelegalitatea mijloacelor de probă.
Relevante sunt următoarele dialoguri redate în procesele verbale:
„C.M. - Unul mă, (…) din sat! N-auzi, a fost un incident - nu s-au înţeles la bani, el n-a vrut să le mai dea bani, şi a apucat să treacă decât doi şi pe voi nu v-a mai luat!
T.C.T. -. El încă mai e supărat că din, 36 cât v-am dat pentru BAC. să ne daţi 20! C.M. - Bă băiete, toţi banii, banii, mă auzi mă, banii sunt daţi la ăia mă!
T.C.T. - Daa! C.M. - Cum tios., cum pot eu să-i zic ăluia să-ţi dea banii înapoi dacă tu ai note de trecere.
T.C.T. - Da, da! C.M. - Hai s-o discutăm. Eu m-am lecuit, nu mai fac d-astea! Am pierdut tot, am mai pus şi de la mine nu mai zic, nici nu mai fac, eu nu mai mă bag în horă! Nu vezi unde e, că nu depinde de mine, păi eu aveam eu pă tine, din t, t, toţi, pă tine te te lucram!
T.C.T. - Daa! C.M. - Şi-i ziceam dacă freo aia, domne fa-l p-ăsta, că erai d-al meu d-aci
T.C.T. - Da! C.M. - Ăilalţi nu mă întâlnesc cu ei, da cu voi mă văd în fiecare zi!
T.C.T. - E urât căă, că am pierdut eu, un an dă zile! C.M. - Hai să vedem, poate, tot răul e spre bine, cum zice omul!
T.C.T. - Poate rămâne ăia şaişpe şi la anul! C.M. - Daa! Om, om vedea, da! (pleacă)
T.C.T.-Bine! (pleacă)”.
Cei doi se întâlnesc în sat, pe stradă în apropierea şcolii.
C.M. - Oi mai sta eu de vorbă cu taică-tău. păăi! .Mi-a părut rău că.
T.C.T. - Daa, că el încă mai e supărat că d.
C.M. - Păi mă băiete, este bă, da nici un.
T.C.T. - V-a dat bani ca să nu.
C.M. - Ascută-mă mă! Hai ascultă-mă! Ce-ai face tu dacă ai fi în locul meu? le-ai duce la ăla care, zice! Băi, să-mi dai banii pă română că uite aşa!
T.C.T. - Da.
C.M. - Păi cât a luat? Păi a luat 8!. Ce zice, că nu săă.”.
Declaraţiile constante de nerecunoaştere date de inculpat în tot cursul procesului penal au fost astfel infirmate de probele mai susmenţionate.
Motivaţia oferită de inculpat este nu numai contrară probelor administrate, ci şi contradictorie şi neverosimilă. Astfel, acesta a susţinut că suma de bani pe care a dat-o în data de 20 septembrie 2007 numitului T.C.T. reprezenta restituirea unui împrumut pe care îl primise de la tatăl denunţătorului, numitul T.P. Pe de altă parte, inculpatul a susţinut că acuzaţia este urmarea dorinţei de răzbunare a aceleiaşi persoane (T.P.) cu care se află în relaţii de duşmănie datorită unui mai vechi incident, fără să poată da explicaţii referitor la lipsa de logică a susţinerilor sale, căci nu este de înţeles cum a putut obţine un împrumut de la o persoană cu care nu se afla în relaţii bune.
Mai mult, aşa cum s-a arătat, provenienţa sumei de bani a fost confirmată chiar de inculpat, astfel cum rezultă din convorbirile interceptate.
Este adevărat că unele din afirmaţiile denunţătorului T.C.T. nu sunt susţinute de celelalte mijloace de probă, însă Curtea constată că nu este vorba despre aspecte esenţiale, ci incidentale, fără nicio influenţă asupra stabilirii modului de comitere a infracţiunii.
Astfel, numitul T.C.T. a declarat că şi alţi elevi, colegi de-ai săi la Liceul din Călugăreni „au beneficiat de serviciile inculpatului”, nominalizându-i pe R.M., O.M. şi I.G.I.
Audiaţi de către instanţa de apel, niciunul din aceşti martori nu au confirmat susţinerile denunţătorului, însă declaraţiile celor trei trebuie privite cu o anumită rezervă: în primul rând, aceştia au fost în mod evident animaţi de dorinţa de a nu se autoincrimina, căci în cazul în care ar fi relatat că au plătit sume de bani inculpatului pentru ca acesta să-şi exercite influenţa şi să le asigure promovarea examenului de bacalaureat, erau pasivi ei înşişi de răspundere penală, ca şi autori ai infracţiunii de cumpărare de influenţă; pe de altă parte, în ce-l priveşte pe martorul I.G.I., se constată că acesta a formulat o plângere împotriva inculpatului în legătură cu săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 C. pen., pe motiv că M.C. i-a făcut aceleaşi gen de promisiuni - în sensul că va interveni pe lângă membrii comisiei de corectare a lucrărilor şi îi va promovarea examenului de bacalaureat, primind în schimb suma de 3100 lei, cauza finalizându-se prin rezoluţia de neîncepere a urmăriri penale din 2 februarie 2008 (dosarul primei instanţe). Explicaţiile martorului pentru faptul că a revenit asupra plângerii iniţiale nu sunt verosimile, acesta susţinând că a fost forţat de către organele de poliţie să facă denunţul.
De asemenea, s-a constatat că martorii asistenţi B.M. şi T.T. au dat declaraţii contradictorii, ce sunt infirmate chiar de procesul-verbal pe care l-au semnat fără obiecţiuni.
T.T. a relatat că a asistat la numărătoarea celor 2000 lei şi a semnat nişte hârtii fără să le citească, declaraţiile sale fiind infirmate de procesul-verbal de la dosar de urmărire penală, din care rezultă că martorul a confirmat prezenţa sa la toate momentele operative, semnând pe fiecare pagină a procesului-verbal (dosar de urmărire penală).
Martorul B.M. a relatat că la momentul la care a ajuns la poliţie, procesul-verbal era în curs de completare şi că a fost de faţă când inculpatul a afirmat că semnează procesul-verbal fără obiecţiuni (din dosarul de apel).
Nici aceste declaraţii nu au influenţat stabilirea situaţiei de fapt, căci inculpatul nu a contestat procesul-verbal întocmit de organele de poliţie în data de 20 septembrie 2007, după cum nu a contestat întâlnirea cu T.C.T. şi faptul că i-a înmânat acestuia suma de 2000 lei, oferind la acel moment explicaţia că banii constituie restituirea unui împrumut pe care l-a primit anterior de la tatăl denunţătorului, acestea fiind aspectele menţionate în respectivul proces-verbal.
Martora P.V. a confirmat că împreună cu T.C.T. a fost acasă la inculpat, dar a negat faptul că a asistat la momentul la care denunţătorul i-a înmânat inculpatului suma de 3600 lei (dosar de apel).
Nici această declaraţie nu a fost de natură a infirma situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond căci împrejurarea că inculpatul a primit respectiva sumă de bani de la denunţător, ca şi scopul pentru care inculpatul a pretins-o, au fost dovedite prin declaraţiile numiţilor T.C.T., T.P., procesul verbal de supraveghere operativă şi procesele verbale de redare a convorbirilor interceptate în mod autorizat.
Pe cale de consecinţă, în cauză s-a dovedit că fapta există şi a fost comisă cu vinovăţie de inculpatul M.C., aşa încât nu a existat temeiuri pentru a dispune achitarea acestuia în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, sau în celelalte temeiuri legale.
Fapta comisă de inculpat a prezentat gradul de pericol social al unei infracţiuni.
S-a motivat că este adevărat că inculpatul nu a fost cunoscut cu antecedente penale, are o vârstă înaintată, este doctor în istorie, căsătorit, cu doi copii, are activitate publicistică însă, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. (2) C. pen., la stabilirea în concret a gradului de pericol social s-a ţinut seama nu doar de persoana şi conduita făptuitorului, ci şi de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă şi de urmarea produsă.
Prin raportare la circumstanţele reale ale faptei, s-a apreciat că aceasta prezintă un pericol social ridicat, având în vedere că inculpatul a comis infracţiunea folosindu-se de calitatea sa de profesor la Liceul din Călugăreni, că prin acţiunile sale a adus atingere prestigiului unităţii şcolare şi profesorilor ce făceau parte din comisiile de examinare.
În plus, referitor la atitudinea inculpatului, a trebuit menţionat că acesta a negat în mod constant fapta, deşi săvârşirea acesteia este dovedită chiar prin înregistrările propriilor convorbiri.
Din aceste motive, Curtea a apreciat că nu se impune achitarea inculpatului nici în temeiul art. 10 lit. b1) C. proc. pen.
Examinând cauza din oficiu, s-a constatat că instanţa de fond a realizat o justă individualizare a pedepsei, luând în considerare toate elementele prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinând împrejurările favorabile ce ţin de persoana inculpatului cu valoarea unor circumstanţe atenuante judecătoreşti, aşa încât a aplicat o pedeapsă sub minimul special, dispunând suspendarea condiţionată, fără să se impună reducerea cuantumului sancţiunii aplicate.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza deciziei penale nr. 130/A din 20 aprilie 2011 a respins, ca nefondat apelul formulat de inculpat, dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, inculpatul C.M., aducând ample critici de nelegalitate şi netemeinicie şi reiterând parţial susţinerile din faţa instanţei de prim control judiciar.
Se arată că hotărârea instanţei de apel nu surprinde cu multă obiectivitate şi, în acelaşi timp, rigurozitate probele existente la dosar, în cauză fiind în opinia apărării, pe deplin aplicabile prev. art. 68 C. proc. pen.
În acest sens, se invocă aspectul că fraza cuprinsă în denunţul formulat cu privire la acordul exprimat de către denunţător cu privire la organizarea unui flagrant este semnificativă în a releva instrumentarea cu rea credinţă a dosarului de către organul de urmărire penală şi maniera ilegală de obţinere a probelor.
Pe de altă parte se susţine că, deşi, în aceeaşi plângere penală cu caracter de denunţ formulată de numitul T.C.T., se face vorbire şi de alte persoane ce ar fi oferit sume de bani pentru aceleaşi servicii inculpatului, persoana în cauză, audiată fiind, nu confirmă susţinerea denunţătorului, însă, paradoxal, instanţele nu au ţinut seama de aceste declaraţii la evaluarea materialului probator al cauzei.
De altfel, în opinia apărării, starea de fapt reţinută în actul de inculpare nu estre susţinută de materialul probator administrat, sens în care se invocă declaraţia martorei P.V.
Şi interpretările convorbirilor telefonice sunt confuze şi interpretabile în viziunea apărării, nefiind de natură a forma convingerea fermă că este vorba de comiterea unei infracţiuni de trafic de influenţă, iar ordonanţa de autorizare a interceptărilor şi înregistrărilor respective, conform art. 911 C. proc. pen., nu a justificat urgenţa, în emiterea ei de către procuror.
Un alt argument în favoarea celor susţinute îl constituie, în opinia apărării, faptul că în două rânduri Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a solicitat instanţei, luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, cereri respinse.
O altă critică vizează nesocotirea de către instanţă a deciziei nr. 9 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că orice rechizitoriu trebuie să conţină, în mod absolut sintagma „ verificat sub aspectul legalităţii şi temeinicie” de către primul procuror, ori în cauza de faţă menţiunea constă numai în „verificat”.
În considerarea celor expuse, recurentul inculpat prin apărătorul său a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în principal, modificarea hotărârii pronunţate, în cauză, dispunând rejudecarea şi în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului.
În plan subsidiar, s-a apreciat că s-ar impune aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b1) C. proc. pen.
Examinând hotărârile recurate, în baza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, prin prisma criticilor aduse, în limitele prev. de art. 3859 alin. (2), (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, expune:
Fără a se circumscrie în mod expres, astfel cum s-ar fi impus, cazurilor de casare reglementate în art. 3859 C. proc. pen., apărarea a invocat o serie de aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, pe de o parte, inexistenţa faptei, iar pe de altă parte, modalitatea nelegală de obţinere a probelor, dar şi nelegala sesizare a instanţei în contextul inexistenţei menţiunii procurorului ierarhic superior – „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei” în cuprinsul rechizitoriului.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată că s-a mai susţinut şi lipsa de pericol social al faptei ce a făcut obiectul judecăţii, fără însă a se motiva în acest sens.
În concret, toate aceste critici au fost reiterate în faţa instanţelor, iar argumentele aduse, pe alocuri lipsite de coerenţă şi substanţă, au fost în mod fundamentat înlăturate.
Efectuând propriul demers analitic asupra celor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul formulat este nefondat, soluţia primei instanţe şi menţinută de instanţa de prim control judiciar fiind legală şi temeinică, reţinând în mod corect situaţia de fapt şi stabilind vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză – declaraţia inculpatului, martori, înregistrările convorbirilor telefonice, audio – video în mediul ambiental.
Din perspectiva criticilor aduse manierei în care s-a derulat urmărirea penală, de organizare a flagrantului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu identifică niciun element care să susţină concluzia că inculpatul ar fi fost provocat să săvârşească infracţiunea de a făcut obiectul judecăţii, astfel încât procedurile desfăşurate de organele de urmărire penală au fost conforme legii, nefiind incidente în cauză disp. art. 68 C. proc. pen. Pe de altă parte, nefondată este şi critica ce vizează nelegalitatea interceptărilor autorizate a convorbirilor telefonice purtate între denunţător şi inculpat, a celor din mediul ambiental şi a înregistrării de imagini, în contextul în care emiterea de către procuror a ordonanţei de autorizare din 19 septembrie 2007, a fost în mod corespunzător motivată din punct de vedere al urgenţei, iar în mod strict procedural, această ordonanţă a fost confirmată de către judecător în termen legal şi cu respectarea dispoziţiilor în materie.
De altfel, acestor critici, instanţa de apel, a răspuns convingător, concluzionând în mod fundamentat cu privire la caracterul lor nefondat.
Astfel, cum instanţa de prim control judiciar a constatat, în mod evident, rechizitoriul întocmit în prezenta cauză, întruneşte cerinţa legii, privitor la efectuarea controlului, a examenului de legalitate şi temeinicie, conform art. 264 alin. (3) C. proc. pen., aspectele invocate de apărare cu referire la sintagma folosită de primul procuror, având un caracter pur formal, atâta timp cât rezultă în mod neechivoc că s-a procedat la verificarea actului de inculpare.
În fine, criticile vizând greşita condamnare a inculpatului sunt, de asemenea, lipsite de substanţă, materialul probator aflat la dosarul cauzei, evidenţiind fără putinţă de tăgadă şi fără orice dubiu că fapta şi vinovăţia inculpatului sunt cu prisosinţă dovedite, iar prezumţia de nevinovăţie a fost răsturnată.
Elocvente sunt în acest sens declaraţiile martorului denunţător T.C.T. care se coroborează cu declaraţiile martorului T.P., procesul – verbal de supraveghere şi percheziţie corporală, procesele – verbale de redare a convorbirilor interceptate, iar din această perspectivă, instanţa de apel a redat în mod relevant convorbirile purtate între inculpat şi denunţător, convorbiri pe care, de altfel, inculpatul nu le-a contestat în conţinutul lor, invocând numai pretinsa nelegalitate în obţinerea probelor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie remarcă maniera adecvată în care instanţa de prim control judiciar a procedat la evaluarea materialului probator administrat, atât în faţa primei instanţe, precum şi a celui administrat în efectuarea controlului judiciar, în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, prin analizarea declaraţiilor martorilor, a măsurii în care acestea se coroborează, prin înlăturare motivată a acelor probe care nu se înscriu în ansamblul probator al cauzei.
În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îmbrăţişează argumentele aduse de instanţe, în aprecierea pericolului social al faptei inculpatului, specific infracţiunii, în raport de circumstanţele reale ale cauzei, dar şi cu calitatea de profesor la liceul din Călugăreni al inculpatului, concluzionând, astfel cum instanţele au făcut-o, că prin fapta sa, inculpatul a adus atingere prestigiului de care trebuie să se bucure o instituţie de învăţământ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că alegerea sancţiunii penale de către instanţa de fond, stabilirea cuantumul pedepsei şi a modalităţii de executare s-au realizat în condiţiile respectării exigenţelor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), procedându-se la o justă individualizare a pedepsei aplicate, de natură şi în măsură a reflecta şi valorifica elementele favorabile care circumstanţiază persoana inculpatului, acordându-le eficienţa unor circumstanţe judiciare şi asigurând, totodată îndeplinirea scopului general şi special al prevenţiei sociale.
În virtutea considerentelor ce preced şi în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 130/A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 130/A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1257/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 114/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
