ICCJ. Decizia nr. 126/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 126/2012
Dosar nr. 9592/111/2010
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2012
Asupra recursului penal de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 66 din 9 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Bihor, în baza art. 174, art. 175 lit. a), c) şi i), art. 176 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.M. pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav la o pedeapsă de 25 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 193 C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat pentru comiterea infracţiunii de ameninţare, la o pedeapsă de 1 an închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 25 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale cu titlu de pedeapsă complementară.
În baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestului preventiv a inculpatului, măsură dispusă prin încheierea nr. 35 din 27 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor în baza căreia s-a emis mandatul de arestare preventivă nr. 48/2010.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestului preventiv de la 27 septembrie 2010 la zi.
În baza art. 14 C. proc. pen. cu referire la art. 346 C. proc. pen. şi art. 998-999 C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 lei în favoarea părţii civile T.Z.
În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea următoarelor bunuri ridicate în cursul urmăririi penale (fila 10, rechizitoriu): 2 flacoane PET de câte ½ litri golite de conţinut; 1 brichetă dezmembrată de culoare galbenă.
S-a dispus conservarea următoarelor mijloace de probă predate Tribunalului Bihor potrivit procesului-verbal din data de 24 noiembrie 2010 (fila 31 fond); 1 poşeta victimei, articol vestimentar ars, bluza tip trening.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor din 20 octombrie 2010, dat în dosarul nr. 741/P/2010 a fost trimis în judecată inculpatul B.M. pentru comiterea infracţiunilor de omor calificat şi deosebit de grav prevăzută de art. 174-175 lit. a), c) şi i) – art. 176 lit. a) C. pen. şi ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen., în condiţiile concursului de infracţiuni prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen.. În fapt, în sarcina inculpatului s-a reţinut că, în data de 27 septembrie 2010, cu premeditare, pe o stradă în municipiul Oradea, a stropit-o cu combustibil lichid pe soţia sa, B.M.E., după care a aprins combustibilul, toate acestea cu intenţia de a o ucide pe soţia sa, provocându-i acesteia arsuri extinse pe circa 50% din suprafaţa corporală şi care au condus la decesul victimei la data din 8 octombrie 2010.
De asemenea, în sarcina sa s-a mai reţinut şi că, anterior acţiunii descrise mai sus, în cursul lunii septembrie 2010 a ameninţat-o cu moartea prin incendiere pe soţia sa, B.M.E.
S-a mai reţinut că inculpatul a avut o poziţie oscilantă vis a vis de acuzaţiile aduse, declaraţiile sale fiind atât de negare, cât şi de recunoaştere totală sau parţială a comiterii faptelor.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul prevăzut de lege, a declarat apel inculpatul B.M. solicitând instanţei a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina sa fără a se arăta, în concret, ce anume să se reţină după schimbarea încadrării juridice cu consecinţa aplicării unei pedepse mai blânde.
A mai arătat inculpatul că a fost stăpânit de o puternică tulburare psihică când a săvârşit fapta, întrucât soţia lui ar fi părăsit domiciliul conjugal.
Prin Decizia penală nr. 45/A din 15 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, - a respins, ca nefondat, apelul penal declarat de inculpatul B.M. împotriva sentinţei penale nr. 66 din 09 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut, în esenţă, că starea de fapt şi încadrarea juridică dată faptelor comise de inculpatul B.M., au fost corect stabilite, criticile formulate de inculpat, sub acest aspect, nefiind susţinute de materialul probator administrat în cauză.
Instanţa a considerat neîntemeiate şi criticile inculpatului potrivit cărora acesta ar fi săvârşit fapta sub imperiul unei puternice tulburări provocată de faptul că victima ar fi părăsit domiciliul conjugal. S-a reţinut că nimic din atitudinea victimei nu a fost de natură să fi provocat inculpatului astfel de tulburări; acest aspect a fost dovedit de faptul că, pentru a-şi atinge scopul, inculpatul a pregătit minuţios fapta sa, în sensul că a obţinut amestecul inflamabil, a stropit în mod repetat victima şi hainele acesteia cu lichidul respectiv şi apoi a dat foc victimei, asistând la moartea acesteia.
S-a mai reţinut că s-a efectuat o justă operaţiune de individualizare a pedepsei aplicate, atât sub aspectul naturii cât şi al cuantumului acesteia, dar şi al modalităţii de executare, fiind respectate criteriile generale prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva deciziei susmenţionate, în termen legal, a declarat recurs, inculpatul criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 18 şi 14 C. proc. pen.
În susţinerea motivelor invocate, inculpatul a învederat că nu au fost administrate toate probele solicitate, probe care erau de natură a da o altă dezlegare cauzei, nu a fost analizată corect forma de vinovăţie în sensul că nu s-a ţinut seama de faptul că nu a avut intenţia de a omorî victima şi că, în cauză, s-a produs o gravă eroare de fapt generată de împrejurarea că a fost provocat de comportamentul şi atitudinea victimei.
În subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului pedepsei aplicate.
Recursul este nefondat.
Analizând hotărârea recurată, actele şi lucrările dosarului, examinând criticile formulate de inculpat circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 18 şi 14 C. proc. pen., dar şi din oficiu cauza, conform art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., constată că Decizia atacată este legală şi temeinică, urmând a o menţine ca atare.
Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 10 teza a II-a C. proc. pen. „hotărârile sunt supuse casării dacă instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului".
Acest caz de casare se referă la omisiunea de a se pronunţa instanţa asupra unor probe administrate, ceea ce implică examinarea situaţiei de fapt, deoarece nu se examinează doar hotărârea atacată, ci întreg dosarul cauzei, spre a se constata, mai întâi, dacă au fost administrate probe pe care instanţa de fond nu le-a luat în considerare, iar apoi, dacă aceste probe, în contextul ansamblului probelor administrate, erau de natură să schimbe soluţia procesului.
Sub acest aspect, se cere ca în cursul procesului penal, să se fi administrat probe, prin procedeele legale şi mijloacele prevăzute de lege.
Dintre cazurile de omisiune esenţială, caracterul „esenţial" are în vedere numai omisiunea de a se pronunţa asupra unor probe administrate şi asupra unor cereri ale părţilor, ceea ce înseamnă că vătămarea trebuie dovedită, cerinţă a unei nulităţi relative; numai atunci când nepronunţarea asupra cererii a influenţat şi judecata în apel, poate să opereze cazul de casare examinat.
Este necesar ca omisiunea să se refere la exercitarea unui drept la apărare, de natură a-i garanta interesele sale legitime în proces şi asupra căruia instanţa să nu se fi pronunţat, ceea ce înseamnă că au fost lezate aceste interese legitime, concretizate în dreptul la apărare, consfinţit prin Constituţie.
În fine, legea cere ca omisiunea esenţială „să fie de natură" să „influenţeze soluţia procesului", ceea ce presupune o posibilitate, nu neapărat şi o soluţionare a cauzei în sensul cerut.
Prin prisma celor învederate, Înalta Curte constată că în cauză, nu se verifică îndeplinirea condiţiilor mai sus-analizate, pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 teza a II-a C. proc. pen. invocat de inculpat.
Inculpatul nu a indicat, în concret, cererile esenţiale pe care le-a formulat în cursul judecăţii, la instanţa de fond şi de apel şi asupra cărora acestea nu s-au pronunţat şi nici nu a motivat cu argumente pertinente că acestea au fost de natură a schimba soluţia procesului, în cauza pendinte.
Din examinarea cauzei rezultă că instanţele au analizat toate cererile formulate, au administrat probatoriul propus de acuzare şi în apărare, reţinând motivat împrejurările care au conturat starea de fapt inserată în expunerea hotărârilor pronunţate în cauză.
Starea de fapt, deşi în parte contestată de inculpat, a fost corect stabilită, printr-o analiză temeinică şi o judicioasă coroborare a probatoriului administrat în cauză.
Poziţia inculpatului, exprimată în declaraţiile date pe parcursul procesului penal, nu a fost una pe deplin sinceră.
Chiar dacă inculpatul nu a recunoscut comiterea infracţiunii prev. de art. 193 C. pen., arătând inclusiv în declaraţia dată în cursul judecăţii că „nu este adevărat că aş fi ameninţat-o cu moartea pe soţia mea în cursul lunii septembrie 2010" (fila 20), coroborarea celorlalte mijloace de probă conduc la concluzia certă că acesta se face vinovat de proferarea de ameninţări cu moartea la adresa victimei B.M.E., ameninţări ce au fost de natură să o alarmeze în mod real pe aceasta din urmă.
Sub aspectul săvârşirii infracţiunii de către inculpat a infracţiunii de omor deosebit de grav, Înalta Curte reţine următoarele:
Chiar dacă inculpatul nu a contestat aruncarea lichidului inflamabil asupra soţiei sale – victima B.M.E., pretinzând în mod repetat, că nu a avut intenţia de a o aprinde, ci doar de a o speria, această susţinere este contrazisă de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
Astfel, martora B.A. a arătat că „am auzit apoi o voce tot de femeie strigând ajutaţi-o că e M. noastră, iar atunci am întors capul şi am văzut că în spatele nostru pe trotuar la o distanţă de circa 3-4 metri era o femeie cuprinsă de flăcări la nivelul gâtului şi capului. Eu şi colega mea au fugit spre acea femeie şi, cu ajutorul hainelor noastre, am stins flăcările şi atunci am recunoscut-o pe colega noastră, B.M. care ne-a spus doar – bărbatul meu -. Nu l-am văzut în acele momente pe soţul M., întrucât eram atentă la ea…M. care era lângă mine a strigat din nou – ioi…ioi…-. Am ridicat privirea şi am văzut în acele momente cum B.M., soţul M. s-a întors din nou şi o stropea pe spate, pe ceafă, umeri, cu o substanţă incoloră dintr-un flacon de 2 litri, după miros părând că este diluant. Precizez că B.M. o ţinea pe soţia lui pe la spate în timp ce o stropea cu diluantul care s-a scurs pe corpul acesteia de pe cap până pe picioare şi că imediat a văzut-o pe B.M. cuprinsă de flăcări puternice, arzând ca o torţă de la picioare până la cap" (fila 28 u.p).
În declaraţia dată în cursul judecăţii, aceeaşi martoră a mai arătat că „acel bărbat care a sărit dintre maşini şi a aruncat cu benzină pe victimă, era soţul acesteia, respectiv inculpatul prezent astăzi în sala de judecată" (fila 44).
De asemenea, martora H.J. a arătat că a văzut la o distanţă de circa trei paşi în spatele său, că B., colega sa, era cuprinsă de flăcări la nivelul capului şi câteva colege au sărit în ajutorul ei reuşind să stingă focul. A mai arătat că nu l-a văzut pe soţul victimei, dar cică un bărbat a sărit în mijlocul lor şi a stropit-o pe M. pe cap, pe spate, peste tot corpul cu o soluţie incoloră; M. a vrut să fugă, însă bărbatul respectiv a prins-o din spate şi imediat am văzut că bărbatul respectiv i-a dat foc acesteia care a început să ardă puternic ca o torţă. Inculpatul a ţinut-o pe victimă când aceasta a început să ardă şi a eliberat-o atunci când aceasta a început să ardă mai tare şi când flăcările s-au extins şi către mâna lui" (fila 37 u.p.).
În faţa instanţei, martora şi-a reluat afirmaţiile de mai sus, arătând, totodată, că „am auzit pe ceilalţi colegi spunând că e bărbatul lui M." (fila 43). De altfel, martora a mai arătat că îl recunoaşte pe inculpatul prezent în sala de judecată şi că eu a văzut că acesta a încercat de două ori să-i dea foc victimei, iar nu să stingă flăcările.
Deşi inculpatul a pretins în unele din declaraţiile sale că hotărârea de a o incendia pe soţia sa a apărut doar în urma discuţiei pe care a avut-o în acea dimineaţă pe trotuar în faţa sediului E., în mod corect instanţa a înlăturat această apărare ca fiind nesinceră, deoarece pe de o parte, inculpatul a recunoscut în declaraţiile date iniţial, în ziua comiterii faptei că „am plecat de acasă cu intenţia de a-i da foc soţiei mele şi de a o omorî, că ştia traseul şi ora de începere a lucrului şi că a aşteptat-o în apropierea sediului R." (fila 49 u.p.).
Pe de altă parte, inculpatul a fost nesincer şi atunci când a susţinut că a avut întâmplător flaconul cu amestecul de benzină şi diluant, pregătit pentru a alimenta o drujbă cu care dorea să lucreze (fila 113 u.p.), cunoscut fiind că un motor nu se alimentează în doi timpi, ca de exemplu o drujbă, cu un asemenea amestec de benzină şi diluant, întrucât acest compus are o cifră octanică mult mai mare decât benzina, astfel că ar putea provoca defecţiuni majore motorului.
Dimpotrivă, efectuarea acestui amestec dovedeşte că inculpatul şi-a luat toate măsurile pentru a fi sigur că lichidul cu care o va stropi pe victimă va avea o mai mare putere de incendiere.
Este de observat că niciunul dintre martorii oculari nu a relatat despre o eventuală discuţie între victimă şi inculpat anterior incendierii, ci toţi cei care au văzut incendierea au arătat că acţiunea a fost intempestivă, surprinzătoare chiar şi pentru victimă.
Instanţele au mai reţinut în mod corect că modalitatea în care inculpatul a înţeles să aducă la îndeplinire rezoluţia infracţională luată cu scopul de a suprima viaţa victimei, soţia sa, prezintă toate caracteristicile unor acte de cruzime. Astfel, s-a observat că dincolo de suferinţele fizice inerente suprimării vieţii unei persoane, suferinţele cauzate de incendiere reflectă o dorinţă de chinuire a victimei.
În speţă, suprimarea vieţii se întinde, în cazul incendierii, pe o durată relativ mai mare de timp decât în cazul altor acţiuni apte de a produce moartea unei persoane, astfel încât şi suferinţele îndurate de victimă au avut o altă consistenţă şi reprezentare, inclusiv în rândul celor ce au luat cunoştinţă de faptă.
De asemenea, este relevant şi de notorietate faptul că, în cazul persoanelor ce suferă arsuri de o anumită intensitate, unul din factorii esenţiali ai tratamentului medical aplicat este sedarea, tocmai pentru a se diminua suferinţele excesive pe care sunt nevoiţi să le suporte cei afectaţi.
În cauză, starea gravă a victimei a determinat o reacţie promptă a cadrelor medicale care au luat măsura extremă a anesteziei generale şi a administrării analgezicelor pe restul duratei de supravieţuire.
În raport cu cele de aceste împrejurări, instanţa a reţinut agravanta la încadrarea juridică a faptei inculpatului, ca fiind pe deplin întemeiată.
Referitor la locul comiterii infracţiunii, instanţa a reţinut în mod corect că nu există nici un dubiu asupra caracterului public al acestuia, câtă vreme fapta a fost săvârşită pe o stradă din municipiul Oradea, fiind întrunite mai multe dintre condiţiile art. 152 C. pen.
De asemenea, calitatea victimei, în raport de persoana inculpatului este clar stabilită, cei doi fiind căsătoriţi la data comiterii faptei; împrejurarea că aceştia erau despărţiţi în fapt este irelevantă în cauză.
În raport de toate probele care se coroborează pe deplin, se constată că fapta inculpatului B.M., care la data de 27 septembrie 2010, după ce şi-a pregătit din timp un combustibil extrem de inflamabil, a aşteptat-o pe victimă pe drumul acesteia spre locul de muncă şi a aruncat în mod repetat cu acest combustibil lichid pe victima B.M.E., apoi a aprins de două ori hainele acesteia cu intenţia de a-şi ucide soţia, provocându-i arsuri extinse pe circa 60% din suprafaţa corporală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav prev. de art. 174, art. 175 lit. a), c) şi i), şi art. 176 lit. a) C. pen., texte în baza cărora inculpatul a fost în mod corect condamnat.
Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că acesta este nefondat.
La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, instanţa a ţinut seama de toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, s-au avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina sa, modul de comitere, respectiv, caracterul repetat, gravitatea ameninţării proferate ce viza o valoare fundamentală şi anume viaţa victimei, precum şi o punere în executare printr-o acţiune extrem de crudă - incendiere.
De asemenea, s-a reţinut că teama insuflată victimei a fost reală şi de o intensitate majoră, aceasta cunoscând în mod evident capacitatea inculpatului de a-şi aduce la îndeplinire aceste ameninţări.
În cazul infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav, s-au avut în vedere circumstanţele ce califică infracţiunea simplă: cu premeditare, asupra soţiei, în public şi prin cruzimi. S-a mai avut în vedere determinarea dovedită de către inculpat în atingerea scopului urmărit, determinare ce rezultă atât din pregătirea minuţioasă a faptei – prin obţinerea amestecului inflamabil – ca şi din actele repetate de stropire a victimei. Totodată, s-a avut în vedere împrejurarea că inculpatul nu a avut o atitudine sinceră sau de regret faţă de comiterea, infracţiunilor reţinute în sarcina sa. Aspectele constatate cu ocazia efectuării referatului de evaluare de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, precum şi lipsa unui comportament antisocial sau lipsa antecedentelor penale sunt relevante în contextul împrejurărilor arătate.
Ca atare, instanţa a apreciat corect că scopul prevăzut de lege, nu poate fi atins decât în condiţiile în care pedepsele stabilite vor fi orientate spre limita maximă prevăzută de lege.
Aşa fiind, solicitarea inculpatului de a se reduce cuantumul pedepsei aplicate este neîntemeiată urmând a fi respinsă ca atare.
Pentru considerentele arătate, văzând că nici din oficiu nu s-au ivit motive de ordine publică care să atragă casarea hotărârii atacate, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 45/A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pe care o menţine ca legală şi temeinică.
Văzând dispoziţiile art. 38517 alin. (4) C. proc. pen. urmează a deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 27 septembrie 2010 la 19 ianuarie 2012.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 45/A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 27 septembrie 2010 la 19 ianuarie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 128/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1225/2012. Penal → |
|---|
