ICCJ. Decizia nr. 1246/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1246/2012
Dosar nr. 3995/1/2011
Şedinţa publică din 19 aprilie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 292/F din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie de schimbare a încadrării juridice a faptei deduse judecăţii.
În temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului R.D.C. din infracţiunea prev.de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în infracţiunea prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, texte în baza cărora a condamnat inculpatul R.D.C. la pedeapsa închisorii de 3 ani.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prev.de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
A interzis inculpatului pe o perioadă de 3 ani drepturile prev.de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen..
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la 300 RON, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut ,în esenţă, că inculpatul R.D.C., subcomisar de poliţie din Serviciul Dezvoltarea Informaţiilor al M.A.I. - Direcţia Generală Anticorupţie, la data de 20 decembrie 2007 a pretins bani de la M.G.C. în mod direct, în scopul de a nu-şi îndeplini îndatoririle sale de serviciu, respectiv culegerea, dezvoltarea, gestionarea şi direcţionarea către structurile competente a datelor şi informaţiilor obţinute, invocând existenţa unei lucrări la M.A.I. -Direcţia Generală Anticorupţie privind fapte săvârşite de acesta în calitate de manager al Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof.Dr. A.O.", lucrare ce ar fi urmat să-i fie soluţionată favorabil (prin nesesizarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie), iar în data de 18 februarie 2008 i-a comunicat mituitorului cuantumul sumei pretinse în scopul arătat mai sus, respectiv 10.000 de euro.
Prin decizia penală nr. 1681 din 27 aprilie 11, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul R.D.C. împotriva sentinţei penale nr. 292 F din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, însuşindu-şi argumentaţia instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul R.D.C., invocând disp. art. 386 lit. c) C. proc. pen..
În acest sens, a arătat că, deşi a primit o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, aceasta nu a fost avută în vedere de instanţă la soluţionarea recursului, aspect în raport de care a solicitat admiterea contestaţiei şi în rap.de disp. art. 392 C. proc. pen. casarea hotărârii şi acordarea unui termen pentru rejudecarea cauzei.
Analizându-se contestaţia în anulare, se constată că motivele invocate de contestator nu se încadrează în nici unul din cazurile prev. expres şi limitativ de art. 386 C. proc. pen. .
Mai mult, conform disp. art. 387 alin. (2) din C. proc. pen., în cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prev. de art. 386 lit. a)-c) trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acesteia.
În cauză, se constată că , contestatorul nu a depus în scris motivarea contestaţiei în care să arate toate cazurile de contestaţie invocate şi motivele aduse în sprijinul acesteia, ci nu a făcut altceva decât sa reitereze motivele invocate şi pe parcursul desfăşurării procesului penal, astfel încât instanţele, în cele doua grade de jurisdicţie au analizat şi cenzurat susţinerile sale, coroborându-le cu restul materialului probator administrat în cauză.
În acest context juridic, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 377 din 02 februarie 2010, instanţa supremă a tranşat definitiv problema ridicata de invocarea disp. art. 10 lit. f) C. proc. pen., în raport de care recurentul inculpat a solicitat achitarea pe motiv că deşi a primit iniţial o soluţie de neînceperea urmăririi penale, ulterior a fost condamnat pentru aceeaşi faptă.
Astfel, s-a statuat că soluţiile de netrimitere în judecată (dispuse, după caz, prin rezoluţii ori ordonanţe ale procurorului) nu se bucură de „autoritatea de lucru judecat", aceasta fiind un atribut recunoscut exclusiv hotărârilor judecătoreşti
În cauză, s-au invocat dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, din Titlul III „Ministerul Public", iar cu privire la infirmarea actelor de urmărire penală, s-au avut în vedere prevederile art. 220 C. proc. pen., precum cele ale art. 62, art. 64 şi art. 65 din Legea nr. 304/2004 referitoare la principiul controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public.
Că soluţiile de netrimitere în judecată emise de procuror (prin rezoluţii sau ordonanţe) nu au caracter irevocabil, definitiv, că nu se bucură de autoritate de lucru judecat, rezultă şi din observarea dispoziţiilor privind „reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale" cuprinse în art. 273 alin. (1), alin. (11) şi alin. (2) C. proc. pen.
Un alt argument, în acelaşi sens, este cel oferit de dispoziţiile art. 2781 alin. (11) C. proc. pen. care au în vedere chiar şi situaţia în care judecătorul s-a pronunţat prin hotărâre definitivă, hotărâre prin care a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală.
Nu în ultimul rând, se constată că instanţa supremă a tranşat definitiv, prin aceeaşi decizie şi motivul de contestaţie invocat oral de contestator potrivit căruia deşi a primit o soluţie de neînceperea urmăririi penale a fost condamnat, instanţa fără a ţine seama de aceasta, în sensul că s-a stabilit că nu se pune problema unei suprapuneri a faptelor cât priveşte soluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru infracţiunea de înşelăciune prev.de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) reţinută în sarcina inculpatului şi infracţiunea de luare de mită, prev.de art. 254 C. pen. pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
În consecinţă, contestaţia în anulare formulată de contestator este nefondată şi urmează a se respinge ca atare.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.D.C. împotriva deciziei penale nr. 1681 din 27 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1245/2012. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 1249/2012. Penal. Falsul în înscrisuri sub... → |
|---|
