ICCJ. Decizia nr. 1282/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1282/2012
Dosar nr. 3801/96/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 293 din 21 octombrie 2011, Tribunalul Harghita, secţia penală, a dispus următoarele:
1) a fost respinsă cererea inculpatului C.G. de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, din infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.
2) în baza art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.G. la pedeapsa de 16 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. timp de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat.
În conformitate cu art. 71 C. pen. în timpul executării pedepsei inculpatului i s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 a), b), d), e) C. pen. ca pedeapsă accesorie. Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din durata pedepsei aplicate durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 4 septembrie 2010 până la zi.
În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
3) a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă exercitată de partea civilă H.V.
S-a făcut aplicarea art. 191 C. proc. pen., fiind obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul din data de 26 noiembrie 2010 Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului C.G. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. Potrivit actului de sesizare s-a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 3 spre 4 septembrie 2010, inculpatul C.G., după ce i-a aplicat lovituri cu pumnii şi picioarele concubinei sale D.O., a legat-o pe aceasta cu un lanţ de căruţă şi a târât-o o distanţă de 10 m pe un teren cu fâneaţă, provocându-i leziuni grave care au dus la decesul acesteia. Pentru dovedirea situaţiei de fapt, Ministerul Public a avut în vedere următoarele mijloace de probă: procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa foto criminalistică, fişa de constatări preliminare medico-legale, raportul medico-legal de necropsie, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, declaraţiile martorilor şi declaraţiile inculpatului.
În cursul cercetării judecătoreşti a fost audiat inculpatul C.G., martorii C.G., V.E., D.V., C.G., D.G., C.M.M. La dosar a fost depus avizul medico-legal din data de 28 aprilie 2011 emis de Institutul de Medicină Legală Târgu Mureş, referatul de evaluare din 13 iulie 2011 întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Harghita şi avizul Comisiei superioare de medicină legală.
Din probele administrate în ambele faze ale procesului penal, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:
Aşa cum rezultă din declaraţia martorului C.G., care are o stână în zonă, într-o zi de vineri, în luna septembrie a anului 2010, dată stabilită ulterior ca fiind ziua de 3 septembrie 2010, inculpatul C.G. s-a deplasat cu căruţa trasă de un cal la un teren pe care îl folosea în zona numită B., din comuna Corbu. Inculpatul era însoţit de concubina sa, victima D.O., şi de minora C.M.M., fiica lor în vârstă de 4 ani şi 7 luni la acea vreme. Inculpatul deţinea, pe respectivul teren, o căsuţă şi intenţiona să petreacă acolo noaptea următoare. S-a reţinut că martorul a declarat că l-a servit pe inculpat cu un pahar cu vin. Despre victimă, crede că şi ea consumase alcool, dar nu a fost atent la acest aspect. Martorul a mai arătat că, în ziua respectivă, a circulat multă lume pe drumul aflat la 50 m de stâna sa. După lăsarea întunericului, pe drum, nu a mai circulat nimeni şi ar fi auzit dacă cineva s-ar fi deplasat cu căruţa sau cu maşina.
S-a mai reţinut că, ajunşi la terenul pe care îl foloseau, raporturile dintre inculpat şi victimă au devenit violente. Inculpatul susţine că au consumat împreună alcool, iar victima a lovit-o pe minoră şi asta l-a determinat să o agreseze. Din declaraţiile martorilor s-a reţinut că raporturile dintre cei doi erau de mult timp compromise din cauza consumului de alcool al victimei. În acest sens, martorul V.E. a arătat că „victima D.O. se stricase complet. Mai rău nu se poate. Era beţivă şi era murdară".
Se mai reţine că inculpatul a recunoscut că a lovit-o pe victimă, dar numai cu palma şi cu o bâtă peste fund. De asemenea, a mai arătat că a împins-o „cu capul de gard" în cursul nopţii. Ulterior, inculpatul a revenit asupra declaraţiilor sale din faza de urmărire penală şi a încercat să susţină o situaţie de fapt potrivit căreia căderea victimei din căruţă şi târârea ei pe teren au fost accidentale. S-a apreciat însă de instanţa de fond că declaraţiile sale sunt contradictorii: „eu am dat-o jos şi de nervi i-am legat un picior cu lanţul de la căruţă"; în acelaşi timp arată că: „am legat-o cu lanţul când era în căruţă. Eu am plecat apoi în bucătărie să iau o sacoşă. În timpul acesta D.O. s-a ridicat în picioare în căruţă. Calul s-a speriat de ea şi a plecat. Victima a căzut jos pe pământ. Calul a tras-o după căruţă până am reuşit eu să-l opresc". În cursul urmăririi penale, inculpatul declarase că, la un moment dat, i-a dat două palme victimei, iar aceasta s-a refugiat în căruţă unde a consumat alcool. Inculpatul a arătat că „în timp ce aceasta se afla în căruţă am mers am luat un lanţ de la căruţă cu care am legat-o de piciorul stâng. După ce am legat-o cu lanţul de picior, am legat-o de căruţă şi pentru că calul era prins la forgon am pornit calul iar aceasta a căzut jos şi am târâit-o după căruţă. Arăt faptul după ce am târâit-o prin grădină câţiva metri am desfăcut-o şi am lăsat-o în spatele căruţei". Inculpatul a arătat că faptele s-au petrecut în jurul orei 22:00, iar după aceasta s-a culcat şi a lăsat-o pe victimă lângă gard, sângerând din nas şi din buze. A mai arătat inculpatul C.G. că minora C.M.M. a văzut desfăşurarea faptelor. în cursul nopţii, copilul l-a trezit pe inculpat, spunându-i că îl strigă victima. Inculpatul a încercat iniţial să o ajute pe victimă, sesizând starea gravă în care se afla. El i-a dat lapte dar susţine că victima a cerut alcool, fapt care l-a enervat şi l-a determinat să o abandoneze pe parcursul nopţii. S-a arătat că inculpatul îşi explică schimbarea afirmaţiilor prin faptul că a fost ameninţat de poliţist şi prin aceea că era mahmur, aspecte care nu au fost reţinute de către instanţa de fond ca explicaţii rezonabile care să justifice această schimbare a declaraţiilor.
Prima persoană înştiinţată despre moartea victimei D.O. a fost martorul C.G. În continuarea declaraţiei sale, martorul a arătat că inculpatul a venit la stână a doua zi în jurul orei 6:00 dimineaţa. Acesta a încercat să sugereze întâi că victima a murit pur şi simplu din cauza consumului de alcool, ulterior arătând că o altă persoană, M.I., ar fi putut să o omoare în timpul nopţii, furând în acelaşi timp o drujbă. Martorul a precizat că se îndoieşte de această posibilitate întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, nu a auzit pe nimeni care să treacă pe drum în timpul nopţii. De asemenea, drujba ce se susţinea că a fost furată era prezentă. Martorul a însoţit organele de cercetare ale poliţiei la faţa locului, a asistat la constatări şi la discuţia acestora cu minora C.M.M. care a arătat că inculpatul a legat-o pe victimă cu lanţul de picior. Organele de poliţie au întocmit o notă de discuţie cu minora din care a rezultat că aceasta ar fi declarat că victima a fost lovită de inculpat cu pumnii şi cu o bucată de lemn, după care a fost legată cu lanţul de căruţă şi târâtă prin grădină. În faţa instanţei de fond nu s-a putut stabili comunicarea coerentă cu minora, declaraţia ei neputând fi luată în seamă.
În stabilirea situaţiei de fapt instanţa de fond nu a ţinut seama de declaraţiile martorului D.V. pe care le-a considerat nesincere. Acesta a dat declaraţii inconsecvente şi contradictorii asupra momentului în care susţine că victima a fost târâtă cu căruţa, el arătând atât că a văzut, cât şi că nu a văzut când victima a căzut din căruţă.
Pe baza actelor medico-legale şi în special în urma concluziilor Comisiei superioare de medicină-legală instanţa de fond a constatat că moartea victimei D.O. a fost violentă, cauzată de aspirarea în căile respiratorii superioare a sângelui curs din buza inferioară. Lezarea buzei inferioare a victimei s-a produs, cel mai probabil, în urma târârii ei cu căruţa.
Pe baza probelor arătate mai sus, instanţa de fond a reţinut că inculpatul este cel care a lovit-o pe victimă cu corpuri dure, contondente şi a legat-o cu lanţul de căruţă după care a târât-o intenţionat pe sol, mânând calul. Între faptele inculpatului şi moartea victimei există astfel un raport direct de cauzalitate. Sub aspectul laturii subiective instanţa de fond a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă. Acesta a prevăzut că agresarea gravă a victimei realizată în special prin târârea ei pe sol în urma căruţei poate avea ca rezultat moartea. El nu a urmărit acest lucru, dar a acceptat producerea rezultatului, împrejurări care au fost reţinute pe baza acţiunilor inculpatului din cursul acelei nopţi. Astfel, C.G. a realizat starea gravă a victimei, a încercat iniţial să o ajute dar, ulterior, a arătat că s-a enervat şi a abandonat-o pe aceasta afară, dezbrăcată de la brâu în jos, în stare critică, lângă gard, iar el a dormit în bordei.
Faţă de poziţia subiectivă a inculpatului, astfel cum este reţinută mai sus, instanţa de fond a respins cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. S-a reţinut că, prin comportamentul inculpatului, s-a demonstrat poziţia subiectivă a intenţiei faţă de rezultatul faptei, iar nu a culpei.
Sub aspectul cauzelor de agravare, instanţa de fond a reţinut existenţa împrejurărilor care califică fapta prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen., respectiv săvârşirea faptei prin cruzimi. Atât legarea cu lanţul, cât şi târârea în spatele calului sau a căruţei reprezintă, obiectiv, dar chiar şi din punctul de vedere al culturii rurale în care au trăit părţile, o cruzime.
La stabilirea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) în ce priveşte persoana inculpatului, instanţa de fond a constatat că acesta suferă de afecţiuni psihice, respectiv de tulburare de personalitate care determină tendinţe antisociale şi paranoice, tendinţe impulsive şi de instabilitate psiho-emoţională. Faţă de existenţa acestor afecţiuni, pedeapsa a fost îndreptată de minimul special prevăzut de legea penală pentru infracţiunea săvârşită.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a constatat că numita H.V., care a arătat că este mama victimei D.O., s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale solicitând cheltuielile de înmormântare. Aceasta s-a prezentat la un singur termen de judecată, dar nu a precizat care sunt despăgubirile pretinse, şi nici nu a dovedit întinderea lor, acţiunea civilă fiind astfel respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei a declarat apel, în termen legal, inculpatul C.G.
În motivarea apelului, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 183 C. pen., arătând că nu a dorit să suprime viaţa victimei, ci doar a vrut să-i aplice o corecţie acesteia pentru că era beată. A mai arătat că a legat-o cu lanţul pe victimă când aceasta era în căruţă şi, datorită faptului că s-au speriat caii, aceasta a căzut din căruţă şi a fost târâtă după căruţă. A mai arătat că, în lipsa sa, victima ar fi căzut într-o prăpastie. S-a mai arătat că victima a fost lăsată afară peste noapte pentru că aşa a dorit ea, iar dimineaţa fost găsită moartă.
Prin Decizia penală nr. 2 din 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală, a dispus următoarele:
1) a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, formulată de către inculpatul C.G. din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 174, 176 alin. (1) lit. a) C. pen. (omor deosebit de grav) în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de dispoziţiile art. 183 C. pen.
2) a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.G. împotriva sentinţei penale nr. 293 din 21 octombrie 2011 a Tribunalului Harghita.
A fost menţinută starea de arest preventiv, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada arestului de la data pronunţării sentinţei atacate, 21 octombrie 2011, la zi.
Au fost respinse cererile de revocare, respectiv de înlocuire a măsurii preventive a arestării cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, formulată de către inculpat, prin apărătorul său.
A fost obligat inculpatul să achite statului, cu titlu de cheltuieli judiciare, suma de 400 lei, din care suma de 200 lei cu titlu de onorariu pentru avocatul desemnat din oficiu.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de fond, şi dovedită prin probele administrate, este corectă. La stabilirea acesteia s-au avut în vedere toate probele administrate în cursul procesului penal, din coroborarea cărora rezultă, fără dubiu, că inculpatul C.G. este autorul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată. Astfel, singurul martor care a discutat cu inculpatul şi victima înaintea comiterii faptei, iar cu inculpatul după comiterea faptei este martorul C.G. Acesta a arătat că, în noaptea respectivă, nu au circulat alte persoane prin apropierea locului comiterii faptei, astfel că ipoteza invocată de inculpat în apărarea sa, în sensul că o altă persoană ar fi agresat-o pe victimă, nu poate fi luată în considerare. De asemenea, din acelaşi motiv arătat mai sus, nu poate fi luată în considerare nici ipoteza invocată de inculpat în apărarea sa, în sensul că victima ar fi căzut într-un şanţ adânc, de unde ar fi fost scoasă de doi bărbaţi. Însăşi fiica inculpatului şi a victimei a arătat că inculpatul a bătut-o pe victimă cu pumnii şi cu un par şi, de asemenea, că a legat-o de picior cu un lanţ, care era prins de căruţă, şi a târât-o prin grădină. A mai arătat martora, cum de altfel a recunoscut şi inculpatul, că victima a fost lăsată afară în cursul nopţii fără a i se acorda ajutor cu adevărat.
Instanţa de apel a reţinut că, întrebat fiind, inculpatul a declarat că nu este vinovat de comiterea faptei, cele reţinute în rechizitoriu nefiind reale. De asemenea, inculpatul, deşi într-o cerere depusă în şedinţa în care a avut loc dezbaterea apelului, a cerut audierea a doi martori, nu a mai solicitat audierea acelor martori, arătând că nu are cereri în probaţiune.
A reţinut instanţa de apel că substratul principal al comiterii faptei de către inculpat este consumul excesiv de alcool de către victimă şi el, împrejurare care a condus la răbufnirea necontrolată a inculpatului, care a lovit victima, a legat-o cu lanţul de căruţă, a târât-o după căruţă şi a abandonat-o în cursul nopţii, fără să-i acorde îngrijiri, respectiv, fără să o transporte la cea mai apropiată unitate de urgenţă sau spitalicească.
Cât priveşte încadrarea juridică a faptei comise s-a apreciat de către instanţa de apel că este corectă, şi nu necesită a fi modificată. Afirmaţiile inculpatului, în sensul că fapta săvârşită ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 183 C. pen., nu pot fi primite deoarece, din situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută, rezultă că inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă. Astfel, acesta a prevăzut că agresarea victimei, realizată prin loviri cu pumnii, cu corpuri contondente şi târâre pe sol, după căruţă, poate avea ca rezultat moartea victimei. Deşi nu a urmărit acest fapt, a acceptat producerea lui, cu atât mai mult cu cât, în noaptea respectivă, a abandonat victima, dezbrăcată de la brâu în jos, afară fără a-i acorda îngrijiri, deşi era evidentă starea gravă în care se găsea aceasta, fără măcar să o ducă în bordeiul în care a dormit şi el, în acea noapte. Prin urmare, conchide instanţa de apel că rezultatul mai grav nu a fost unul praeterintenţionat şi, ca atare, se impune respingerea cererii inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în sensul arătat.
De asemenea, individualizarea pedepsei aplicate a fost apreciată ca fiind corectă, potrivit disp. art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitor la gradul de pericol social al faptei săvârşite, împrejurările în care aceasta a fost comisă, de persoana inculpatului şi urmările ireversibile ale faptei. Astfel, în condiţiile în care inculpatul a bătut victima şi a legat-o cu lanţul de căruţă, după care a târât-o prin grădină, la toate acestea asistând fiica părţilor, în vârstă de 4 ani, s-a apreciat că nu se justifică reducerea pedepsei aplicate, cu atât mai mult, cu cât, inculpatul a recunoscut doar parţial comiterea faptei, se crede nevinovat şi încearcă să justifice activitatea sa infracţională prin aducerea de acuze de tot felul la adresa victimei.
Împotriva deciziei, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.G., motivele fiind menţionate în partea introductivă a prezentei decizii.
Prealabil examinării pe fond a recursului, înalta Curte constată următoarele:
- inculpatul, în faţa instanţei de fond, a pledat nevinovat, fiind de acord să dea o declaraţie în care, fără a nega acte de violenţă comise asupra victimei (concubinei sale), a susţinut, în esenţă, că moartea acesteia nu i se poate imputa lui, ci chiar victimei (comportamentului şi conduitei sale, pe fondul stării avansate de ebrietate); în aceeaşi declaraţie, inculpatul a revenit asupra recunoaşterii faptei în cursul urmării penale, cu motivarea că „am fost ameninţat de poliţist", „eram mahmur de băutură" şi că „am fost ameninţat la postul de poliţie";
- în apel, inculpatul nu a fost de acord să fie ascultat, precizând însă că „menţine declaraţiile date la Tribunalul Harghita"; de asemenea, aşa cum rezultă din partea introductivă a deciziei atacate instanţa de apel a făcut cunoscute inculpatului dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1470 şi 1483 din 8 noiembrie 2011 au condus la adoptarea OUG nr. 121/2011 publicată în M. Of. din 29 decembrie 2011, act normativ în care la art. XI se prevede că dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. se aplică şi inculpaţilor ale căror cauze sunt în curs de soluţionare, limitele de pedeapsă urmând să îi fie astfel reduse cu o treime. Inculpatul a precizat că „nu recunoaşte fapta, arătând că nu a omorât-o el, nu a legat-o după căruţă ci ea era în căruţă .. nu solicită aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen." (decizie);
- în recurs, cu acordul său, inculpatul a fost ascultat, reiterând apărările de la instanţa de fond, constând, în sinteză, în aceea că se consideră nevinovat, că a lovit victima cu o bâtă, nu cu pumnii şi picioarele, că a legat-o cu un lanţ de căruţă, însă a aceasta a căzut, nu el a fost cel care a târât-o intenţionat legată de căruţă.
În căile de atac (apel şi în recurs) nu au mai fost solicitate probe noi pe situaţia de fapt.
Motivele de recurs sunt aceleaşi cu motivele de apel, inculpatul reiterând, la fiecare nivel de jurisdicţie, apărările formulate la judecarea pe fond a cauzei penale.
Examinând pe fond recursul inculpatului C.G., Înalta Curte reţine că acesta este nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
În condiţiile în care, pe de o parte, în căile de atac nu au fost administrate probe noi de natură să modifice situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, iar pe de altă parte, argumentele în fapt şi în drept ale apărării sunt aceleaşi ca cele expuse la instanţa de fond şi de apel, înalta Curte îşi însuşeşte toate argumentele părţii expozitive ale sentinţei şi deciziei atacate cu privire la existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia, apreciind că nu se impune reluarea acestora, ci numai completarea lor, după cum urmează:
- asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. invocat de către apărare ca temei al achitării prin aplicarea art. 10 lit. c) C. proc. pen. („fapta nu a fost săvârşită de inculpat") şi pentru reţinerea „stării de provocare", prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. (constând în comportamentul victimei aflată în stare avansată de ebrietate).
Potrivit cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Prin „eroare de fapt" se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul. în ce priveşte cerinţa ca eroarea de fapt să fie „gravă" trebuie înţeles că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influenţat soluţia procesului. în consecinţă, eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate.
Apărătorul şi inculpatul, personal, nu au arătat în ce constă eroarea gravă de fapt şi ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel. Motivarea acestui caz de casare sugerează, în realitate, ipoteza potrivit căreia instanţele ar fi evaluat greşit probele administrate.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum şi cea de apel, au motivat convingător situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia (art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.). Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înţelesul legii „a proba lipsa lor de temeinicie", este un drept şi o obligaţie procesuală care nu se rezumă la negarea vinovăţiei, la negarea conţinutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanţă.
În măsura în care inculpatul nu reuşeşte să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie a acuzatului este răsturnată, această prezumţie având caracter relativ, iar nu absolut.
În cauză, inculpatul s-a limitat la expunerea unor ipoteze cu privire la cauzele decesului concubinei sale, fără a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare şi fără a arăta, chiar la minimă suficienţă, care probă este în contradicţie cu situaţia de fapt expusă în cele două hotărâri judecătoreşti.
Ambele instanţe au examinat apărările inculpatului (decesul ca urmare a consumului excesiv de alcool ori uciderea victimei de către o altă persoană) constând că probele dosarului (actele medico-legale şi declaraţiile martorilor, coroborate cu situarea izolată a locului faptei) infirmă categoric aceste ipoteze ale morţii numitei D.O.
Neîntemeiată este şi critica inculpatului cu privire la nereţinerea „stării de provocare" (art. 73 lit. b) C. pen.) ca circumstanţă atenuantă.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen. constituie circumstanţă atenuantă „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă".
Existenţa tulburării sau emoţiei, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. şi intensitatea acestora, nu se pot reţine de organul judiciar pe baza unei prezumţii legale ori pe baza afirmaţiilor inculpatului, ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora, şi fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective.
În prezenta cauză, nu se poate reţine „starea de provocare", în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, şi nici a celor obiective.
Probatoriul administrat nu confirmă apărarea inculpatului în sensul că „ar fi fost provocat" prin una din modalităţile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. („prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă").
Toate nemulţumirile recurentului-inculpat faţă de concubina sa, pretins a fi fost acumulate pe parcursul anilor (consumul frecvent şi exagerat de alcool, lipsa de activitate ori de ajutor în gospodărie, comportamentul social ori familial faţă de el şi minora M.M.), comportament pretins acutizat în ziua faptelor ce formează obiectul judecăţii, nu pot justifica, rezonabil, adoptarea unei conduite extrem de violente faţă de aceasta, conduită aptă să conducă la un rezultat letal.
- asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. invocat de către apărare ca temei al schimbării încadrării juridice a faptei în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen.
Infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. se caracterizează prin aceea că infractorul acţionează cu intenţia generală de vătămare corporală, nu de omor, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind reţinut pe baza culpei, ceea ce constituie o formă mixtă de vinovăţie (intenţia depăşită). Dimpotrivă, în cazul infracţiunii de omor, infractorul acţionează cu intenţia suprimării vieţii victimei, iar nu cu intenţia generală de vătămare corporală. Intenţia de omor este dedusă, în doctrină şi jurisprudenţă, din împrejurările săvârşirii faptei şi din modul concret în care a acţionat infractorul.
Gravele leziuni constatate pe corpul victimei (concubina inculpatului), şi relevate de actele medicale şi medico-legale, sugerează, de o manieră rezonabilă, acţiuni de durată şi de extremă violenţă asupra acesteia, acţiuni care depăşesc cu mult pretinsa intenţie de „corecţie" la care a făcut referire inculpatul în apărarea sa. De altfel, chiar inculpatul recunoaşte că, şi el, se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi că a aplicat victimei mai multe lovituri cu o bâtă, precum şi că a legat-o pe aceasta, de picior, cu un lanţ de căruţă, fiind târâtă pe o distanţă destul de mare.
Or, acţiunile inculpatului, prin durată şi intensitate, prin modul de realizare şi prin mijloacele folosite, relevă intenţia de omor, în modalitatea intenţiei indirecte, iar nu intenţia generală de vătămare corporală (specifică unei „simple corecţii"), caracteristică elementului subiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. („loviri sau vătămări cauzatoare de moarte").
- asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. invocat de către apărare ca temei al reducerii pedepsei aplicate inculpatului.
Potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174-176 lit. a) C. pen., este sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 de ani sau detenţiune pe viaţă.
Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 16 ani închisoare, cu numai 1 an închisoare peste limita minimă a pedepsei prevăzută de textul incriminator.
În consecinţă, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru reducerea pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor, precum şi datele sale personale, la care au făcut referire ambele instanţe, nejustificând convingerea că scopul pedepsei aplicate, scop prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia, care, de altfel, ar fi fost posibil numai prin reţinerea unor împrejurări ca circumstanţe atenuante, împrejurări ce nu se regăsesc însă în prezenta cauză.
Faţă de cele arătate, înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Potrivit art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 2/A din 13 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 04 septembrie 2010 la 24 aprilie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1286/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1224/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
