ICCJ. Decizia nr. 1471/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1471/2012
Dosar nr. 3398/1/2012
Şedinţa publică din 8 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 5 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a fost admisă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi în temeiul art. 103 alin. (2) raportat la art. 101 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus arestarea preventivă a persoanei solicitate D.I., pe o perioadă de 5 zile, începând cu data de 05 mai 2012 şi până la data de 09 mai 2012.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sesizarea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, sub nr. 403/57/2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a solicitat luarea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 5 zile faţă de persoana solicitată D.I., în vederea executării mandatului european de arestare emis de către autorităţile judiciare germane, persoana solicitată fiind suspectată de săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 259 C. pen. german constând în aceea că, la data de 24 martie 2010 ar fi prezentat un număr de 404 bancnote euro deteriorate în valoare totală de 7.610 euro la o Sucursală a Băncii Centrale Germane situată în Munchen pentru a le schimba, bancnote provenite din săvârşirea altei infracţiuni.
Instanţa de fond a constatat că semnalarea transmisă prin Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Sirene Bucureşti, sub nr. 1318476/SIRENE/Av din 11 aprilie 2012 a fost înaintată Curţii de Apel Alba Iulia, prin aceasta solicitându-se declanşarea procedurilor prevăzute de art. 100 şi urm. din Legea nr. 302/2004 şi a arestării persoanei solicitate D.I., în vederea transmiterii de către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare.
S-a mai reţinut că persoana solicitată a luat la cunoştinţă despre motivul prezentării sale în faţa instanţei şi nu a formulat obiecţiuni cu privire la identitate.
S-a mai constatat că a fost înaintată semnalarea cu privire la arestarea persoanei solicitate D.I., la care se găsesc ataşate formularele A şi M, urmând ca mandatul european de arestare să fie prezentat la solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
Referitor la susţinerile persoanei solicitate, conform cărora aceasta nu este de acord cu luarea măsurii arestării provizorii ci doar cu instituirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât nu prezintă un pericol pentru ordinea publică instanţa de fond a apreciat că, raportat la aspectele rezultate din cazierul judiciar al persoanei şi care confirmă persistenţa în săvârşirea unor acte infracţionale de acelaşi gen, că în cauză lăsarea sa în libertate nu poate fi circumscrisă unor garanţii suficiente care să asigure prezenţa lui în faţa autorităţilor judiciare germane şi să înlăture orice risc de sustragere de la derularea procedurilor în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare.
Vizând apărările formulate de persoana solicitată cu referire la boala psihică de care suferă şi la imposibilitatea suportării regimului de detenţie, prima instanţă a reţinut că în cauză nu există suficiente elemente care să confirme susţinerile acestuia. Depunerea de către persoana solicitată a unor înscrisuri ce conţin enumerarea unor adeverinţe medicale, scrisori medicale, certificate medicale şi a unui raport psihologic întocmit în urma evaluării sale, fără ca acestea să existe în materialitatea lor la dosarul cauzei nu justifică respingerea propunerii formulate de către parchet.
Totodată, s-a mai reţinut că boala anxioasă pe care o reclamă persoana solicitată nu poate reprezenta prin ea însăşi un motiv suficient şi relevant pentru a adopta, în contextul factual expus, o măsură mai puţin restrictivă.
Fără a nega sau minimaliza problemele familiale cu care se confruntă persoana solicitată, instanţa de fond a constatat că acestea nu pot constitui argumente esenţiale în justificarea respingerii propunerii formulate de către parchet.
S-a apreciat că pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a împiedica sustragerea persoanei solicitate de la urmărirea penală, instanţa apreciază întemeiată solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
Constatând întrunite cumulativ exigenţele prev. de Legea nr. 302/2004, privind limitele de pedeapsă pentru infracţiunile de care este acuzat, în baza art. 103 alin. (2) rap. la art. 101 din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus arestarea persoanei solicitate D.I. pe o perioadă de 5 zile, începând cu data de 05 mai 2012 şi până la data de 09 mai 2012.
Având în vedere lipsa de la dosar a mandatului european de arestare emis de către autorităţile judiciare germane, instanţa constată că se impune acordarea unui nou termen de judecată, conform art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana solicitată D.I., solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate, revocarea mandatului de arestare preventivă şi punerea sa în libertate sau înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Înalta Curte, examinând recursul în raport de motivele invocate şi de actele dosarului, dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., costată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Această dispoziţie dă consistenţă noţiunii de spaţiu juridic comun european, pentru statele membre ale Uniunii Europene.
În cauză, România este stat de executare a unui mandat european de arestare emis de autorităţile judiciare competente din Franţa pentru fapte săvârşite pe teritoriul statului respectiv.
Prin Legea nr. 302/2004, statutul român a implementat în legislaţia internă în preambulul acestei decizii cadru ce menţionează, printre altele, următoarele:
- mandatul de arestare european constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie" a cooperării (parag. 6);
- mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre (parag. 10).
Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 şi trebuie să cuprindă informaţiile prevăzute în art. 86 din legea menţionată.
Cu privire la individualizarea măsurii necesare asigurării existenţei posibilităţii predării persoanei solicitate, instanţa de judecată, potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată, are posibilitatea de a dispune fie arestarea, fie măsura obligării de a nu părăsi localitatea faţă de persoana solicitată, instanţa optând pentru una dintre cele două măsuri, alegând pe cea aptă a asigura atingerea scopului derulării în bune condiţii a procedurii reglementate de actul normativ evocat.
Din examinarea dispoziţiilor art. 103 din Legea nr. 302/2004, republicată, privitoare la punerea în executare a mandatului european de arestare, se constată că judecătorul român hotărăşte asupra arestării şi predării persoanei solicitate, numai după ce, potrivit legii, a verificat în prealabil dacă au fost respectate condiţiile necesare referitoare la emiterea mandatului, el neputându-se pronunţa cu privire la temeinicia urmăririi sau la oportunitatea arestării decât cu atingerea principiului referitor la recunoaşterea reciprocă a hotărârilor penale, ceea ce nu este admisibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa, Curtea de Apel, apreciază asupra măsurii luării arestării şi asupra predării persoanei solicitate.
Aşa cum rezultă din actele aflate la dosar D.I. se află în situaţia prevăzută de art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, privind cooperare judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare şi Decizia Cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene, privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.
Având în vedere că faţă de persoana solicitată D.I. a fost emis un mandat european de arestare pentru fapte care dau loc la predare, din cele enumerate de art. 96 din Legea nr. 302/2004, republicată, penal şi că semnalarea în sistem informatic SIRENE_SIS a fost întemeiată pe acest mandat, Înalta Curte constată că în mod justificat instanţa de fond a dispus arestarea persoanei solicitate.
Astfel, din examinarea actelor dosarului rezultă că autorităţile judiciare germane au emis un mandat european de arestare pe numele persoanei solicitată, aceasta fiind suspectată de săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 259 C. pen. german constând în aceea că, la data de 24 martie 2010 ar fi prezentat un număr de 404 bancnote euro deteriorate în valoare totală de 7.610 euro la o Sucursală a Băncii Centrale Germane situată în Munchen pentru a le schimba, bancnote provenite din săvârşirea altei infracţiuni.
Faţă de persoana solicitată s-a dispus reţinerea pentru 24 de ore, prin ordonanţa din 04 mai 2012 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 3190/II/5/2012.
Prin mandatul de arestare preventivă din 05 mai 2012 emis de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. 403/57/2012 s-a dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate, pe o perioadă de 5 zile, începând cu data de 08 mai 2012 la data de 09 mai 2012.
Cu privire la măsura preventivă dispusă, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a ales măsura arestării preventive faţă de persoana solicitată, având în vedere gravitatea faptei comise, privarea de libertate, reprezentând în acelaşi timp o garanţie pentru a asigura prezenţa acestuia în faţa organelor judiciare existând pericolul de a se sustrage şi de a tergiversa punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile speciale.
Această temere este justificată de faptul că, în raportat de aspectele rezultate din fişa de cazier judiciar a persoanei, care confirmă persistenţa în săvârşirea unor acte infracţionale de acelaşi gen, astfel că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Cu privire la susţinerile persoanei solicitate cu referire la boala psihică de care suferă şi la imposibilitatea suportării regimului de detenţie, se constată că în mod justificat prima instanţă a reţinut că în cauză nu există suficiente elemente care să confirme susţinerile acestuia. Depunerea de către persoana solicitată a unor înscrisuri ce conţin enumerarea unor adeverinţe medicale, scrisori medicale, certificate medicale şi a unui raport psihologic întocmit în urma evaluării sale, fără ca acestea să existe în materialitatea lor la dosarul cauzei nu justifică respingerea propunerii formulate de către parchet.
Aşadar, în cauză sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare germane şi pentru a se preîntâmpina sustragerea persoanei solicitate, arestarea acesteia pe o durată de 5 zile este justificată, perioadă în care va fi asigurată prezentarea mandatului european de arestare, tradus în limba română.
Luarea măsurii obligării persoanei solicitate de a nu părăsi localitatea, nu ar asigura buna desfăşurare a procedurii predării în baza instrumentului internaţional de asistenţă judiciară, în raport de gravitatea faptelor imputate acesteia.
În consecinţă, Înalta Curte, constată că încheierea atacată este legală şi temeinică şi în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de persoana solicitată D.I.
În temeiul art. 198 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată D.I. împotriva încheierii din 5 mai 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 403/57/2012.
Obligă recurenta persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 8 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3861/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3871/2012. Penal → |
|---|
