ICCJ. Decizia nr. 1499/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1499/2012

Dosar nr. 41784/3/2010*

Şedinţa publică din 10 mai 2012

Asupra recursurilor penale de faţă;

Prin Sentinţa penală nr. 12/F din 5 ianuarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea de restituire a cauzei la Parchet.

În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.V.B., la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată.

În temeiul art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei pronunţate timpul reţinerii şi al arestării preventive de la data de 5 august 2010 la zi.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.

În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, s-a dispus confiscarea cantităţii de 0,67 grame de pulbere care conţine mefedronă, o lingură şi un tub în care s-a pus în evidenţă mefedronă, a cantităţilor 425,43 grame şi, respectiv, 5 grame pulbere mefedronă şi ambalajele aferente, 6,25 grame pulbere mefedronă, o pipă şi un grinder cu THC şi un tub cu mefedronă, care au fost depuse la camera de corpuri delicte a IGPR - DCJSEO - dovezile Seria H, nr. x din 10 august 2010, Seria H, nr. y din 1 septembrie 2010, Seria H, nr. z din 1 septembrie 2010, precum şi a cutiei din carton conţinând alte 1000 de punguţe şi o pungă din plastic din material transparent, cântarului electronic de mare precizie cu inscripţia "P.", ţigării de tip artizanal ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare din 5 august 2010.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea telefonului N. cu cartela aferentă, aparţinând inculpatului N.V.B., ridicat cu ocazia percheziţiei domiciliare din 5 august 2010.

În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, s-a dispus confiscarea sumei de 100 RON de la inculpatul N.V.B..

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.300 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele: Prin rechizitoriul nr. 1542 D/P/2010 din data de 1 septembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti a fost trimis în judecată inculpatul N.V.B., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, constând în aceea că la data de 3 august 2010 a vândut colaboratorului cu nume de cod "G.C." o doză de mefedronă (0,99 grame), iar la data de 5 august 2010 la locuinţa sa a fost identificată cantitatea de 6,65 grame mefedronă şi respectiv 431,51 grame mefedronă, ambalată separat, deţinută în vederea vânzării, fără drept, precum şi obiecte specifice acestei activităţi ilicite (cântar de mare precizie, pungi pentru ambalare, lingură cu urme de substanţă).

Prin acelaşi Rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului G.G.V., pentru infracţiunea de deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ - amendă.

Tribunalul a reţinut că, la data de 3 august 2010, inculpatul N.V.B. a vândut colaboratorului cu nume de cod "G.C." o doză de mefedronă (0,99 grame), la data de 5 august 2010, cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare, la locuinţa sa fiind găsită cantitatea de 6,65 grame mefedronă şi, respectiv, 431,51 grame mefedronă, ambalată separat, deţinută fără drept, în vederea vânzării, precum şi obiecte specifice acestei activităţi ilicite (cântar de mare precizie, pungi pentru ambalare, lingură cu urme de substanţă).

Astfel, la data de 2 august 2010, lucrătorii de poliţie din cadrul I.G.P.R. - Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Bucureşti - Biroul Sector 1 s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că numitul N.B.V. vinde droguri de mare risc - mefedronă - pe raza municipiului Bucureşti, în zona centrului istoric, un gram de astfel de droguri fiind vândut către consumatori pentru suma de 100 RON.

În aceste condiţii, prin Ordonanţa nr. 75A din 3 august 2010 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti s-a dispus introducerea în cauză a doi investigatori sub acoperire, precum şi a colaboratorului acestora, cu nume de cod "G.C.", în vederea stabilirii existenţei infracţiunii de trafic de droguri, faptă ce ar fi fost săvârşită de către inculpatul N.B.V..

În temeiul autorizării date prin ordonanţa mai sus menţionată, colaboratorul "G.C." s-a deplasat, la data de 3 august 2010, la imobilul unde inculpatul N.B.V. locuia fără forme legale, situat în Bucureşti, în vederea efectuării unor cumpărări de droguri - mefedronă. Astfel, după ce în prealabil a fost percheziţionat de către lucrătorii de poliţie, sub supravegherea vizuală a acestora, s-a deplasat în imobilul unde locuia inculpatul, iar după puţin timp a revenit şi a predat acestora o punguţă din plastic, ce conţinea o substanţă pulverulentă de culoare albă. Colaboratorul a fost din nou percheziţionat, fără ca asupra sa să fie găsite substanţe sau obiecte interzise la deţinere.

Din procesul-verbal de redare a declaraţiei colaboratorului cu nume de cod "G.C." a rezultat că substanţa respectivă a cumpărat-o în data de 3 august 2010 de la inculpatul N.B.V., sens în care s-a deplasat în imobilul locuit de acesta, situat Bucureşti, iar pentru acea doză a plătit suma de 100 RON, greutatea sa fiind evaluată la 1 gram.

Această probă a fost înaintată Laboratorului Central de Analiză şi Profil al Drogurilor, iar din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 4 august 2010 a rezultat că substanţa, cântărind 0,99 grame, conţinea mefedronă, ce face parte din Tabelul - Anexă nr. l la Legea nr. 143/2000.

La data de 5 august 2010 - în jurul orei 18,30, organele judiciare au efectuat o percheziţie domiciliară în locuinţa situată în Bucureşti, ocazie cu care în interior a fost identificat inculpatul N.B.V., care ocupa o cameră a apartamentului, o altă încăpere fiind locuită de către inculpatul G.G.V. împreună cu prietena sa L.S..

I s-a solicitat inculpatului să predea bunurile sau obiectele interzise la deţinere, ocazie cu care acesta a înmânat un pliculeţ din plastic transparent, ce conţinea circa 6 grame substanţă pulverulentă, despre care a afirmat că ar fi mefedronă, ce ar deţine-o pentru consumul său propriu. Deşi inculpatul a negat că ar mai deţine alte cantităţi din această substanţă, procedând la efectuarea percheziţiei, lucrătorii de poliţie au identificat în încăperea locuită de către inculpat, într-o valiză de culoare neagră ce era introdusă în dulap, o pungă din plastic lipită cu bandă adezivă, ce conţinea o substanţă de aceeaşi natură, cu privire la care inculpatul a declarat că nu ştie nimic.

În aceeaşi încăpere a fost identificat un cântar electronic de mare precizie de culoare argintie, cu inscripţia "P.", o lingură metalică ce conţinea urme de substanţă pulverulentă, un dispozitiv tip "pipă" pentru prizat, o cutie din carton ce conţinea o mie de punguţe din plastic transparent, precum şi o altă pungă din plastic transparentă, inscripţionată "pentru B.", ce conţinea aproximativ 300 de punguţe mici, o cutie din carton ce conţinea foiţe (de ţigară).

În aceleaşi împrejurări, în living (camera comună a apartamentului) a fost descoperită o ţigară confecţionată artizanal, arsă pe jumătate, precum şi un dispozitiv metalic de culoare argintie tip "râşniţă", iar în încăperea cu destinaţia "dormitor", utilizată de către inculpatul G.G.V., a fost găsită o altă ţigară confecţionată artizanal, precum şi un dispozitiv din sticlă tip "pipă".

Bunurile mai sus menţionate au fost ridicate de către lucrătorii de poliţie pentru continuarea cercetărilor, după ce în prealabil au fost ambalate şi sigilate cu sigiliul M.l.

Potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din data de 9 august 2010, al Laboratorului Central de Analiză şi Profil al Drogurilor, una din probe constituită din 6,65 grame substanţă pulverulentă de culoare albă, ambalată în punguţă din material plastic transparent, conţinea mefedronă, iar cantitatea de 6,25 grame pulbere, rămasă în urma analizelor de laborator, ce conţinea aceeaşi substanţă a fost ambalată, sigilată cu sigiliul tip M.l. şi predată ulterior la I.G.P.R. - D.CJ.S.E.O.

De asemenea, din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din data de 9 august 2010 al Laboratorului Central de Analiză şi Profil al Drogurilor, a rezultat că o altă probă, cu masa de 431,51 grame substanţă pulverulentă de culoare albă, ambalată succesiv în mai multe pungi din material plastic transparent, lipită cu bandă adezivă, conţinea mefedronă. Cantitatea de 5 grame pulbere ce conţinea mefedronă, ca şi cantitatea de 425,43 grame pulbere cu acelaşi conţinut, rămasă după efectuarea analizelor de laborator, a fost ambalată, sigilată cu sigiliul tip M.l. şi predată ulterior la I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O.

S-a mai stabilit, în urma concluziilor raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 10 august 2010 al Laboratorului Central al Analiză şi profil al Drogurilor, că celelalte probe şi anume o lingură metalică şi un tub metalic, ridicate cu ocazia percheziţiei din data de 5 august 2010, s-a pus în evidenţă mefedronă, însă pe cântarul înaintat în aceeaşi cauză nu s-au pus în evidenţă substanţe stupefiante sau psihotrope. Aceste trei probe au fost ambalate, sigilate şi predate organelor de urmărire penală.

De asemenea, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 9 august 2010 a concluzionat că probele înaintate în cauza privind pe inculpatul G.G.V., constând în un rest de ţigaretă arsă, conţineau cannabis şi respectiv THC, iar pe tubul metalic s-a pus în evidenţă mefedronă.

Situaţia de fapt reţinută de instanţă şi vinovăţia inculpatului a fost întemeiată pe denunţul martorului T.F., care se coroborează cu procesele-verbale de constatare a infracţiunilor flagrante, de percheziţie domiciliară şi corporală, cu rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică din 4 august 2010 şi din 9 august 2010, întocmite în cauză, înregistrările audio-video în mediu ambiental a tranzacţiilor efectuate, precum şi procesele-verbale de redare a acestora, precum şi cu declaraţiile martorilor "G.C.", S.N., L.S., G.G.V..

Declaraţiile inculpatului, de nerecunoaştere a faptei nu au fost reţinute de Tribunal, dat fiind că nu pot fi coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, pentru a li se da eficienţa probatorie prevăzută la art. 69 C. proc. pen., nerezultând nici indicii cum că probele ar fi fost obţinute cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 C. proc. pen. Comiterea ambelor acte materiale de către inculpat, cu vinovăţie, este de necontestat, apărarea inculpatului în sensul că a vrut doar să o ajute pe persoana despre care el presupune că ar fi martorul cu identitate protejată "G.C.", dându-i droguri fără a-i cere bani, nefiind verosimilă, întrucât dacă inculpatul nu s-ar fi ocupat cu vânzarea de asemenea droguri acţiunea de prindere a sa în flagrant delict ar fi eşuat, inculpatul nejustificând deloc, de altfel, de ce dăruia droguri, pe care cu siguranţă le cumpăra, martorului. În ceea ce priveşte cantitatea de mefedronă găsită în camera inculpatului cu ocazia percheziţiei domiciliare, şi aceasta aparţinea inculpatului, dovadă numele şi numărul său de telefon de pe pachetul conţinând punguţe destinate porţionării drogurilor. În plus, martorii au declarat că inculpatul locuia în camera în care s-au găsit drogurile în cauză, negând că acesta ar fi venit doar sporadic în locuinţa pe care o închinase, declaraţiile inculpatului, care a încercat să acrediteze ideea că nu prea stătea în imobil, drogurile fiind ascunse acolo de locatarul precedent, fiind contrazise şi sub acest aspect.

Cât despre declaraţiile martorilor în sensul că nu ştiau că inculpatul consumă sau vinde droguri, acestea sunt nerelevante, pe de o parte, pentru că dacă ar fi declarat altfel s-ar fi autoincriminat, şi pe de altă parte, pentru că dacă nu au ştiut nimic despre activitatea inculpatului, aceasta nu înseamnă că aceasta nu există (inculpatul neavând în această din urmă ipoteză niciun interes să le spună altor persoane care dezaprobă asemenea fapte ilicite despre acţiunile sale).

Cantitatea de droguri găsită la inculpatul N.V.B. cu ocazia percheziţiei domiciliare, la 5 august 2010, şi împrejurarea că la 3 august 2010 îi vânduse martorului cu identitate protejată acelaşi tip de drog exclud ipoteza că inculpatul ar fi deţinut drogurile în cauză pentru consum propriu.

Fapta inculpatului N.V.B. care, în temeiul aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la data de 3 august 2010 a vândut colaboratorului cu nume de cod "G.C." o doză de mefedronă (0,99 grame), iar la data de 5 august 2010, a deţinut cantitatea de 6,65 grame mefedronă şi, respectiv, 431,51 grame mefedronă, ambalată separat, găsită cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la locuinţa sa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Cu privire la reţinerea formei continuate a infracţiunii săvârşite de inculpat, instanţa a avut în vedere, la stabilirea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, pe lângă îndeplinirea condiţiilor privind unitatea de subiect activ, pluralitatea actelor de executare (omisă de procuror) şi unitatea de calificare juridică, modul similar de săvârşire a faptelor (ambele acte materiale referindu-se la acelaşi tip de droguri) şi intervalul relativ scurt de timp la care s-au petrecut acestea.

De asemenea, forma agravată a infracţiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, nu poate fi reţinută în lipsa alin. (1) al aceluiaşi articol, care conţine definiţia acestei infracţiuni şi la care se raportează alineatul următor.

Astfel fiind, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Cererea de restituire a cauzei la parchet a fot respinsă ca neîntemeiată, în cauză nefiind incident niciunul din cazurile care ar impune refacerea urmăririi penale sau a rechizitoriului, acesta din urmă întrunind condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege în acest sens.

Nu are relevanţă, sub acest din urmă aspect, că la stabilirea încadrării juridice s-a reţinut, din eroare, că cel de-al doilea act material a avut loc tot la data de 3 august 2010 (deşi din actele dosarului şi chiar în rechizitoriu, la prezentarea situaţiei de fapt şi analiza mijloacelor de probă este trecută, în mod corect, data de 5 august 2010), inculpatul fiind trimis în judecată pentru o infracţiune simplă.

Faţă de cele expuse, Tribunalul a aplicat inculpatului pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa pedeapsa închisorii, care să corespundă scopului acesteia, definit prin art. 52 C. pen., prin observarea criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Sub acest aspect, instanţa a reţinut pericolul social al infracţiunii, reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, având în vedere în acest sens că fapta este de natură a aduce atingere sănătăţii colectivităţilor umane, cu consecinţe, uneori, ireversibile pentru viaţă şi capacităţile intelectuale ale celor cărora le sunt destinate, spre consum, drogurile, familiilor acestora şi, în general, pentru dezvoltarea fizică şi psihică.

Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, fiind judecat în altă cauză pentru comiterea de infracţiuni similare (reţinându-se că în cursul lunii februarie 2010 ar fi introdus pe teritoriul României, împreună cu alte persoane, în mod ilegal, cantitatea de aproximativ 15 kg de mefedronă), motiv pentru care nu i-a fost aplicată o pedeapsă coborâtă sub minimul special, neputând reţine circumstanţe atenuante în ceea ce îl priveşte.

În temeiul art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, iar în baza art. 71 C. pen. şi i s-au interzis acestuia drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul N.V.B., solicitând în principal casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în raport de împrejurarea că încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2010 prin care instanţa de fond s-a pronunţat asupra probelor şi a audiat inculpatul şi menţionează "şedinţa din Camera de Consiliu".

În susţinerea aceleiaşi cereri de trimitere spre rejudecare, se invocă de către apărare şi împrejurarea că hotărârea de condamnare conţine motivări contradictorii şi se face referire la probe care nu au fost administrate în cauză.

Hotărârea este criticată şi sub aspectul încadrării juridice a faptei inculpatului, apreciindu-se că încadrarea juridică corectă este art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, dar şi sub aspectul individualizării juridice a pedepsei inculpatului, considerându-se că pedeapsa aplicată este prea severă în raport de circumstanţele personale ale inculpatului şi cele reale ale faptei.

Prin Decizia penală nr. 135 din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a admis apelul inculpatului N.V.B. formulat împotriva Sentinţei penale nr. 12 din 5 ianuarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a casat în parte sentinţa atacată şi rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului din art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 2 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 143/2000 (fapta din 3 august 2010) şi art. 2 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 143/2000 (fapta din 5 august 2010), cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 a condamnat pe inculpatul N.V.B. la o pedeapsă de 10 ani închisoare (fapta din 5 august 2010).

În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani.

A aplicat disp. art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. în baza art. 383 alin. (1¹) şi alin. (2) C. proc. pen., a dedus durata reţinerii şi arestării preventive, de la 5 august 2010 la zi şi a menţinut starea de arest a inculpatului.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de susţinerile apelantului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte prima critică, privind încheierea de şedinţă din data de 21 septembrie 2010 (dosar fond), se constată că menţiunea "şedinţa din Camera de Consiliu" este o evidentă eroare materială, supusă regimului art. 195 C. proc. pen., câtă vreme în declaraţia dată şi semnată de inculpat la aceeaşi dată (dosar de fond) este menţionată sintagma "şedinţă publică", ceea ce justifică concluzia că în realitate la data sus-menţionată judecarea cauzei s-a făcut în şedinţă publică.

Nici critica referitoare la motivarea contradictorie a hotărârii nu poate fi reţinută, întrucât Curtea a constatat că judecătorul fondului şi-a argumentat într-un mod personal, dar conformându-se exigenţelor art. 354 - 357 C. proc. pen. soluţia. În plus, s-a constatat că legea nu prevede expres condiţii pentru motivare, fiind evident că se are în vedere ca soluţia dispusă în cauză să aibă la bază probele din dosar, dar şi împrejurările în raport de care se analizează necesitatea măsurilor dispuse prin hotărâre.

Curtea a constatat însă că apelul declarat de inculpat este fondat pentru alte motive decât cele expuse de apărare.

Astfel, din actul de inculpare, rezultă că la data de 3 august 2010 inculpatul a vândut colaboratorului cu nume de cod "G.C." o doză de 0,99 grame.

Acuzaţia se întemeiază pe declaraţia sus-numitului colaborator, consemnată în procesul-verbal din 5 august 2010 (dosar urmărire penală).

Or, raportat la decizia Kotovski contra Olandei, o soluţie de condamnare nu se poate baza exclusiv pe depoziţia unui martor anonim.

Mai mult decât atât, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, martorul cu identitate protejată "G.C." nu face nicio referire la momentul 3 august 2010, ci precizează că a cumpărat droguri de la inculpat în perioada iunie - iulie 2010 (dosar de fond).

Cum, raportat la art. 66 C. proc. pen., nu inculpatul este cel obligat să-şi dovedească nevinovăţia, ci vinovăţia sa trebuie dovedită pe baza probelor administrate în cauză, Curtea a constatat că în acest caz prezumţia de nevinovăţie nu a fost înlăturată şi, cum dubiul profită făptuitorului, se impune achitarea inculpatului pentru fapta reţinută în sarcina sa ca fiind săvârşită la data de 3 august 2010.

Având în vedere însă încadrarea juridică reţinută de către instanţa de fond, Curtea a constatat că în speţă nu sunt întrunite condiţiile pentru a se face aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în consecinţă, potrivit art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului din art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 3 august 2010) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 5 august 2010), cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Cât priveşte fapta reţinută în sarcina inculpatului în 5 august 2010, din materialul probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi de cercetare judecătorească, s-a constatat că în locaţia folosită de inculpat, la data sus-menţionată, s-a găsit atât cantitatea totală de 438,16 grame mefedronă (ambalată separat, 6,65 grame şi respectiv 431,51 grame) dar şi obiecte specifice comercializării (cântar de mare precizie, pungi pentru ambalare, lingură cu urme de substanţă - dosar de urmărire penală), împrejurări care infirmă apărarea inculpatului potrivit căreia drogurile erau pentru consum propriu.

În plus, s-a constatat că în faza de urmărire penală chiar inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, precizând că "ar fi oferit cu titlu gratuit mefedronă unor prieteni, aspect care, raportat la art. 69 C. proc. pen., se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din materialul probator administrat în cauză: proces-verbal de sesizare din oficiu, proces-verbal de investigaţii şi de percheziţie domiciliară, declaraţii martori asistenţi.

Cum legiuitorul a incriminat printre modalităţile alternative de săvârşire a infracţiunii de trafic de stupefiante şi conduite similare celei adoptate de către inculpat, în mod corect s-a reţinut incidenţa art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 pentru fapta inculpatului din data de 5 august 2010, împrejurare în raport de care solicitarea de schimbare a încadrării juridice formulată de către apărare în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 a fost respinsă ca nefondată.

Cât priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, s-a constatat că instanţa de fond a valorizat în acest proces toate elementele specifice cauzei şi făptuitorului (modalitatea de săvârşire şi circumstanţele faptei, persistenţa infracţională deosebită a inculpatului manifestată prin existenţa unor indicii temeinice şi probe că desfăşoară de mai multă vreme activităţi de natura celor ce fac obiectul prezentei cauze, atitudinea de desconsiderare a normelor de convieţuire socială etc.).

Faţă de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dar şi de cele prevăzute de art. 52 C. pen., referitoare la scopul pedepsei, Curtea a apreciat că pedeapsa aplicată de prima instanţă este temeinică şi de natură să conducă la reeducarea inculpatului şi la realizarea scopului de prevenţie generală pe care îl are sancţiunea penală.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul N.V.B.. Parchetul a criticat hotărârea sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptei (caz de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.) şi greşitei achitări a inculpatului (caz de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.).

Inculpatul N.V.B. a criticat decizia invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 4, 9, 10, 18, 14, 17 şi 17¹ C. proc. pen., arătând, în esenţă, că la data de 21 septembrie 2010, când au fost puse în discuţie probele şi a fost audiat inculpatul, şedinţa a avut loc în camera de consiliu, încălcându-se dispoziţiile privind publicitatea şedinţei de judecată, ceea ce atrage nulitatea absolută şi casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă.

Dacă se trece peste această nulitate, se invocă greşita condamnare a inculpatului pentru o altă infracţiune decât cea pe care a săvârşit-o, singura faptă pe care inculpatul o recunoaşte şi în care solicită să se schimbe încadrarea fiind cea prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu reducerea corespunzătoare a pedepsei şi aplicarea art. 861 C. pen.

Prin Decizia nr. 3305 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost admise recursurile declarate în cauză, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Înalta Curte, analizând decizia penală recurată atât prin prisma criticilor formulate de parchet şi inculpat, cât şi în conformitate cu prevederile art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., a apreciat că ambele recursuri sunt întemeiate în parte, în sensul celor ce urmează:

Examinând, prioritar, motivul de nelegalitate invocat de inculpat, respectiv nulitatea absolută a hotărârii primei instanţe pentru încălcarea normelor privind publicitatea şedinţei de judecată (caz de casare prevăzut de art. 385 pct. 4 C. proc. pen.), Înalta Curte a constatat că această critică nu este întemeiată.

Sub sancţiunea nulităţii absolute sunt prevăzute încălcările dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., iar cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 4 C. proc. pen. este incident atunci când judecata a avut loc în condiţii de nepublicitate.

În speţă nu se invocă nepublicitatea şedinţei în care au avut loc dezbaterile pe fond la prima instanţă, ci împrejurarea că, la termenul de judecată din 21 septembrie 2010, în preambulul încheierii de şedinţă se menţionează "Şedinţa Camerei de Consiliu".

În condiţiile unor menţiuni contradictorii, în sensul că, în aceeaşi şedinţă, pe declaraţia inculpatului apare menţiunea "şedinţă publică", Înalta Curte a apreciat că nu operează nulitatea absolută a hotărârii invocate de inculpat, ci e vorba de o nulitate relativă (pentru că nu se invocă nepublicitatea şedinţei în care a avut loc judecata, în sensul dezbaterilor pe fond, ci nepublicitatea şedinţei la unul din termenele de judecată de la prima instanţă, când s-au propus probele).

Această nulitate putea fi invocată de inculpat la termenul următor, când instanţa avea posibilitatea fie să îndrepte eroarea materială din preambulul încheierii de şedinţă, în ipoteza în care aprecia acest lucru, fie să pună din nou în discuţia părţilor, în condiţii de publicitate, încuviinţarea probelor.

Inculpatul nu a procedat astfel ci a invocat pentru prima dată în apel această nulitate, critică ce a fost corect respinsă de instanţa de control judiciar.

Atât inculpatul, cât şi parchetul, în recursurile formulate, au invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., din perspective diferite, parchetul criticând greşita achitare a inculpatului pentru fapta din 3 august 2010, iar inculpatul greşita condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, singura faptă pe care o recunoaşte fiind cea prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Înalta Curte a constatat că ambele critici evidenţiază un probatoriu insuficient, impunându-se suplimentarea acestuia.

Astfel, pentru fapta din 3 august 2010, pentru care instanţa de apel a dispus achitarea, inclusiv parchetul, în dezvoltarea motivului de recurs, a apreciat că există neclarităţi pentru înlăturarea cărora se impunea reaudierea martorului "G.C.".

Înalta Curte a constatat că în declaraţia dată în cursul urmăririi penale colaboratorul cu identitate protejată "G.C." a arătat că a cumpărat o doză de mefedronă de la inculpat la data de 3 august 2010, deplasându-se la locuinţa acestuia sub supravegherea investigatorilor sub acoperire "A.B." şi "J.R.".

În declaraţia dată la fond, acelaşi martor a arătat că a cumpărat de mai multe ori droguri de la inculpat "în perioada iunie - iulie 2010", fără a face o precizare concretă asupra datei de 3 august 2010.

Instanţele ar fi trebuit să lămurească aceste neclarităţi, printr-o solicitare explicită ca martorul să ofere detalii asupra datelor la care pretinde că a cumpărat droguri de la inculpat, sens în care se impune reaudierea acestuia.

Pe de altă parte, instanţele erau datoare să verifice şi apărările inculpatului cu referire la aceeaşi faptă, respectiv audierea martorei M.L.S., cu care inculpatul afirmă că s-ar fi aflat împreună la Vama Veche, în data de 3 august 2010 şi că au revenit în Bucureşti abia la 4 august 2010.

Înalta Curte a constatat că nici pentru fapta din 5 august 2010 probatoriul nu este complet.

Prima instanţă face trimitere, în dovedirea vinovăţiei inculpatului pentru această faptă, la denunţurile martorului T.F., care însă nu a fost audiat în cauză, precum şi la înregistrări audio-video, dar care nu există la dosar, făcându-se menţiunea că acestea se află într-un alt dosar.

De asemenea, în mod nejustificat s-a respins solicitarea inculpatului privind audierea martorilor P.C.B. şi B.S.

Un alt aspect ce se impune a se lămuri priveşte locul în care au fost găsite bunurile, valorile şi înscrisurile descoperite în locuinţa folosită de inculpat, date fiind contradicţiile între declaraţiile martorului asistent S.N. şi menţiunile din procesul-verbal de percheziţie.

Astfel, martorul a precizat că drogurile au fost găsite "ascunse sub parchet", iar în procesul-verbal de percheziţie s-a consemnat că acestea au fost găsite într-un sertar al dulapului aflat în camera inculpatului.

În aceste condiţii, solicitarea inculpatului de a fi ataşate la dosar fotografiile judiciare efectuate, despre care se face vorbire în procesul-verbal de percheziţie şi care lipsesc, este pe deplin justificată.

Apreciind necesară suplimentarea probatoriului cu probele evocate mai sus, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea recursurilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Înalta Curte a reţinut, ca întemeiată, şi critica inculpatului privind cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., care, de asemenea, atrage trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că instanţa de apel, deşi a dispus efectuarea unui raport de evaluare, nu s-a referit la concluziile acestuia atunci când a procedat la individualizarea pedepsei pe care a aplicat-o inculpatului.

Conform art. 385¹⁶, art. 381 C. proc. pen. şi art. 160^b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului întrucât temeiurile ce au determinat arestarea preventivă a acestuia se menţin, raportat la gravitatea faptelor şi circumstanţele sale personale.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 4 noiembrie 2011.

Având în vedere limitele rejudecării şi indicaţiile instanţei de recurs, obligatorii conform dispoziţiilor art. 385¹⁸ C. proc. pen., au fost audiaţi martorii M.L.S. şi P.C.B., declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosar. Nu a fost posibilă administrarea celorlalte mijloace de probă menţionate în decizia de casare, având în vedere Adresa nr. 200/II/2012 emisă de DIICOT - Serviciul Teritorial Bucureşti, prin care s-au comunicat următoarele:

- în Dosarul penal nr. 1542D/P/2010 nu au fost efectuate înregistrări audio-video în mediul ambiental;

- nu a fost audiat, în calitate de martor, numitul T.F.;

- la procesul-verbal de percheziţie domiciliară din data de 5 august 2010 nu a fost ataşată planşa fotografică la care se face referire în cuprinsul acestui act;

- cu privire la colaboratorul cu nume de cod "G.C." au fost efectuate demersurile necesare pentru a fi prezentat la instanţa de judecată, fără a fi însă găsit.

S-au făcut demersuri şi pentru audierea martorului B.S., rămase însă fără rezultat, acesta fiind citat la adresa indicată de inculpat, citaţia fiind returnată cu menţiunea "destinatar mutat de la adresă".

Prin Decizia penală nr. 37/A din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admis apelul declarat de inculpat, s-a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul N.V.B., din infracţiunea prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 3 august 2010) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 5 august 2010), cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul N.V.B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 3 august 2010).

În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.V.B. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc (fapta din 5 august 2010).

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

S-a făcut aplic. disp. art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 383 alin. (1¹) şi alin. (2) C. proc. pen., s-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive, de la 5 august 2010 la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Curtea, reexaminând hotărârea apelată, în raport de motivele invocate cât şi din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., constată următoarele:

Referitor la fapta din 3 august 2010, în mod greşit prima instanţă a constatat, în procesul de evaluare a mijloacelor de probă administrate, că inculpatul N.V.B. a vândut, la data respectivă, colaboratorului cu nume de cod "G.C." o doză de mefedronă (0,99 grame).

Astfel, deşi colaboratorul a susţinut, în cursul urmării penale, că a cumpărat o doză de mefedronă de la inculpat în ziua de 3 august 2010, deplasându-se la locuinţa acestuia sub supravegherea investigatorilor sub acoperire "A.B." şi "J.R.", în faza cercetării judecătoreşti, acelaşi martor a arătat că a cumpărat de mai multe ori droguri de la inculpat, însă în perioada "iunie - iulie 2010", fără a face o precizare concretă asupra datei de 3 august 2010.

În condiţiile în care inculpatul N.V.B. a negat săvârşirea acestei fapte, Curtea apreciază că nu se poate dispune condamnarea doar în baza declaraţiilor unui martor anonim, a cărui reaudiere nu a fost posibilă în rejudecarea apelului pentru a clarifica inadvertenţele legate de data când susţine că a cumpărat drogurile de la inculpat, aceste aspecte fiind de natură să genereze un dubiu asupra vinovăţiei lui N., în lipsa altor mijloace de probă care să-l incrimineze.

În privinţa infracţiunii din data de 5 august 2011, în mod just Tribunalul a reţinut că acuzarea a făcut dovada situaţiei de fapt expuse în actul de sesizare, din probe rezultând indubitabil că, în ziua respectivă, în urma percheziţionării camerei din imobilul situat în Bucureşti, în care locuia inculpatul N.V.B., în prezenţa martorului asistent S.N. şi a inculpatului, poliţiştii au descoperit într-un dulap, o cutie de culoare neagră în care se afla o pungă ce conţinea cantitatea de 431,51 grame mefedronă, drog de mare risc, conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. xx/2010.

Tot cu această ocazie, inculpatul a predat poliţiştilor un pliculeţ ce conţinea cantitatea de 6,65 grame mefedronă destinată, conform susţinerilor acestuia, propriului consum.

Împrejurarea că şi cantitatea de 431, 51 grame mefedronă aparţinea inculpatului şi era destinată comercializării este dovedită cu următoarele mijloace de probă:

- declaraţiile martorilor G.G.V., L.S., precum şi cele ale inculpatului din care rezultă că acesta din urmă locuia singur, de aproximativ o lună, în camera unde au fost descoperite drogurile;

- declaraţia martorului P.C.B., audiat cu ocazia rejudecării apelului, acesta susţinând că a locuit în camera respectivă anterior mutării lui N., că aceasta era dotată doar cu un pat, o noptieră şi un dulap iar la plecare, în prezenţa unui reprezentant al agenţiei imobiliare care intermediase contractul de închiriere, a luat toate bunurile care îi aparţineau;

- declaraţiile inculpatului din care rezultă că acesta era implicat în activităţi legate de consumul şi circulaţia drogurilor;

- procesul-verbal de percheziţie domiciliară din data de 5 august 2010 şi declaraţiile martorului asistent S.N..

Faptul că nu a fost ataşată planşa fotografică la care se face referire în acest proces-verbal nu poate atrage, astfel cum a susţinut apărătorul inculpatului, nulitatea actului, câtă vreme menţiunile importante, decisive care îl incriminează pe inculpat nu au fost contestate de acesta şi sunt confirmate de martorul asistent.

Astfel, se reţine în procesul-verbal că în camera în care a fost efectuată percheziţia, în prezenţa inculpatului şi a martorului asistent S.N., în dulap, într-un sertar din partea de jos a fost descoperită o valiză de culoare neagră în interiorul căreia s-a găsit o pungă în care se afla o substanţă pulverulentă de culoare albă (cantitatea de 431,51 grame ce conţine mefedronă, conform raportului de constatare tehnico-ştinţifică nr. xx/2010), iar în noptiera din partea stângă faţă de uşa de acces au fost identificate un cântar electronic de mare precizie de culoare argintie, cu inscripţia "P.", o lingură metalică ce conţinea urme de substanţă pulverulentă, un dispozitiv tip "pipă" pentru prizat, o cutie din carton ce conţinea o mie de punguţe din plastic transparent, precum şi o altă pungă din plastic transparentă, inscripţionată "pentru B. ", ce conţinea aproximativ 300 de punguţe mici, o cutie din carton ce conţinea foiţe (de ţigară).

Inculpatul N.V.B. a recunoscut că a deţinut în locuinţă instrumentele destinate cântăririi, porţionării şi ambalării drogurilor, precizând că în dulapul din camera în care locuieşte, într-o valiză de lemn, s-a găsit o pungă cu un praf de culoare albă, despre care nu ştia nimic, dar care aparţineau lui "C." urmând ca acesta să vină să le ia, deoarece locuise anterior acolo.

Martorul asistent S.N. a declarat în faza de urmărire penală că într-un şifonier, într-o cutie din lemn a fost găsită o pungă din plastic ce conţinea o substanţă pulverulentă, în cadrul cercetării judecătoreşti martorul menţionând că drogurile au fost descoperite într-un şifonier, "ascunse sub parchet mai bine zis".

Coroborând declaraţiile inculpatului cu cele ale martorului asistent, Curtea constată că punga ce conţinea drogurile a fost găsită, aşa cum se reţine în procesul-verbal, în dulap, într-un sertar din partea de jos - ceea ce l-a determinat probabil pe martor să susţină în faţa primei instanţe că drogurile erau ascunse sub parchet - aspect care însă este irelevant cât timp inculpatul avea cunoştinţă de cutia ce conţinea punga respectivă.

Aşadar, materialul probator administrat în cauză confirmă vinovăţia inculpatului N.V.B. şi încadrarea juridică reţinute de prima instanţă, declaraţiile inculpatului pe acest aspect fiind vădit nesincere, probele administrate la cererea acestuia neoferind informaţii care să contureze o altă situaţie de fapt, neexistând indicii că locatarul precedent - martorul P.C.B. a avut vreo legătură cu drogurile descoperite în locuinţa lui N., astfel că cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 4 din Legea nr. 143/2000 este nefondată.

Şi celelalte critici formulate de inculpat sunt neîntemeiate, susţinerile acestuia potrivit cărora ancheta poliţiştilor s-ar fi desfăşurat în mod abuziv nefiind confirmată de vreun mijloc de probă, iar faptul că în hotărârea primei instanţe s-a făcut referire la probe care nu au fost administrate în cauză (denunţul martorului T.F., înregistrări audio-video) nu poate conduce la pronunţarea unei soluţii de trimitere a dosarului spre rejudecare, având în vedere caracterul integral devolutiv al apelului precum şi cazurile în care se poate adopta o astfel de hotărâre, prevăzute de art. 379 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.

Faţă de considerentele ce preced, Curtea, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul N.V.B., a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi în fond, rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, din art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. În art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 3 august 2010) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 5 august 2010), cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., având în vedere soluţia de achitare pentru prima infracţiune.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul N.V.B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 3 august 2010), probele în acuzare fiind insuficiente pentru a forma convingerea Curţii că drogurile predate la data respectivă poliţiştilor de către colaboratorul G.C., au fost cumpărate de la inculpat.

La individualizarea pedepsei ce va fi aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc din data de 5 august 2010 s-a ţinut seama, conform criteriilor prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), de gradul ridicat de pericol social al faptei, de împrejurarea şi modalitatea în care a fost comisă, de cantitatea de droguri deţinută în vederea traficării, precum şi de circumstanţele personale ale inculpatului: necunoscut cu antecedente penale, cu o conduită bună înainte de săvârşirea infracţiunii, având perspective mari de reintegrare în societate, conform referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ceea ce justifică reţinerea de circumstanţe atenuante, în sensul dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., urmând ca pedeapsa să fie coborâtă sub minimul special prevăzut de lege.

Având în vedere starea de insecuritate creată pentru populaţie prin punerea în circulaţie de droguri de mare risc, recrudescenţa deosebită a acestui gen de infracţiuni, Curtea a apreciat că scopul pedepsei, aşa cum este reglementat la art. 52 C. pen., nu poate fi atins decât prin executarea efectivă de către inculpat a unei pedepse privative de libertate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de recurentul intimat inculpat N.V.B..

Parchetul a invocat cazurile de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17 (cu referire la greşita schimbare a încadrării juridice dintr-o infracţiune continuată în două infracţiuni aflate în concurs real) şi pct. 18 C. proc. pen. (cu referire la greşita achitare a inculpatului pentru fapta din 3 august 2010).

Inculpatul a invocat cazurile de casare prev. de:

- art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., constând în neaudierea martorilor T.F. şi B.S., declaraţii considerate esenţiale de instanţa de trimitere prin decizia de casare; nepronunţarea asupra înregistrărilor audio-video la care de asemenea s-a făcut referire în hotărârea de rejudecare; nepronunţarea asupra contradicţiilor vădite dintre declaraţiile martorului asistent S.N. şi menţiunile din procesul-verbal de percheziţie, referitoare la locul unde au fost găsite bunurile, valorile şi înscrisurile în locuinţa folosită de inculpat;

- art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., în condiţiile în care probele administrate în cauză nu conduc la dovedirea deţinerii de către inculpat a drogurilor în vederea comercializării;

- art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., cu referire la greşita aplicare a disp. art. 131 alin. (3) C. proc. pen., prin neanexarea fotografiilor efectuate cu ocazia percheziţiilor;

- art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se în raport cu noua încadrare juridică (art. 4 din Legea nr. 143/2000), reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare şi aplicarea art. 81 sau 86¹ C. pen.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., Curtea reţine că motivele de recurs invocate de inculpat nu se circumscriu în realitate acestuia.

În realitate, ceea ce critică inculpatul prin prisma acestui caz de casare este presupusa neconformare cu indicaţiile cuprinse în decizia instanţei de recurs (neaudierea unor martori, nelămurirea unor contradicţii dintre declaraţiile unui martor şi menţiunile din procesul-verbal de percheziţie, nepronunţarea asupra unor înregistrări audio-video).

Asemenea critici, care pun în discuţie respectarea indicaţiilor instanţei de trimitere de către instanţa de rejudecare, pot fi analizate doar prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., căci reprezintă o chestiune de legalitate (cu trimitere la disp. art. 385¹⁸ C. proc. pen.)

Analizând în concret aceste critici, Curtea constată că ele sunt nefondate.

Astfel, este real faptul că prin decizia de casare s-a impus suplimentarea probatoriului, între altele prin audierea în calitate de martori a unor persoane (M.L., T.F., P.C. şi B.S.).

Aşa cum rezultă din dosarul de rejudecare, instanţa de apel a procedat la audierea unora dintre martorii indicaţi (M.L. şi P.B.), fără a fi posibilă şi audierea celorlalte două persoane (numiţii T.F. şi B.S.), în condiţiile în care aceştia fie nu au figurat în calitate de martor în această cauză (T.F.), fie nu au putut fi găsiţi la adresa cunoscută (B.S., mutat de la adresă).

Curtea reţine că necesitatea administrării acestor probe a fost justificată de considerentele hotărârii instanţei de fond, care a făcut trimitere în mod eronat la probe inexistente în dosarul de urmărire penală şi neadministrate ca probe noi în cursul judecăţii.

Astfel, la dosar nu există un denunţ sau vreo declaraţie a numitului T.F., după cum nu există înregistrări audio-video în mediu ambiental a tranzacţiilor efectuate. Aceste aspecte rezultă din simpla consultare a dosarului, fiind confirmate explicit de Parchet, urmare a adresei întocmite de instanţa de rejudecare.

Prin urmare, neadministarea acestor probe este obiectiv justificată, fiind vorba în realitate de o eroare în care s-a aflat instanţa de fond.

În privinţa numitului B.S., este de observat că instanţa de apel a făcut toate demersurile legale pentru a asigura audierea acestei persoane, permiţând chiar apărătorului ales al inculpatului să-l contacteze telefonic pe martor, demers rămas fără rezultat.

În aceste condiţii, în lipsa unor informaţii suplimentare (date de stare civilă, nou domiciliu) pe care numai inculpatul le putea oferi (căci era un martor propus de el), ascultarea acestei persoane nu a fost posibilă, nefiind vorba despre o nerespectare a indicaţiilor de casare.

De altfel, ascultarea acestei persoane apare oricum discutabilă, în condiţiile în care numitul B.S. este, potrivit susţinerilor inculpatului una şi aceeaşi persoană cu martorul cu identitate protejată G.C., iar acesta a fost audiat direct şi nemijlocit în faza de judecată.

Prin urmare, Curtea constată că instanţa de rejudecare a respectat întocmai limitele rejudecării fixate prin decizia de casare, iar împrejurarea că o parte din probatoriile indicate nu au fost administrate nu este imputabilă acestei instanţe, fiind vorba despre o imposibilitate obiectivă.

În consecinţă, criticile inculpatului nu sunt întemeiate. În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., cu referire la fotografiile judiciare presupus a fi fost efectuate cu ocazia percheziţiei, Curtea constată că nici în acest caz nu este vorba despre o încălcare a legii, astfel încât şi această critică este nefondată.

Astfel, cele menţionate în procesul-verbal de percheziţie domiciliară referitoare la întocmirea unor fotografii judiciare (menţiuni care nu sunt olografe, ci reprezintă completarea prin tăiere/subliniere a unui tipizat), nu au putut fi confirmate de existenţa unor planşe fotografice, fapt care rezultă atât din consultarea dosarului de urmărire penală, cât şi din răspunsul Parchetului adresat instanţei de rejudecare.

Această inadvertenţă nu afectează însă valoarea probatorie a procesului-verbal, în condiţiile în care el a fost însuşit prin semnătură de către toate persoanele care au asistat la percheziţie, iar pentru dovedirea aspectelor menţionate în procesul-verbal au fost administrate şi alte probe (a se vedea declaraţiile martorilor S.N., L.S. şi G.G.)

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., Curtea constată că probatoriul administrat în cauză demonstrează că în data de 5 august 2010 inculpatul a deţinut cantitatea totală de 438,16 grame mefedronă destinată comercializării, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Chiar dacă inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, încercând să acrediteze ideea că drogurile şi celelalte bunuri găsite în camera în care locuia, aparţineau fostului chiriaş, vinovăţia sa este dovedită de celelalte probe administrate în cauză.

Este astfel de observat că, fiind audiat în cauză, fostul chiriaş, martorul P.C., nu a confirmat cele susţinute de inculpat, arătând că la plecarea din acea locuinţă şi-a luat toate bunurile care îi aparţineau.

În acelaşi timp, Curtea constată că la percheziţia efectuată în încăperea ocupată de inculpat au fost găsite nu doar o cantitate însemnată de droguri, care depăşeşte nevoile oricărui consumator, ci şi alte bunuri care dovedesc faptul că aceste droguri erau destinate comercializării de către inculpat (cântar electronic de mare precizie, lingură metalică conţinând urme de substanţă pulverulentă, o cutie de carton conţinând 1000 de punguţe din material transparent şi o pungă inscripţionată cu numele şi numărul de telefon al inculpatului conţinând alte 300 de punguţe mici).

Susţinerile inculpatului vizând presupuse contradicţii în legătură cu locul în care a fost găsită cea mai mare parte a drogurilor (o valiză de lemn, potrivit procesului-verbal de percheziţie, sub parchet, potrivit martorului asistent S.N.), reprezintă simple speculaţii, în condiţiile în care ceea ce interesează este faptul că atât procesul-verbal, cât şi martorul asistent precizează că drogurile au fost găsite în partea de jos a singurului şifonier aflat în încăperea locuită de inculpat, detaliile fiind mai puţin relevante.

De altfel, este de observat că inculpatul a semnat fără obiecţii procesul-verbal de percheziţie domiciliară, nu a negat găsirea drogurilor în camera locuită de el, arătând că nu cunoaşte nimic despre cele din dulap.

Mai mult, în declaraţiile date în faza de urmărire penală, inculpatul nu a negat implicarea sa în activităţi care se circumscriu traficului de droguri, încercând să acrediteze o formă mai puţin gravă a acestuia (oferirea de droguri pentru consum, cu titlu gratuit).

În acelaşi sens, Curtea constată că la momentul depistării în flagrant, inculpatul N.V.B. era deja trimis în judecată pentru alte infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 (art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (2), fiind vorba despre introducerea în România a unei cantităţi impresionante din acelaşi drog (14.986,52 grame mefedronă) în vederea traficării ei ulterioare.

În consecinţă, Curtea constată că vinovăţia inculpatului pentru fapta din 5 august 2010 a fost pe deplin dovedită de probatoriul administrat în cauză, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., invocat în recursul Parchetului, Curtea constată că acesta nu este incident în cauză.

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, însă instanţa de fond a constatat caracterul continuat al acestei infracţiuni, fiind vorba despre două acte materiale distincte (din 3 august şi 5 august 2010), comise în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Reţinând insuficienţa probatoriului pentru unul din actele materiale imputate inculpatului (fapta din 3 august 2010) şi, prin aceasta, dispărând temeiul pentru reţinerea unei infracţiuni continuate, în mod corect instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică în două infracţiuni aflate în concurs real, pronunţând soluţii distincte pentru fiecare act material.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., Curtea reţine că pentru a fi în prezenţa acestuia trebuie să existe o reflectare inexactă, denaturată a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate, cu consecinţa greşitei reţineri a faptei imputate inculpatului, în natura sau împrejurările în care aceasta ar fi fost comisă.

Această contrarietate evidentă şi esenţială trebuie să fie independentă de orice proces de apreciere a probelor pe care instanţa l-a făcut în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., acesta din urmă necăzând sub incidenţa cazului de casare analizat.

Altfel spus, eroarea gravă de fapt nu poate proveni dintr-o greşită sau incompletă apreciere a probatoriului administrat în cauză.

Pe de altă parte, simpla invocare a acestui caz de casare nu este suficientă, recurentul fiind obligat să indice exact piesa dosarului a cărei existentă sau inexistentă o afirmă în mod eronat instanţa de fond sau apel ori al cărei cuprins este redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă.

Or, examinând motivele de recurs formulate în cauză, Curtea constată că Parchetul tinde la o reapreciere a probatoriului administrat în cauză, fără a indica mijlocul/mijloacele de probă reflectate denaturat în hotărârea atacată pentru a putea vorbi despre o gravă eroare de fapt.

În privinţa probelor şi a aprecierii acestora, Curtea reţine că potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Deşi aprecierea probelor nu poate fi cenzurată în limitele cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. instanţa de recurs poate totuşi verifica dacă a fost respectat principiul liberei aprecieri a probelor consacrat de art. 63 alin. (2) C. proc. pen., căci acesta ţine de legalitatea procesului penal, a cărei respectare poate şi trebuie să fie analizată prin prisma cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen.

Or, din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că în privinţa faptei din 3 august 2010, aceasta nu a fost suficient probată, în condiţiile în care inculpatul a negat săvârşirea ei, iar singurul martor propus în acuzare, colaboratorul cu nume de cod G.C., nu a făcut referire în unica declaraţie dată în cauză (în faţa instanţei de fond) la actul material imputat inculpatului, făcând trimitere la o altă perioadă decât cea reţinută în rechizitoriu (iunie - iulie 2010, faţă de 3 august 2010).

Fiind vorba despre declaraţia unui martor anonim, a cărui reaudiere nu a mai fost posibilă în procedura de rejudecare a apelului, soluţia de achitare pentru fapta din 3 august 2010 este tocmai rezultatul aplicării corespunzătoare a principiului liberei aprecieri a probelor, astfel încât şi această critică a Parchetului nu este întemeiată.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., Curtea constată că invocarea acestuia s-a făcut în strânsă legătură cu solicitarea implicită de a reţine în sarcina sa o altă infracţiune (art. 4 din Legea nr. 143/2000), nefiind vorba despre o critică distinctă şi autonomă, ci condiţionată de admiterea alteia, pe care Curtea potrivit celor expuse anterior a constatat-o ca nefondată.

Chiar şi în aceste condiţii, analizând pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea constată că instanţa de apel a dat dovadă de suficientă clementă, reţinând şi dând efecte circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen., deşi inculpatul a comis o faptă cu un grad de pericol social deosebit de ridicat, a cărei gravitate nu a înţeles-o şi nu şi-a asumat-o, fiind preocupat mai mult de exonerarea sa de răspundere, în ciuda probelor evidente de vinovăţie.

Mai mult, buna sa conduită anterioară comiterii faptei este discutabilă, în condiţiile în care el este cercetat într-o altă cauză pentru fapte similare.

Aceste aspecte, care în mod evident nu pot fi corectate în calea de atac a inculpatului (Parchetul neformulând o critică vizând individualizarea pedepsei), demonstrează însă că o nouă redozare a pedepsei nu este justificată, fiind contrară necesităţilor de constrângere şi reeducare înscrise în art. 52 C. pen.

Faţă de considerente expuse, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondate ambele recursuri declarate în cauză.

Va deduce prevenţia la zi pentru inculpat. Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de recurentul intimat inculpat N.V.B. împotriva Deciziei penale nr. 37/A din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată recurentului intimat inculpat, durata reţinerii şi a arestării preventive, de la 5 august 2010 la 10 mai 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 10 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3855/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3857/2012. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 1499/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1499/2012. Penal