ICCJ. Decizia nr. 1498/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1498/2012

Dosar nr. 55053/3/2011

Şedinţa publică din 10 mai 2012

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 815/F din 17 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus condamnarea inculpatului I.A.F. la o pedeapsă de 20 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen., cu executare în regim de detenţie şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale, deducând durata arestării preventive de la 18 februarie 2011 la zi şi menţinând în baza art. 350 C. proc. pen. starea de arest a inculpatului.

În baza art. 14 C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi art. 999 C. civ. şi art. 103 din Legea nr. 71/2011, a fost admisă în parte acţiunea civilă şi obligat inculpatul la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 396 RON către părţile civile C.M. şi C.C., la 14.000 RON cu titlu de despăgubiri morale către partea civilă C.C. şi la 50.000 RON cu titlu de despăgubiri morale către partea civilă C.M.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-au prelevat probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J., la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, fiind obligat şi la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că la data de 17 februarie 2011, inculpatul l.A. după ce a consumat împreună cu trei prieteni 4 litri de bere, a plecat spre casă cu autoturismul condus de prietena sa, martora E.A.R., iar în timp ce aceasta efectua manevrele de parcare, o persoană aflată într-o altă maşină, a început să adreseze injurii şi să-şi manifeste nemulţumirea întrucât martora blocase strada.

Între timp, victima C.O. s-a apropiat de inculpatul l.A. care se dăduse deja jos din autoturism, l-a înjurat şi l-a întrebat de ce ţipă noaptea pe stradă, conform declaraţiilor martorei E.A.R., continuându-şi drumul spre casă.

Inculpatul l.A. a urmărit victima, care s-a întors spre el, l-a împins, iar inculpatul, la rândul său, a împins-o, cei doi căzând la pământ, iar imediat după ce s-a ridicat, inculpatul a început să lovească victima în mai multe rânduri cu picioarele, continuând să o lovească şi în momentul în care aceasta încerca să se ridice de jos, fapt ce a determinat căderea sa pe asfalt.

Observându-l pe inculpat cum loveşte victima cu picioarele, martorul D.E. a intervenit, solicitându-i acestuia să înceteze.

Conform raportului medical de necropsie rezultă că moartea victimei C.O. s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii, determinată de un traumatism cranio-facial soldat cu fractură cominutivă de oase proprii piramidă nazală, fractură oase maxilar bilateral, os etmoid, disjuncţie cranio-facială, fractură liniară craniană occipital şi aspirat sanguin traheo-bronşic.

Instanţa de fond a reţinut că atacul verbal din partea victimei nu poate fi considerat un atac material, în sensul dispoziţiilor art. 44 C. pen., iar împingerea inculpatului de către aceasta nu a fost de natură a pune în pericol grav persoana sau drepturile inculpatului, cu atât mai mult cu cât putea oricând să părăsească locul incidentului.

În plus, tribunalul a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la excesul justificat, întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile atacului şi apărării prevăzute de art. 44 C. pen., iar presupusa depăşire a limitelor unei apărări proporţionale cu intensitatea şi gravitatea atacului, nu a fost rezultatul unei tulburări sau temeri justificate în care s-ar fi găsit inculpatul, motiv pentru care nu poate fi reţinută circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. a) C. pen.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., s-a reţinut că reacţia violentă a inculpatului nu a fost rezultatul unei provocări, întrucât injuriile adresate de victimă şi acţiunea acesteia de a-l împinge nu a fost de natură a-i crea o stare de puternică tulburare ori emoţie, cel mai probabil, tulburarea invocată de inculpat datorându-se consumului de băuturi alcoolice şi altercaţiilor avute în trafic cu alţi conducători auto.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului I.A.F. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen.

La individualizarea pedepsei aplicate s-au avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), prima instanţă reţinând că fapta săvârşită a avut un grad extrem de ridicat de pericol social, în raport de numărul loviturilor aplicate victimei cu picioarele, de atitudinea inculpatului care a încercat să minimalizeze răspunderea sa, invocând starea de tulburare generată de injuriile aduse atât de şoferul implicat în conflictul iniţial, cât şi de victimă, precum şi de lovitura primită în faţă şi de lipsa antecedentelor penale.

În ceea ce priveşte daunele materiale, s-a constatat pe baza înscrisurilor de la dosar că părţile civile C.M. şi C.C., au efectuat cheltuieli în total de 396 RON, motiv pentru care s-au admis doar în parte pretenţiile civile.

Referitor la daunele morale, instanţa de fond a reţinut că în raport de consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor morale lezate, de intensitatea perceperii consecinţelor sub aspect profesional, social şi familial, se impune acordarea acestora în cuantumul solicitat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul I.A.F., care a invocat încălcarea dreptului la apărare, întrucât nu au fost administrate probe esenţiale pentru aflarea adevărului, respectiv instanţa de fond a respins cererea de vizionare a imaginilor video surprinse în noaptea incidentului de camerele de supraveghere, precum şi împrejurarea că în mod greşit nu au fost reţinute dispoziţiile art. 44 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., întrucât a săvârşit fapta într-o stare de iritare generată de injuriile adresate de conducătorul auto şi victimă, de pumnul pe care aceasta i l-a aplicat în zona feţei, toate acestea fiind de natură să îl tulbure profund şi să îi creeze o stare de temere pentru viaţa sa.

În subsidiar, inculpatul a criticat modalitatea de individualizare a pedepsei, solicitând să se constate că întrucât fapta a fost săvârşită sub imperiul unei puternice tulburări şi emoţii determinate de actul provocator al victimei, se impune reţinerea în beneficiul său a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., cu atât mai mult cu cât nu are antecedente penale şi a avut o conduita bună avută înainte de săvârşirea faptei.

Prin Decizia penală nr. 17/A din 20 ianuarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca nefondat apelul inculpatului, reţinând, în esenţă, că instanţa de fond a realizat o evaluare judicioasă şi completă a tuturor probelor existente în cauză, iar situaţia de fapt concordă sub toate aspectele cu împrejurările ce rezultă din probatoriu, sens în care a constatat că lovirea în mod repetat a victimei C.O. de către inculpatul I.A.F. în zona feţei, cu picioarele, este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, conform declaraţiilor martorului ocular D.E.M., ale martorei E.A.R., ale apelantului, imaginilor surprinse de camerele de supraveghere amplasate în apropierea locului incidentului.

Astfel, în noaptea de 18 februarie 2011, în jurul orelor 00.50, la intersecţia A.B.S. cu str. L.R., între inculpatul I.A.F. şi o persoană de sex bărbătesc, rămasă neidentificată, a avut loc o dispută verbală generată de o presupusă dificultate a martorei E.A.R. (prietena inculpatului) de a efectua manevra de parcare a autoturismului pe care îl conducea. Cuvintele injurioase adresate de persoana necunoscută şi acţionarea insistentă a claxonului l-au determinat pe inculpatul I.A.F. să coboare din autoturism şi să se îndrepte către acea persoană, adresându-i, la rândul său, injurii.

Deşi bărbatul necunoscut a plecat, injuriile adresate de inculpat au fost auzite de victima C.O., care se deplasa pe trotuarul opus, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice. În acest context, victima l-a întrebat pe inculpat "de ce înjură", adresându-i la rândul său injurii şi şi-a continuat deplasarea spre str. L.R.

Pe fondul stării de tensiune, inculpatul I.A.F. a adresat la rândul său victimei cuvinte injurioase, a urmărit-o, motiv pentru care victima s-a întors, l-a împins cu braţul, moment în care inculpatul a ripostat împingând-o, ambii cazând la pământ. Inculpatul s-a ridicat, însă, imediat şi a început să-l lovească pe C.O. cu picioarele, exclusiv în zona feţei şi a capului, în mod repetat şi cu o intensitate foarte ridicată, iar deşi victima a încercat, la un moment dat, să se ridice, inculpatul a continuat să o lovească, de nenumărate ori, doar intervenţia martorului D.E.M. determinând încetarea agresiunii.

Loviturile aplicate au avut ca rezultat decesul imediat al victimei, acesta datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii, consecinţa unui traumatism cranio-facial soldat cu fractură cominutivă de oase proprii piramidă nazală, fractură oase maxilar bilateral, os etmoid, disjuncţie cranio-facială, fractură liniară craniană occipital şi aspirat sanguin traheo-bronşic.

Declaraţiile succesive ale martorei E.A.R. au fost relativ concordante în privinţa modalităţii de derulare a incidentului dintre bărbatul necunoscut şi inculpat, pe de o parte şi dintre acesta şi victimă pe de altă parte, precizând că injuriile adresate de persoana rămasă neidentificată au fost de natură a-i crea inculpatului o stare de enervare şi a-l determina să coboare din maşină şi să-i adreseze la rândul său injurii, moment în care a intervenit şi victima care l-a înjurat şi l-a împins cu braţele.

Aceste depoziţii, precum şi fotografiile judiciare ce surprind momentele esenţiale ale incidentului, infirmă susţinerile contradictorii ale inculpatului I.A.F., care a încercat să acrediteze ideea exercitării unor acte de agresiune mai grave din partea victimei, constând fie în lovirea sa cu piciorul în zona genunchiului drept, fie în lovirea cu pumnul în zona feţei, deşi în realitate aceasta, fiind urmărită de inculpat, s-a întors şi l-a împins cu braţele, inculpatul ripostând la fel, după care ambele părţi au căzut la pământ, iar odată ridicat, inculpatul a început să lovească victima cu picioarele, în mod repetat şi insistent, în zone vitale ale capului.

Ca urmare, s-a apreciat că în mod judicios prima instanţă a reţinut că acţiunea victimei anterior agresării sale nu s-a obiectivat într-un atac material, susceptibil de a pune în pericol grav persoana inculpatului, care să legitimeze o ripostă fizică, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 44 alin. (2) C. pen., cu atât mai mult cu cât susţinerea acestuia că mai întâi a fost lovit în zona feţei de către victimă, are un evident caracter pro cansa, fiind în totalitate infirmată de celelalte probe administrate.

Curtea a mai reţinut că, pentru a justifica excesul în apărare, tulburarea sau temerea pe fondul căreia a survenit reacţia de apărare trebuia să se datoreze tot atacului victimei, condiţie neîndeplinită, întrucât starea de tulburare în care s-a aflat I.A. era preexistentă conflictului verbal cu victima, fiind generată de incidentul avut anterior cu persoana rămasă neidentificată, motiv pentru care nu este incidentă circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. a) C. pen.

Totodată, s-a mai constatat de către instanţa de prim control judiciar că în cauză, nu poate fi reţinută circumstanţa atenuantă a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., întrucât din probatoriul administrat rezultă că rolul determinat în declanşarea conflictului i-a aparţinut inculpatului I.A.F., starea de nervozitate accentuată în care s-a aflat fiind determinată de injuriile adresate de bărbatul rămas neidentificat, deci de o acţiune exterioară şi preexistentă, intervenţiei victimei, care l-a împins, a favorizat eliberarea stării de tensiune deja acumulate de acesta.

În plus, conduita de ansamblu a victimei în noaptea incidentului nu a avut valenţele unei acţiuni ilicite grave, susceptibile de a produce inculpatului starea de tulburare care să justifice aplicarea circumstanţei atenuante a provocării, cu atât mai mult cu cât riposta inculpatului a fost de o violenţă extremă, vădit disproporţionată faţă de gestul victimei, materializându-se în aplicarea de lovituri cu picioarele în zona feţei, în condiţiile în care aceasta a fost în imposibilitate de a opune eficient rezistenţă.

Evaluarea actelor de agresiune, în materialitatea lor, şi dinamica întregului incident relevă faptul că atitudinea subiectivă a inculpatului I.A.F. s-a caracterizat prin intenţie directă, acesta prevăzând posibilitatea de a suprima viaţa victimei şi urmărind producerea acestui rezultat. Poziţia subiectivă a inculpatului a fost pusă în evidenţă, cu precădere, de declaraţia martorului ocular D.E.M., care a arătat că, agresând victima, inculpatul "sărea efectiv cu ambele picioare pe capul" victimei.

În considerarea acestei poziţii subiective şi a violenţei extreme, ieşite din comun, prin care inculpatul a suprimat viaţa victimei, curtea a apreciat că pedeapsa de 20 de ani închisoare reflectă just periculozitatea faptei săvârşite, dar şi potenţialul extrem de agresivitate al autorului său, chiar dacă fapta s-a realizat sub imperiul unei stări de nervozitate accentuată, determinată însă de o dispută esenţialmente verbală, pornită de la efectuarea unei manevre de parcare.

Circumstanţele favorabile ale inculpatului, respectiv lipsa antecedentelor penale, prestarea unor activităţi profesionale licite, nu au fost analizate singular, ci prin raportare la gravitate deosebită a faptei, determinată de multitudinea loviturilor aplicate, de zona în care a fost victima lovită, iar atitudinea de recunoaştere a faptei, s-a apreciat ca fiind formală, întrucât inculpatul a încercat în permanenţă să transfere întreaga răspundere a declanşării incidentului în sarcina victimei, cu ignorarea propriului rol major în degenerarea conflictului.

Referitor la critica privind încălcarea dreptului la apărare, s-a reţinut că esenţială pentru asigurarea egalităţii armelor este crearea unei posibilităţi rezonabile inculpatului de a cunoaşte conţinutul probelor pe care se sprijină acuzaţia formulată împotriva sa, de a testa fiabilitatea mărturiilor în acuzare şi de a obţine interogarea, în aceleaşi condiţii, a martorilor în apărare, în condiţii care să nu îl plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul său, toate aceste exigenţe fiind pe deplin respectate în speţă, dat fiind fotografiile judiciare ce surprind momentele esenţiale ale incidentului şi care au fost făcute după înregistrarea realizată de camerele de supraveghere.

În acest context, s-a considerat că inculpatul a luat cunoştinţă de conţinutul exact al imaginilor stocate pe CD şi a avut o posibilitatea de a face o analiză critică a acestora, în contradictoriu cu acuzarea şi celelalte părţi, chiar dacă înregistrarea nu a fost vizionată în şedinţă publică.

Pe de altă parte, s-a mai reţinut că instanţa în procesul deliberativ, poate viziona înregistrările, întrucât acestora nu li se aplică regimul juridic al înregistrărilor efectuate de către organele de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 911 şi urm. C. proc. pen., întrucât imaginile au fost surprinse de o cameră de supraveghere amplasată în loc public, fiind apoi postate pe un site de ştiri şi, ulterior, transpuse pe CD chiar de apărătorul inculpatului.

În aceste condiţii, s-a concluzionat că era vădit neutilă vizionarea în şedinţă publică a imaginilor deja cunoscute de către inculpat şi celelalte părţi.

În final, Curtea a reţinut că inculpatul nu a criticat soluţia dispusă pe latură civilă, iar din examinarea actelor dosarului nu au rezultat elemente de nelegalitate sau netemeinicie care să justifice reformarea sentinţei sub acest aspect.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul I.A.F., invocând motivele de casare prevăzute de art. 385 pct. 12 şi 14 C. proc. pen.

În motivarea recursului, a arătat că a săvârşit fapta aflându-se într-o puternică tulburare determinată de injuriile ce i-au fost adresate atât de persoana de sex masculin rămasă neidentificată, cât şi de către victimă, precum şi de lovitura pe care i-a aplicat-o victima în faţă cu pumnul şi fiindu-i frică a ripostat, motiv pentru care se impune achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. e) C. proc. pen., întrucât a comis fapta în legitimă apărare.

În subsidiar, a arătat că dacă s-ar aprecia că spre finalul conflictului avut cu victima s-au depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului, se impunea reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. a) C. pen.

În acelaşi context, a mai arătat că sunt incidente şi dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., întrucât a săvârşit fapta sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de provocarea victimei produsă prin atingerea gravă a demnităţii sale şi prin violenţă, iar în raport de lipsa antecedentelor sale penale, de poziţia de recunoaştere a faptei, se impune şi reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., cu consecinţa reindividualizării pedepsei.

Deşi, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 12 C. proc. pen., în raport motivele de recurs dezvoltate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aspectele invocate pot fi analizate prin prisma cazului de casare reglementat de pct. 18 a aceluiaşi articol.

Examinând hotărârile atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul I.A.F. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a fi în prezenţa legitimei apărări este necesar să fie îndeplinite condiţiile înscrise în art. 44 alin. (2) C. proc. pen., respectiv să existe un act material care să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, simplele manifestări verbale a căror agresivitate nu se obiectivează în acţiuni fizice neechivalând cu un asemenea act.

Ca atare, în mod corect, atât instanţa de fond cât şi cea de prim control judiciar au reţinut că injuriile şi gestul victimei C.O. de a-l împinge pe inculpat cu braţul în momentul în care a fost ajunsă din urmă de acesta nu constituie un act material în sensul dispoziţiilor legale.

Chiar, în cazul în care s-ar fi constatat ca fiind adevărate susţinerile inculpatului I.A.F. că victima i-a aplicat un pumn în faţă, această agresiune nu ar fi prezentat un pericol grav pentru viaţa sa încât să-i justifice intervenţia cu o duritate extremă, concretizată în lovituri cu picioarele, în mod repetat, cu intensitate din ce în ce mai mare, în zone vitale ale capului.

În plus, riposta inculpatului de a aplica lovituri cu picioarele în zona capului şi de "a sări cu picioarele" pe victimă, în timp ce aceasta se afla doborâtă la pământ, aşa cum a relatat martorul ocular D.E.M. nu îndeplineşte nici condiţiile unei apărări legitime prin depăşirea limitelor tulburării sau temeri la care fac referire dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. proc. pen., din lipsa atât a atacului material cât şi a gravităţii pericolului cauzat de atitudinea victimei.

Ipoteza excesului justificat presupune îndeplinirea tuturor condiţiilor atacului şi apărării, mai puţin proporţionalitatea, esenţială fiind şi dovedirea tulburării sau temerii sub imperiul căreia a acţionat făptuitorul, or, nimic din împrejurările dovedite ale cauzei nu susţine ipoteza că manifestările victimei s-au materializat în acţiuni de agresiune fizică care să determine apărarea inculpatului, ci doar în injurii, ulterior acesta încercând să se îndepărteze, fiind însă urmărită, doborâtă la pământ şi lovită de inculpat.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanţele inferioare nu au comis o gravă eroare de fapt în sensul dispoziţiilor art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. când au apreciat în raport de împrejurările de fapt reţinute că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 44 alin. (2) şi (3) C. proc. pen care ar fi atras înlăturarea caracterului penal al faptei inculpatului cu consecinţa achitării în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. e) C. proc. pen.

Pe de altă parte nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 73 lit. a) C. proc. pen. întrucât reacţia inculpatului nu a fost rezultatul tulburării ori temerii produse de atitudinea victimei, starea sa fiind preexistentă conflictului verbal avut cu aceasta şi cauzată de persoana rămasă neidentificată care i-a adresat lui şi prietenei sale injurii şi ameninţări, motiv pentru care nu se justifică agresivitatea excesivă a acţiunilor sale.

Date fiind aspectele dezvoltate anterior în legătură cu situaţia faptică, Înalta Curte apreciază că, în mod întemeiat, Tribunalul şi Curtea de Apel au considerat că nu se poate reţine, în speţă, nicio acţiune provocatorie din partea victimei C.O. produsă în vreuna dintre modalităţile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., comportamentul său faţă de inculpatul I.A.F. materializat în injurii şi împingerea cu braţul, având un caracter minor, nefiind în măsură să creeze acestuia o puternică tulburare motiv pentru care nu putea justifica reacţia deosebit de violentă a recurentului.

În plus, starea de tulburare produsă inculpatului de conflictul avut anterior cu o persoană neidentificată nu are relevanţă întrucât circumstanţa atenuantă a provocării este aplicabilă doar în condiţiile în care acţiunea inculpatului a fost generată de comportamentul victimei şi nu de o terţă persoană.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a făcut şi o corectă proporţionalizare a pedepsei aplicate inculpatului I.A.F. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat cu luarea în considerare a tuturor criteriilor generale reglementate de art. 72 alin. (1) C. pen., fiind stabilită o sancţiune penală judicios individualizată în raport cu împrejurările în care s-a comis activitatea infracţională şi datele care caracterizează persoana inculpatului.

Au fost avute în vedere natura şi importanţa valorilor sociale ocrotite de lege şi puse în pericol prin acţiunea ilicită, caracterul şi gravitatea urmărilor ce s-au produs, precum şi conduita inculpatului înainte şi după comiterea faptelor.

Astfel, condiţiile concrete în care s-a comis fapta, modul în care a acţionat inculpatul, care pe fondul unui conflict verbal a aplicat victimei cu picioarele numeroase lovituri în zona capului în timp ce aceasta se afla la pământ în imposibilitate de a se apăra, provocându-i leziuni ce au condus la moartea acesteia, denotă un comportament extrem de agresiv al inculpatului, care trebuie să se regăsească în mod corespunzător în cuantumul de pedeapsă ce urmează a fi executat, chiar şi în lipsa antecedentelor penale.

Pe de altă parte, a fost evaluată şi conduita inculpatului după comiterea infracţiunii, care recunoscând că a lovit victima a încercat să prezinte o situaţie de fapt de natură a conduce la reţinerea legitimei apărări sau a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 73 lit. a) şi b) C. pen., cu consecinţa aplicării unui tratament sancţionator mai blând, sens în care a arătat că acţiunea sa a fost determinată de reacţia agresivă a victimei.

Drept urmare, faţă de toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului I.A.F. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat a fost corect individualizată, astfel încât nu se justifică stabilirea unui alt cuantum pedepsei, sancţiunea penală aplicată fiind suficientă pentru a asigura reeducarea acestuia şi realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

Constatând, aşadar, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14 şi 18 C. proc. pen. şi nici nu se regăseşte vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.A.F.

În baza art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce la zi prevenţia recurentului inculpat.

Având în vedere că recurentul este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.A.F. împotriva Deciziei penale nr. 17/A din 20 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reţinerii şi a arestării preventive, de la 18 februarie 2011 la 10 mai 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3858/2012. Penal  ICCJ. Decizia nr. 1492/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1498/2012. Penal