ICCJ. Decizia nr. 20/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 20/2013
Dosar nr. 400/57/2012
Şedinţa publică din 7 ianuarie 2013
Asupra recursului penal de faţă;
În urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 104 din 24 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. 400/57/2012, în temeiul art. 300 C. proc. pen. coroborat cu art. 332 C. proc. pen., aplicat prin analogie, a fost admisă excepţia nelegalei sesizări a instanţei şi s-a dispus restituirea cauzei privind pe inculpatul G.L., acuzat de săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., în dauna părţii vătămate O.M., la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, pentru efectuarea urmăririi penale.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului iar onorariul apărătorului din oficiu s-a stabilit a fi avansat din fondul M.J.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 77 din 06 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Aba Iulia, în baza art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a fost admisă, plângerea petentei O.M., în contradictoriu cu intimatul G.L., desfiinţată rezoluţia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia cu nr. 259/11/2 din 30 martie 2012 precum şi rezoluţia dispusă în Dosarul nr. 52/P/2010 din 15 martie 2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia cu privire la neînceperea urmăririi penale faţă de numitul G.L. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. şi a fost reţinută cauza spre judecare.
Instanţa a constatat că sentinţa penală pronunţată în cauză a fost precedată de mai multe momente procesuale, respectiv, la data de 01 februarie 2010 a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia plângerea penală a persoanei vătămate (f. 1-8 din Dosarul de Parchet nr. 52/P/2010) iar la data de 09 iunie 2010 a fost emisă prima rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale (f. 56 şi 57 din Dosarul de Parchet nr. 52/P/2010);
- la data de 09 decembrie 2010, prin sentinţa penală nr. 156/2010, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosar nr. 975/57/2010, a fost admisă plângerea petentei împotriva rezoluţiei din 09 iunie 2010 (f. 200-202 din Dosarul de Parchet nr. 52/P/2010) şi a fost trimisă cauza la parchet în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale;
- la data de 03 martie 2011 a fost emisă a doua rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale (f. 218 din Dosarul de Parchet nr. 52/P/2010) iar la data de 05 octombrie 2011, prin sentinţa penală nr. 122/2011, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosar nr. 462/57/2011, a fost admisă plângerea petentei împotriva rezoluţiei din 03 martie 2011 (f. 319-322 din Dosarul de Parchet nr. 52/P/2010) şi a fost, din nou, trimisă cauza la parchet în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale;
- la data de 12 decembrie 2011 a fost emisă a treia rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale (f. 337 şi 338 din Dosarul de Parchet nr. 52/P/2010), infirmată prin rezoluţia nr. 11/11/2/2012 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia (f. 353 şi 354 din Dosarul de Parchet nr. 52/P/2010);
- la data de 15 martie 2012 (anul 2011 de pe rezoluţie fiind o eroare materială) a fost emisă a patra (şi ultima) rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale (f. 361 şi 362 din Dosarul de Parchet nr. 52/P/2010).
Din analiza actelor procesuale (rezoluţii şi sentinţe) succesive adoptate în cauză, instanţa a apreciat că, în prezenta cauză, lipseşte o fază obligatorie a procesului penal şi anume faza urmăririi penale. în cauză, s-au efectuat o serie de demersuri constând în audierea de persoane (făptuitor, aşa numiţi martori) şi analiza unor înscrisuri, însă, toate aceste demersuri s-au desfăşurat în faza actelor premergătoare, urmărire penală nefîind începută în conformitate cu art. 228 C. proc. pen.
S-a constatat că, în legislaţia anterioară existau mai multe situaţii în care o persoană putea fi judecată în calitate de inculpat fără ca în cauza ce o privea să se fi desfăşurat urmărirea penală (situaţia aşa cunoscutelor „plângeri directe";, reglementate de fosta lit. a de la alin. (2) al art. 279 C. proc. pen., actualmente modificat prin Legea nr. 356/2006) însă, reglementarea procesual penală română actuală nu cunoaşte decât o excepţie de la judecata obligatoriu subsecventă urmăririi penale, anume situaţia prevăzută la art. 337 C. proc. pen., situaţie de excepţie neîntâlnită în speţă.
În opina instanţei, a admite că o persoană poate fi judecată fără a fi beneficiat, anterior, de drepturile conferite de calităţile de învinuit sau/ şi inculpat în faza de urmărire penală, ar însemna o gravă încălcare a mai multor principii ale dreptului procesual penal, între care cel al legalităţii şi cel al garantării dreptului la apărare.
A mai reţinut că trimiterea unei persoane în judecată sau, cum este cazul în speţă, reţinerea cauzei privind o persoană spre a fi judecată, nu poate avea loc fără administrarea probelor în cadrul trasat de urmărirea penală, existenţa şi suficienţa probelor neputând fi apreciate decât după descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 C. proc. pen.
Aceste raţiuni de protecţie a persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni şi care nu poate fi privată de drepturile ce-i sunt conferite de o anumită fază obligatorie a procesului penal, au fost avute în vedere şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia Secţiilor Unite nr. 48/2007 a statuat că dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen. se interpretează în sensul că, în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen.
În situaţia dată, în care a fost reţinută spre a fi judecată o cauză care nu a parcurs faza obligatorie a urmăririi penale şi în care nu este prezentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 337 C. proc. pen., instanţa a apreciat că devine perfect incidenţă, chiar dacă prin analogie, instituţia restituirii la parchet, reglementată de art. 332 C. proc. pen., raţiunile care determină restituirea în cazul existenţei unei urmăriri penale afectate de anumite vicii (spre exemplu, efectuată de un organ necompetent) subzistând cu şi mai puternic cuvânt în cazul lipsei urmăriri penale.
Preocupându-se, atunci când a apreciat că se impune restituirea cauzei la parchet, de respectarea drepturilor persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, instanţa nu a pierdut din vedere nici drepturile conferite de art. 2781 C. proc. pen. persoanei care se consideră vătămată prin adoptarea unor soluţii de netrimitere în judecată de către procuror.
În acest sens, instanţa a reţinut că introducerea în legislaţia procesual penală română a dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 a fost salutată în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauze precum Macovei împotriva României (paragraful 55 şi 56), Curtea Europeană relevând în această privinţă că reforma Codului de procedură penală a demonstrat clar voinţa legiuitorului de a pune capăt monopolului Parchetului în materie de sesizări ale instanţelor, apreciind că această reformă a reechilibrat situaţia în favoarea victimelor, care, de atunci în colo, au posibilitatea de a contesta în faţa unei instanţe ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale ale Parchetului.
Aşadar, plângerea în faţa instanţei împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată constituie expresia unui drept de acces la instanţă, reglementată în ideea respectării dispoziţiilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca orice acces la instanţă, şi această cale de atac reglementată de art. 2781 C. proc. pen. trebuie să fie efectivă şi eficace, caracteristici ce depind, între altele şi de puterea obligatorie a hotărârii ce se pronunţă într-o astfel de cale de atac (Cauza Chachal împotriva Regatului Unit).
În cauză, instanţa a constatat că s-au pronunţat nu mai puţin de patru rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, toate fiind desfiinţate (trei de către instanţă şi una de procurorul ierarhic superior). Adoptarea repetată a unor soluţii de neîncepere a urmăririi penale de către procurorul de caz a transformat calea de atac reglementată de art. 2781 C. proc. pen. într-o procedură de acces la instanţă iluzorie, ineficientă.
Deşi procurorul de caz, atunci când a apreciat, în pofida mai multor soluţii de desfiinţarea a unor rezoluţii asemănătoare anterioare, că nu este obligat să înceapă urmărirea penală, a procedat în conformitate cu practica relevată de unele decizii de speţă ale Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (între care Decizia nr. 206 din 22 ianuarie 2006), realitatea prezentei speţe a dovedit că astfel a fost înfrânt dreptul de acces efectiv la instanţă, reglementat de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru ca dreptul reglementat de textul convenţional internaţional amintit să nu mai fie lăsat fără eficienţă, instanţa a apreciat că, în speţă, în urma prezentei restituiri la parchet, procurorul de caz este obligat să înceapă, în mod formal, urmărirea penală, considerând repetatele retrimiteri ca pe nişte indicii suficiente în vederea începerii urmăririi penale, o nouă soluţie de netrimitere în judecată nemaifiind posibilă doar pe baza indiciilor strânse în faza (situată în afara procesului penal) a actelor premergătoare, reglementată de art. 224 C. proc. pen., ci doar pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, reglementată de art. 228 şi urm. C. proc. pen.
Împotriva sentinţei a declarat recurs intimatul Giurgiu Lucian criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă, greşita aplicare a legii întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. penală.
În motivele scrise de recurs, intimatul a arătat că instanţa de fond cu încălcarea Deciziei nr. 48 din 04 iunie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite a reţinut cauza spre soluţionare deşi în cauză s-a dispus o soluţie de neîncepere a urmăririi penale de către procuror, iar ulterior, prin eludarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a), b) C. proc. pen. şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 332 C. proc. pen. a dispus trimiterea cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale, în condiţiile în care nu s-a dispus începerea urmăririi penale în cauza dedusă judecăţii.
Înalta Curte verificând cauza atăt sub aspectul motivului de recurs invocat - în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 172 C. proc. pen. -cat şi din oficiu - potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. - apreciază hotărărea atacată ca fiind legală şi temeinică şi recursul declarat de intimatul inculpat ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Referitor la prima critică a intimatului inculpat G.L., Înalta Curte constată că, prin sentinţa penală nr. 77 din 06 iunie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţată în Dosarul nr. 400/57/2012, întemeiat pe dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a fost admisă plângerea petentei O.M., în contradictoriu cu intimatul G.L., avocat, desfiinţată rezoluţia din 15 martie 2012 dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 52/P/2010 şi rezoluţia nr. 259/II/2 din 30 martie 2012 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia prin care s-a menţinut ca legală şi temeinică soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de G.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.
Reţinând cauza spre judecare, Curtea, întemeiat pe dispoziţiile art. 2781 alin. (9) C. proc. pen., a considerat plângerea petentei O.M. act de sesizare al instanţei şi a dispus măsurile necesare judecării cauzei.
Prima instanţă procedând în această modalitate a nesocotit dispoziţiile Deciziei nr. 48 din 04 iunie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care s-a decis că în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen.
Fără a relua argumentele Deciziei nr. 48 din 04 iunie 2007, trebuie menţionat însă că limitarea soluţiilor ce pot fi adoptate de judecător în cadrul procedurii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., se datorează faptului că învestirea instanţei de către judecătorul care a dispus reţinerea cauzei spre judecare se poate face în baza unei aprecieri asupra probelor existente la dosar şi numai dacă acestea sunt suficiente pentru judecarea cauzei, fiind avut în vedere caracterul complet al urmăririi penale în ceea ce priveşte strângerea de probe. Chiar dacă aprecierea judecătorului că sunt probe suficiente pentru judecarea cauzei nu împiedică completul legal învestit să dispună administrarea şi altor probe în cadrul cercetării judecătoreşti sau verificarea probelor strânse de organul de urmărire penală, potrivit principiului contradictorialităţii, cercetarea judecătorească nu poate suplini probele ce trebuie administrate legal în cursul urmăririi penale.
Faptul că în cadrul actelor premergătore sunt efectuate anumite activităţi care au aparenţa unor acte procedurale specifice urmăririi penale nu le conferă natura specifică faze a procesului penal (să constituie probe în sensul art. 63 C. proc. pen.). De altfel, sintagma folosită de textul de lege al art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen. „când probele existente la dosar sunt suficiente";, se referă la situaţia în care a fost realizat obiectul şi temeiul acţiunii penale, care nu se poate realiza decât în faza de urmărire penală iar nu în etapa actelor premergătoare.
Prin urmare, şi în condiţiile în care modul de sesizare al instanţei de judecată s-a făcut în baza plângerii părţii vătămate, etapa judecăţii rămâne subsecventă fazei de urmărire penală, sigura excepţie de la regulă fiind în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane (art. 337 C. proc. pen.).
Faţă de aceste considerente se constată că, deşi este întemeiată sub acest aspect critica intimatului inculpat G.L., ea nu este justificată sub aspectul soluţiei pronunţate în cauză de către judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei pe fond.
Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile intimatului inculpat privind greşita aplicare a legii de către prima instanţă, în sensul că, fără a dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 2781 alin. (8) lit. a)-c) C. proc. pen., s-a desesizat şi a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale deşi, în cauză, nu s-a început urmărirea penală.
Analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că, fiind învestită cu judecarea unei cauze în care actul de sesizare al instanţei îl reprezintă plângerea părţii vătămate precedată de hotărârea definitivă a judecătorului care a dispus reţinerea cauzei spre judecare, prima instanţă era obligată înainte de a proceda la judecată să verifice dacă este competentă şi a fost legal învestită, normele procedurale privind judecata în primă instanţă fiind aplicabile şi în situaţia dată.
Totodată, se mai reţine că admiţând plângerea în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen. şi reţinând cauza spre judecare, judecătorul s-a pronunţat prin sentinţă şi nu prin încheiere, astfel cum prevede textul de lege menţionat.
În acest context, constatând că au fost nesocotite dispoziţiile Deciziei nr. 48 din 04 iunie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, instanţa nu putea proceda la judecarea cauzei întrucât, s-ar fi încălcat toate principiile ce guvernează procesul penal, or, raţiunea legi pentru care s-a introdus instituţia plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată a fost de a permite părţii ale cărei interese au fost vătămate să se adreseze instanţei, în respectarea şi aplicarea art. 6 şi 13 din Convenţie, fără însă a se aduce atingere garanţiilor procesuale conferite părţilor în cursul procesului penal.
În lipsa unor prevederi legale exprese, prima instanţa a reţinut incidenţa în cauză, prin analogie, permisă în interpretarea normelor procedurale, a dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen. coroborat cu art. 332 C. proc. pen. privind nelegala sesizarea a instanţei în condiţiile inexistenţei urmării penale. într-adevăr se constată că, în cauză, administrarea întregului material probator s-a realizat în faza actelor premergătoare, fapt ce contravine regulilor de bază ale procesului penal şi constituie o încălcare a drepturilor procesuale ale făptuitorului ce este lipsit de garanţiile pe care lege i le conferă în cursul procesului penal, adică după începerea urmăririi penale.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 C. proc. pen., urmărirea penală este o fază obligatorie a procesului penal, cu beneficii, obligaţii şi garanţii procesuale pentru inculpat, astfel că, în contextul admiterii incidenţei prin analogie a dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen. coroborat cu art. 332 C. proc. pen., lipsa acestei etape ar putea echivala cu nelegala sesizare a instanţei chiar şi în condiţiile în care sesizarea s-a făcut în condiţiile 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi restituirea cauzei la parchet pentru efectuarea urmăririi penale.
Deşi, în opinia Înaltei Curţi aplicarea prin analogie a normelor procedurale menţionate este determinată doar de lipsa unor prevederi legale exprese în materie, din punctul de vedere al efectelor produse prin restituirea cauzei la procuror, se constată că actul de sesizare al instanţei încetează să-şi mai producă efectele şi, prin urmare, cauza trece din nou în faza urmăririi penale, fapt ce s-a şi urmărit pentru a permite continuarea cercetărilor în cauză şi a se relua ciclu procesual firesc, astfel cum este reglementat de normele procesual penale.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident, pentru motivele anterior arătate, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul intimatului inculpat apreciind sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.
Având în vedere că recurentul intimat este care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimatul G.L. împotriva sentinţei penale nr. 104 din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul intimat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1990/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 2041/2012. Penal → |
|---|
