ICCJ. Decizia nr. 2343/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Infractiuni la legea contabilităţii (Legea nr.82/1991), infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2343/2012
Dosar nr. 27339/3/2006
Şedinţa publică din 02 iulie 2012
Prin sentinţa penală cu nr. 284 din 26 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 707/1999 s-au dispus următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen. s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. reţinută în sarcina inculpaţilor Z.V.L.M., C.B.I., C.G.C. şi T.S.C., în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen. s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor Z.V.L.M. şi S.D., din infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., şi din infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.
Faţă de inculpatul Z.V.L.M. s-a dispus în final să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea, art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. şi art. 26 raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.
Faţă de inculpata S.D. s-a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 26 raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., art. 26 raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., dispunându-se încetarea procesului penal sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. raportat la art. 122 şi 124 C. pen.
Faţă de inculpaţii C.B.I., T.S.C., C.G.C., R.M.L. şi C.J. s-a dispus condamnarea lor la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., procedându-se la aplicarea art. 86 C. pen. şi art. 86 lit. a), b), c), d) C. pen. în privinţa inculpaţilor C.J. şi R.M.L., pe durata unui termen de încercare de 5 ani.
Pe latură civilă, s-a dispus prin aceeaşi sentinţă obligarea inculpatului Z.V.L.M. la plata despăgubirilor către un nr. de 36 de părţi civile prejudiciate prin infracţiunea de înşelăciune, precum şi obligarea în solidar a acestora la plata sumelor de 95.084.680 lei, contravaloarea în lei a 310.560 dolari SUA, a sumei de 10.302 DM şi 894 Gbr, către partea civilă M.F.P., reprezentând impozitul pe venit şi TVA aferent veniturilor nete obţinute.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie nr. 170/P/1998 din 23 februarie 1999, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor B.R.M., Z.V.M.L., S.D. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin,2 C. pen. şi fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., şi a inculpaţilor C.B.I., T.C.S., P.V. şi C.G.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. precum şi a inculpaţilor C.J. şi R.M.L. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În actul de sesizare, în esenţă, s-a reţinut că, inculpaţii, în perioada 1996-1997 au elaborat şi pus în practică o strategie de inducere în eroare a părţilor vătămate cărora le-a creat prejudicii mari, cu prilejul încheierii unor contracte de Time-Share, în scopul obţinerii unor venituri în valută.
S-a reţinut că elementele de înşelăciune sunt prezente pe parcursul întregului proces de selecţionare al clienţilor, tranzacţionare şi încheiere a contractelor astfel:
a) atragerea clienţilor s-a tăcut în baza unor „bilete loteristice" câştigătoare sau invitării clienţilor la participarea de tombole având ca obiect premii atrăgătoare, care nu existau, în realitate, sau nu se puteau acorda;
b) inculpaţii îşi declinau faţă de clienţi calităţi nereale, în scopul unei credibilităţi sporite în seriozitatea firmei şi reprezentanţilor ei;
c) contractul era conceput de aşa manieră încât să cuprindă numai elementele generale, în timp ce clauzele concrete, total dezavantajoase pentru clienţi (privitoare la obiectul contractului, imposibilitatea rezilierii şi a restituirii preţului, suportarea cheltuielilor de întreţinere), erau cuprinse în anexă care era prezentată astfel încât clientul să nu poată lua cunoştinţă de conţinutul ei;
d) avantajele prezentate de inculpaţi clienţilor erau nereale;
- societatea nu putea garanta asigurarea vizei pentru Spania, în condiţiile în care acordarea ei se tăcea numai pe bază de invitaţie.
- societatea nu asigura sprijin în revânzarea sau subînchirierea spaţiului, neavând nici o obligaţie în acest sens;
e) faptul că în permanenţă li s-a prezentat clienţilor, iar aceştia şi-au creat, pe această bază, convingerea ca prin încheierea contractelor devin proprietari ai unor spaţii de vacanţă din Spania, când, în realitate, deveneau numai membri ai unui club.
S-a mai reţinut că inculpaţii B.R.M., Z.V.M.L. şi S.D. au dispus neînregistrarea în contabilitatea SC R. SRL şi a plăţilor făcute ceea ce a condus la plata incompletă a obligaţiilor către stat.
Cauza a suferit mai multe cicluri procesuale, urmare a căilor de atac exercitate de Parchet şi de inculpaţi, de A.N.A.F. şi de unele părţi civile.
Astfel, iniţial cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 707/1999.
La termenul din 08 martie 2002, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, a dispus disjungerea cauzei faţă de inculpaţii B.R.M. şi P.V., ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 254 alin. (1) C. proc. pen., formându-se Dosarul cu nr. 1480/2002 pe rolul aceleiaşi instanţe.
Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel Parchetul de pe Tribunalul Bucureşti, inculpaţii C.B.I., C.G.C., C.J., S.D., T.C.S., Z.V.L.M., părţile civile M.D. şi B.M. şi părţile vătămate B.A.C. şi B.M.
Apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a vizat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei penale, în sensul nerespectării dispoziţiilor art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., respectiv nepronunţarea asupra tuturor măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, nerespectarea dispoziţiilor art. 291 alin. (1) C. proc. pen. în sensul neîndeplinirii procedurii de citare cu partea vătămată Stanciu Ioana şi nesoluţionarea laturii civile în privinţa acesteia, precum şi nelegalitatea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c) C. pen.
Hotărârea a mai fost criticată şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 348 C. proc. pen., în conformitate cu care se impunea desfiinţarea înscrisurilor falsificate.
Prin Decizia penală nr. 112 din 17 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, s-au admis toate aceste apeluri declarate împotriva sentinţei penale nr. 284 din 26 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, dispunându-se desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
În motivarea acestei decizii s-a apreciat că hotărârea instanţei de fond este nelegală deoarece partea vătămată S.I. s-a constituit parte civilă cu suma de 500 dolari SUA în timpul procesului penal iar Tribunalul nu s-a pronunţat sub acest aspect, fiind nelegală şi modalitatea de soluţionare a laturii civile în privinţa părţilor vătămate D.M., D.V., V.I., I.M., I.E., V.E., V.D.P.V., constatându-se omisiunea aceleiaşi instanţe de a se pronunţa cu privire la partea responsabilă civilmente SC R. SRL, în condiţiile în care între inculpaţi şi firmă au existat raporturi de prepuşenie, conform art. 1000 alin. (3) C. civ.
Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 1898/2005.
În ce priveşte cauza disjunsă ce a format obiectul Dosarului nr. 1480/2002, judecata s-a reluat ca urmare a pronunţării Curţii Constituţionale asupra excepţiei cu care a fost sesizată, prin Decizia nr. 294 din 07 noiembrie 2002
La termenul din 19 mai 2005, în Dosarul nr. 1480/2002, Tribunalul Bucureşti a pus în discuţie conexarea la acest dosar, a Dosarului nr. 1898/2005, format în vederea rejudecării cauzei dispusă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 765 din 26 mai 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a procedat la conexarea Dosarului nr. 1898/2005 la Dosarul nr. 1480/2002 al aceleiaşi instanţe, iar în baza art. 333 C. proc. pen. s-a dispus restituirea cauzei la procuror, pentru completarea urmăririi penale, pe considerentul că din materialul probator nu - putut stabili activitatea concretă desfăşurată de fiecare inculpat în parte, se impunea audierea inculpatului B.M.R. prin comisie rogatorie, la domiciliul său din Marea Britanie precum şi pentru lămurirea laturii civile, respectiv a urmărilor produse de pretinsele infracţiuni reţinute în sarcina fiecărui inculpat şi stabilirea patrimoniului prejudiciat.
Prin Decizia penală cu nr. 981 din 06 iulie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 4148/2/2006 (1274/2006) au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, partea civilă A.N.A.F., părţile civile P.V., D.M., D.V., M.D., B.M., L.M., M.M., A.I., N.Ş. şi A.D. împotriva sentinţei penale nr. 765 din 26 mai 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, dispunându-se casarea, în parte, a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei, la aceeaşi instanţă, pentru continuarea judecăţii, fiind menţinută dispoziţia din sentinţa recurată privind conexarea.
După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti cu nr. 27339/3/2006.
Prin sentinţa penală cu nr. 806/F din 22 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia La penală, în Dosarul nr. 27339/3/2006 s-au dispus următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpaţii B.R.M., Z.V.M.L., S.D., C.B.I., T.C.S., P.V. şi C.G.C. din art. 13 din Legea nr. 87/94 şi art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen., ambele cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea, art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpatului B.R.M. şi art. 26 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpatei S.D.; din art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. toate cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi art. 26 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994, ambele cu aplicarea art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpatului Z.V.M.L. şi din art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpaţilor C.B.I., T.C.S., P.V. şi C.G.C.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B.R.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. cu aplicarea art. 13 alin. (2) C. proc. pen. au fost achitaţi inculpaţii Z.V.M.L., S.D., C.B.I., T.C.S., P.V., C.G.C., C.J. şi I (fostă R.) M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1),2,3 C. pen. cu aplicarea art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu aplicarea art. 13 alin. (3) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor B.R.M., Z.V.M.L. şi S.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. pen. în cazul inculpatului B.R.M. şi de art. 26 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. pen., în cazul celorlalţi inculpaţi, s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale a acestora.
S-a constatat că inculpaţii Z.V.M.L. şi S.D. au fost arestaţi preventiv de la 11 noiembrie 1998 până la 10 decembrie 1998.
În baza art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998, 1000 alin. (3) şi art. 1003 C. civ. au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii B.R.M., Z.V.M.L. şi S.D. şi în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL să plătească M.F.P. Publice suma de 9508 lei, echivalentul în lei al sumelor de 310.560 dolari SUA şi 894 Gbp la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, precum şi echivalentul în lei al sumei de 10.302 DM, cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 346 alin. final C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de celelalte părţi vătămate, constituite părţi civile în cauză.
Au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale: prin Ordonanţa nr. 170/P/1998 din 10 iunie 1998 şi Ordonanţa nr. 170/P/1998 din 16 iulie 1998 privind blocarea conturilor deschise la Banca Turco-Română şi conturile deschise la Banca Franco-Română partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL şi conturile personale deschise la aceleaşi bănci de inculpatul B.R.M., precum şi indisponibilizarea bunurilor aparţinând aceleiaşi părţi responsabile civilmente, conform proceselor - verbale încheiate la data de 09 iulie 1998, 13 august 1998 şi 13 octombrie 1998, prin Ordonanţa nr. 089 din 06 octombrie 1998 privind instituirea sechestrului asupra bunurilor aparţinând inculpatului C.B. şi prin Ordonanţa nr. 089 din 18 septembrie 1998 privind instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aparţinând inculpatei S.D.
În baza art. 192 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii B.R.M., Z.V.M.L. şi S.D. să plătească câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpaţii B.R.M., Z.V.M., P.V., părţile civile A.N.A.F., B.M., C.V., D.G., I.S., I.V., M.D. şi P.R.
Prin Decizia penală nr. 345 A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au respins, în majoritate, ca tardive, apelurile declarate de părţile civile B.M. şi I.V. împotriva sentinţei penale nr. 806 din data 22 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală, în Dosarul nr. 27339/3/2006.
S-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpaţii B.R.M., Z.V.M. şi P.V., respectiv de părţile civile A.N.A.F., C.V., D.G., I.S., M.D. şi P.R. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Au fost obligaţi inculpaţii B.R.M. şi P.V., respectiv părţile civile A.N.A.F., C.V., D.G., I.S., M.D. P.R., B.M. şi I.V. la plata sumei de câte 400 lei, reprezentând cheltuieli judiciare, în apel, avansate de stat.
A fost obligat inculpatul Z.V.M. la plata sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli judiciare, în apel, avansate de stat, din care onorariul avocatului din oficiu în sumă de 400 lei s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Onorariile avocaţilor din oficiu desemnaţi pentru intimaţii inculpaţi C.G.C., C.J. I. (R.) şi M.L., respectiv pentru părţile civile, în sumă de câte 400 lei, s-au suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele: In baza propriei evaluări a probatoriului administrativ în cauză, Curtea şi-a însuşit punctul de vedere al judecătorului fondului care a motivat riguros şi exhaustiv, pe de o parte, considerentele pentru care faptele incriminate de Parchet că ar fi fost săvârşite de aceştia, nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., iar pe de altă parte, pentru care s-a impus tragerea la răspundere penală a inculpaţilor B.R.M., Z.V.M.L. şi S.D. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. (2) C. pen.
Pe infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.: Acuzarea nu a adus probe suficiente pentru a-şi susţine informaţiile potrivit cărora clienţii SC R.E. SRL nu ar fi înţeles că îşi cumpărau dreptul de membru la un club de T.S. şi nu un drept de proprietate tipic. Faptul că s-a acordat o atenţie deosebită unor mijloace de prezentare noi, care reprezentau tehnici de vânzare şi concepte noi pe piaţa românească la acea vreme, nu poate avea altă explicaţie decât aceea a înţelegerii de către potenţialii clienţi a naturii şi condiţiile produsului achiziţionat, dovadă stând în acest sens că s-au căutat ca aceştia să fie persoane suficient de mature, oameni de afaceri şi cupluri.
De fapt, rechizitoriul încearcă să demonstreze că ceea ce în realitate erau simple tehnici de vânzare, cei drept noi pentru România acelor vremuri, dar practici obişnuite pentru domeniul Times - Share din Europa, ar fi fost activităţi infracţionale. De asemenea, actul de inculpare acreditează ideea că personalul însărcinat cu vânzările, prin folosirea de calităţi pe care nu le aveau (administratori sau directori) au indus în eroare clienţii, lăsându-le acestora impresia că ar deveni proprietarii unor apartamente în Spania şi aceasta în condiţiile în care sumele de bani plătite erau departe de a putea lăsa această impresie şi nici nu există nicio dovadă pertinentă care să arate că vreo persoană a semnat contractul pentru că a fost exclusiv convinsă de poziţia în firmă sau calitatea reprezentanţilor firmei SC R.E. SRL.
Nemulţumirile părţilor vătămate au constat în faptul că unii au susţinut că au crezut că devin proprietari (deşi nu exista nicio menţiune în acest sens, fiind stipulat clar că e vorba de folosinţă) iar alţii că li s-a promis că pe baza acestui contract pot obţine viză pentru Spania (nici această clauză nefiind stipulată în contract).
Esenţial este că nu există nicio persoană care să fi respectat clauzele contractuale şi să nu beneficieze de produsul achiziţionat, majoritatea din cele 1000 de persoane contractante beneficiază şi în prezent de vacanţele pe care le-au contractat cu acel prilej.
Demn de remarcat este şi faptul că sunt doar 199 de persoane care pretind că au fost înşelate din totalul celor 1.000, astfel că este logică concluzia că numai acestea nu puteau fi înşelate iar celelalte nu, cu atât mai mult cu cât contractul era în limba română şi avea 2 pagini, existând şi posibilitatea semnării lui ulterior, deci după o prealabilă consultare.
În concluzie, s-a achiesat la convingerea instanţei de fond că în cauză nu s-a probat inducerea în eroare a părţilor vătămate cu prilejul încheierii sau executării contractelor intervenite între părţile contractante în aşa fel încât fără această eroare părţile vătămate nu ar fi încheiat sau executat contractele în condiţiile stipulate, neînţelegerile fiind de natură civilă astfel că este corectă soluţia de achitare a inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune.
Cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, Curtea, în deplin acord cu instanţa fondului a considerat că în perioada aprilie-iulie 1997, inculpatul B.R., în calitate de administrator şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat, nu a trecut în evidenţele contabile toate veniturile obligatorii ale SC R.E. SRL, ceea ce a avut drept consecinţe diminuarea obligaţiilor fiscale către stat, iar coinculpaţii Z.V. şi S.D., în aceeaşi perioadă, cu intenţie, l-au ajutat pe inculpatul B. să nu opereze în documentele contabile toate veniturile obligatorii ale SC R.E. SRL.
Susţinerile inculpaţilor făcute sub acest aspect au fost apreciate ca fiind doar apărări pro causa, care nu au demonstrat lipsa de netemeinicie a acuzaţiilor aduse şi care au fost dovedite cu probe certe şi indubitabile.
Criticile părţii civile A.N.A.F. au fost apreciate neîntemeiate pe considerentul că plata obligaţiilor fiscale accesorii decurg din lege, nefiind deci necesar ca ele să fie acordate printr-o hotărâre judecătorească.
Cât priveşte pretinsa renunţare la apel a inculpatului P.V., s-a considerat că la dosar nu există o manifestare neechivocă şi expres făcută personal sau consemnată într-un înscris notarial autentificat, simpla afirmaţie a avocatului său neavând relevanţă juridică, motiv pentru care nu poate fi luată în considerare.
În opinie separată s-a apreciat că se impune admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, respectiv de părţile civile C.V., D.G., I.S., M.D. şi P.R. şi condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, achiesându-se la punctul de vedere exprimat de parchet prin motivele de apel.
Împotriva acestei decizii penale au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, părţile civile A.N.A.F., C.V., M.D. şi B.M. şi inculpatul B.R.M.
Parchetul a invocat cazurile de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 sub aspectul greşitei soluţionări a laturii civile, prin neobligarea inculpaţilor şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii şi pct. 18 C. proc. pen. în ceea ce priveşte soluţia de achitare a tuturor inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) (3) şi (5) C. pen., argumentele invocare în susţinerea celor două motive de recurs urmând a fi dezvoltate cu ocazia analizei căii de atac.
A.N.A.F. nu şi-a motivat recursul nici prin cererea de recurs şi nici printr-un memoriu separat, nefiind prezentă la termenul la care au avut loc dezbaterile.
Părţile civile C.V., M.D. şi B.M. au criticat soluţia de achitare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi respingerea acţiunilor civile formulate. Totodată s-a invocat şi împrejurarea că sumele la care au fost obligaţi cu titlu de cheltuieli judiciare sunt total nejustificate.
Înalta Curte constată că apelul părţii civile B.M. a fost respins ca tardiv declarat, astfel că, având în vedere că în recurs acesta nu a înţeles să critice soluţia cu privire la tardivitatea căii de atac, ci fondul cauzei, faţă de dispoziţiile art. 3859 alin. ultim C. proc. pen. efectul devolutiv al recursului acestuia este limitat doar la aspectele privind cuantumul sumei la care a fost obligat cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Inculpatul B.R.M. a invocat în principal cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen. privind nelegala sesizare a instanţei, în condiţiile în care nu i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, solicitând casarea hotărârilor şi restituirea cauzei la parchet.
Un al doilea caz de casare invocat este cel prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., susţinând că, deşi expertiza efectuată în cursul urmăririi penale nu este completă, suma stabilită de către expert nereprezentând paguba efectiv produsă de către inculpat, instanţele în mod greşit au respins cererea de efectuare a unei noi expertize contabile.
În subsidiar, s-a criticat soluţia de încetare a procesului penal săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, arătând că textul a fost abrogat prin Legea nr. 161/2003, şi, pe de altă parte, probatoriul administrat în cauză impunea achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. a) sau lit. c) C. proc. pen., în condiţiile în care s-a solicitat continuarea procesului penal. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, dar şi din oficiu, în limitele art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte constată următoarele:
Asupra recursului formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de apel Bucureşti şi părţile civile C.V., M.D.
În susţinerea cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. Parchetul a arătat că ambele instanţe au comis o gravă eroare de fapt care a condus la achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. în acest sens s-a arătat că inducerea şi menţinerea în eroare a părţilor vătămate rezultă din următoarele împrejurări: părţile vătămate erau convocate în săli de prezentare începând cu orele 15,00-16,00, astfel că se ajungea în situaţia ca actele să fie încheiate la ore târzii, chiar şi după miezul nopţii, după efectuarea mai multor prezentări sau vizionarea unor filme, când aceştia erau obosiţi şi dezorientaţi de multitudinea şi noutatea problemelor prezentate de angajaţii firmei; atragerea clienţilor s-a făcut în baza unor bilete de loterie câştigătoare sau invitării clienţilor la participarea de tombole având ca obiect premii atrăgătoare, care nu existau în realitate sau care nu se puteau acorda; în cadrul procedurii de selecţia a participanţilor la aceste întâlniri se foloseau datele existente la Registrul Comerţului, urmărindu-se invitarea unor persoane cu potenţial financiar, respectiv patroni de societăţi comerciale, cu profituri de peste 1.000 dolari SUA lunar; pentru atragerea la prezentări, acestora li se expediau la domiciliu invitaţii, alături de pliante cu locuinţe de vacanţă din Spania, Tenerife sau Insulele Canare, prin care li se aducea la cunoştinţă că au câştigat un apartament în centru capitalei, o excursie în Spania sau un autoturism dacă se vor prezenta la locul de întâlnire stabilit; inculpaţii s-au folosit de calităţi mincinoase, respectiv funcţii de conducere inexistente în organigrama SC R.E. SRL; contractele au fost concepute în termeni generali, neavând dispoziţii clare, fiind aparent favorabile părţilor vătămate, prima parte a acestora fiind intitulată „contract de vânzare cumpărare", iar anexele erau prezentate ulterior, spre finalul întâlnirii, la miezul nopţii şi conţineau clauze concrete, total dezavantajoase, care nu permiteau rezilierea acestuia, singura modalitate prin care cumpărătorul putea recupera banii plătiţi era vânzarea sau închirierea apartamentului pe care l-a achiziţionat, litigiile urmând a fi soluţionate pe cale amiabilă iar în caz contrar de instanţele judecătoreşti competente din Marea Britanic
De asemenea, se invocă împrejurarea că preţul plătit, cuprins între 4.500 şi 6.000 UDS putea fi considerat serios din perspectiva dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului, părţile vătămate având convingerea că devin proprietare, când în realitate dobândeau numai calitatea de membrii ai clubului, având un drept de folosinţă pe o perioadă determinată, precum şi faptul că inculpaţii îşi asumau obligaţia de a obţine vizele pentru Spania şi SUA.
Aceleaşi critici au fost formulate şi de către părţile civile.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau condamnare, grava eroare presupunând o evidentă neconcordanţă între situaţia de fapt stabilită şi conţinutul probatoriului administrat, prin denaturarea conţinutului acestora.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt care a condus la pronunţarea hotărârii de achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., Înalta Curte constată că, analizând coroborat materialul probator administrat, instanţele au reţinut următoarele:
SC R.E. SRL a fost înfiinţată în anul 1994 prin Hotărârea Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov nr. 265 din 6 iunie 1994, fiind înregistrată la registrul comerţului sub nr. J/40/l/1060/1994. Deşi obiectul de activitate, conform prevederilor statutare era vast, societatea a desfăşurat numai activităţi de comisionar al firmelor străine „P.E.C." din Benal Madena, Spania, „E.L." din Birmingam, Anglia, „P.E.M.", „W.S.L." şi „W.M.L. din Isle Of. Man şi „F.C." din Tenerife.
În baza a două contracte de vânzare exclusivă încheiate de aceste firme, SC R.E. SRL avea obligaţia de a vinde în România unităţi locative, săptămâni de time share în mai multe staţiuni din Spania.
După preluarea atribuţiilor de administrator general al societăţii, inculpatul B.R. i-a împuternicit pe inculpaţi să semneze în numele său contractele de time share, iar în cazul inculpatei S.D. şi să efectueze operaţiuni financiare în conturile bancare ale societăţii.
Inculpaţii Z.V.L.M. şi S.D. au fost printre primii angajaţi ai societăţii şi erau singurele persoane care comunicau direct cu inculpatul B.R. şi care aduceau la îndeplinire deciziile acestuia, dând dispoziţii în acest sens celorlalţi angajaţi.
Societatea în perioada 1996-1997 era împărţită în patru departamente aflate în subordinea administratorului de drept, inculpatul B.R., din care trei (telefonie, scrisori şi vânzări) erau conduse de inculpatul Z.V., iar cel de-al patrulea (secretariat) era în subordinea inculpatei S.D.
Inculpatul Z.V. a întocmit mai multe nomenclatoare cu numerele de telefon ale unor persoane, viitori clienţi, având drept criterii de selecţionare cel al veniturilor şi cel al stării civile. După selectarea clienţilor, inculpatul înmâna câte un nomenclator cu privire la aceştia departamentelor scrisori şi telefoane ai căror angajaţi asigurau contractarea şi invitarea clienţilor la sediul societăţii, de regulă, săli de protocol închiriate de la hoteluri de lux din Bucureşti (S., Bucureşti sau Dorobanţi) sau din ţară cu prilejul caravanelor organizate de SC R.E. SRL (Braşov, Galaţi, Constanţa, Oradea, Iaşi). în baza nomenclatoarelor cu nume şi numere de telefon primite, angajaţii departamentului telefoane contactau viitorul client şi-l invitau la sediul unităţii pentru prezentarea ofertei. Atragerea părţilor vătămate la aceste prezentări s-a făcut în baza unor „bilete loteristice" câştigătoare sau invitaţii la participarea de tombole.
După prezentări ample şi minuţioase, făcute pe parcursul mai multor ore, în cazul în care clienţii îşi manifestau acordul, aceştia erau preluaţi de inculpaţii C.B., T.C., P.V., C.G., C.J. şi R.M.L., stabilindu-se preţul, modalitatea şi termenele de plată şi se proceda la încheierea contractului şi a unei anexe, preţul putând fi achitat integral în momentul semnării sau parţial.
S-a mai arătat că, cu ocazia prezentărilor şi a semnării contractelor, o parte din inculpaţi şi-au atribuit funcţia de director general, director administrativ, director de vânzări pentru care nu erau investiţi de societate.
Referitor la contract, în acesta se prevedea că obiectul îl reprezintă achiziţionarea dreptului de membru al clubului P.E. Ltd, iar în anexa la contract se stabilea că preţul achitat nu putea fi restituit cumpărătorului, în a cărei sarcină cădeau şi cheltuielile de transport, masă şi taxa anuală de întreţinere. Pct. 17 al anexei la contract instituia pentru cumpărător obligaţia de a respecta prevederile constituţiei clubului P.E., semnarea contractului reprezentând o certificare din partea clientului că îşi va respecta obligaţia asumată.
În acest fel în perioada 01 ianuarie 1996-04 august 1997 s-au încheiat 443 de contracte achitate integral (din care 332 în anul 1996 şi 11 în anul 1997) şi 234 contracte neachitate integral. La încheierea contractelor au participat 703 persoane, din care 199 au formulat plângeri penale, iar clienţii care au plătit preţul contractului, au beneficiat de săptămânile de vacanţă.
Se constată aşadar că împrejurările de fapt invocate de parchet în recurs au fost reţinute şi analizate de instanţe, care însă au concluzionat că fapta, în modalitatea în care Ministerul Public o descrie, nu este prevăzută de legea penală, părţile vătămate semnând în deplină cunoştinţă de cauză contracte de time-share, prejudiciul pe care îl reclamă şi eventualele neînţelegeri dintre părţi fiind de natură civilă. Ca atare, ceea ce se critică de către parchet este concluzia la care a ajuns instanţa, şi nu situaţia de fapt, condiţii în care acest motiv de recurs va fi analizat din perspectiva cazului de casare prev. art. 3859 alin. (1) pct. 16 teza I C. proc. pen.
Înalta Curte constă însă niciunul din argumentele pe care parchetul îşi fundamentează motivele de recurs nu este de natură să impună concluzia că părţile vătămate ar fi fost induse în eroare şi că nu ar fi cunoscut că, în realitate achiziţionează doar un drept de folosinţă asupra unei locuinţe pe o perioadă limitată de timp şi nu un drept de proprietate.
Astfel, în ceea ce priveşte faptul că atragerea clienţilor s-a făcut în baza unor „bilete loteristice" câştigătoare sau invitării acestora la participarea de tombole având ca obiect premii atrăgătoare, Înalta Curte constată că aceste elemente de publicitate, care se folosesc şi în prezent, au determinat doar participarea părţilor vătămate la prezentările făcute de SC R.E. SRL, şi nicidecum cumpărarea produsului oferit de către aceasta. Niciuna dintre părţile civile din prezenta cauză nu a arătat că a încheiat contractul din acest considerent, fiind, de altfel, greu de imaginat că motivul determinant pentru care o persoană investeşte o sumă de bani sau achiziţionează un produs este speranţa în câştigarea unui premiu la o tombolă.
Aspectele legate de prezentările ce se desfăşurau pe parcursul mai multor ore şi de faptul că participanţii erau selectaţi dintre persoanele care dispuneau de posibilităţi financiare, ce deţineau societăţi comerciale profitabile, vin să demonstreze exact contrariul a ceea ce se susţine în recurs. Astfel, pe de o parte modul de prezentare al produsului nu era unul superficial, de natură a crea confuzii, ci dimpotrivă, iar această împrejurare nu conduce în nici un caz la bulversarea clientului, ci doar la înţelegerea exactă a naturii contractului. Pe de altă parte, persoanele în faţa cărora se făceau asemenea prezentări erau oameni de afaceri (de regulă soţ şi soţie), persoane cu posibilităţi financiare, mature şi suficient de instruite ca să înţeleagă natura contractului pe care îl încheiau şi să ia o decizie.
Împrejurarea că inculpaţii S.D. şi Z.V., angajaţi ai societăţii, şi-au atribuit calitatea de director general şi director administrativ, deşi nu fuseseră investiţi în asemenea funcţii, este de asemenea lipsită de orice relevanţă, întrucât contractele nu au fost încheiate având în vedere funcţiile acestora. Esenţial este că inculpaţii erau angajaţii societăţii, că această societate exista şi putea vinde legal în România unităţi locative, săptămâni de time shere în mai multe staţiuni din Spania, iar persoanele care au achitat contravaloarea contractului, au beneficiat anual de săptămânile de vacanţă.
Referitor la faptul că inculpaţii le-ar fi creat convingerea părţilor vătămate că, prin încheierea contractelor devin proprietari ai unor spaţii de vacanţă din Spania, se constată că o asemenea ipoteză, pe care parchetul şi-a fundamentat, de altfel, întreaga acuzaţie, este total exclusă, înalta Curte neputând să reţină nici măcar un element care să justifice această concluzie.
În primul rând, prevederile contractului nu conţineau nici un element din care rezulte, sau, care ar fi de natură a lăsa să se înţeleagă că părţile vătămate ar fi putut deveni proprietarii locuinţei. Acesta avea clauze foarte clare în sensul că se achiziţiona „dreptul de membru al Clubului", având rubrici privind numărul de ocupanţi admişi, numărul de ocupanţi de schimb, sezonul în care apartamentul putea să fie ocupat şi numărul de săptămâni de achiziţie, date ce erau completate în raport de solicitările clientului şi în raport de care se stabilea preţul final. Or, tocmai aceste elemente vin să infirme total varianta că părţile vătămate ar fi fost induse în eroare, fiind de neînţeles cum ar fi posibil ca, devenind proprietare, părţile vătămate să accepte ca vânzătorul să le limiteze numărul de persoane pe care le puteau primi în apartament sau perioada din an în care acesta putea fi ocupat.
Susţinerea parchetului că sume cuprinse între 4.500 şi 6.000 dolari SUA reprezintă un preţ serios pentru apartamente cu 1-3 camere, este în afara oricărei realităţi, fiind de notorietate faptul că preţul unei locuinţe nu poate varia între aceste limite nici măcar în România, cu atât mai puţin într-o staţiune de lux din Spania. De asemenea, deşi se susţine că un element care a contribuit la eroarea în care s-au aflat părţile civile era caracterul de noutate a acestui gen de contract pe piaţa din România, Înalta Curte reţine că, începând cu anul 1995, Loteria Română desfăşura şi făcea publicitate unui program similar, intitulat „Vila de aur", constând în câştigarea dreptului de a folosi, pe viaţă, o săptămână din an, un apartament într-o vilă din staţiunea Poiana Braşov.
Referitor la anexa contractului, care, în opinia Ministerului Public cuprindea clauze dezavantajoase, Înalta Curte constată că acestea erau redactate pe 2 pagini, în limba română şi au fost semnate de către părţile vătămate, iar invocarea stări de oboseală şi dezorientare faţă de multitudinea informaţiilor este total neplauzibilă şi chiar ilară. Informaţiile din anexă nu erau contrare celor prezentate în contract, erau redactate în termeni suficienţi de clari, iar faptul că părţile vătămate pierdeau suma plătită iniţial dacă nu achitau contravaloarea contractului (având însă posibilitatea să vândă sau să închirieze apartamentul achiziţionat în regim de time shere) este un element pe care acestea l-au cunoscut şi au înţeles să semneze contactul în atare condiţii.
În ceea ce priveşte că împrejurarea că SC R.E. SRL nu putea garanta asigurarea vizei pentru Spania, din examinarea conţinutului contractului Înalta Curte constată că societatea nici nu şi-a luat un angajament în acest sens. De asemenea, din probatoriul administrat rezultă că persoanele care au achitat în integralitate suma prevăzută în contract au reuşit să obţină viză pentru Spania şi au beneficiat de vacanţe, în condiţiile stipulate în contractul de vânzare cumpărare.
Concluzionând, Înalta Curte constată că încheierea contractelor între SC R.E. SRL şi părţile civile nu este rezultatul unei prezentări deformate a realităţii, aspectele invocate prin motivele de recurs nefiind elemente de inducere în eroare a acestora din urmă, astfel că, aşa cum în mod corect au constatat ambele instanţe, fapta inculpaţilor nu este prevăzută de legea penală, cazul de casare analizat nefiind incident în cauză.
Asupra recursului formulat de inculpatul B.R.M. In ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 2 Cprocpen. referitor nelegala sesizare a instanţei în condiţiile neprezentării materialului de urmărire penală inculpatului B.R.M., întrucât domicilia în străinătate, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu mai poate face obiectul unei noi analize, având în vedere existenţa unei decizii definitive pronunţată în cauză care a statuat asupra acestei probleme.
În acest sens se reţine că, prin sentinţa penală nr. 765 din 26 mai 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus restituirea cauzei la parchet, recursul declarat de parchet fiind admis prin Decizia penală nr. 981/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărârea fiind casată şi cauza trimisă la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii. Curtea de apel a reţinut că, deşi dispoziţiile art. 254 alin. (1) C. pen. au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 294 din 7 noiembrie 2002, nu se impune restituirea cauzei la parchet întrucât, în prezenta cauză, neprezentarea materialului de urmărire penală are şi o altă justificare, respectiv sustragerea inculpatului de la urmărirea penală.
O altă critică formulată de inculpat, încadrată de apărare în dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 10 Cprocpen., vizează greşita respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize contabile.
Cazul de casare pus în discuţie de are în vedere omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei probe administrate sau asupra cereri esenţiale şi nu greşita pronunţare asupra unei cereri, astfel că înalta Curte constată că motivul de recurs nu poate fi circumscris acestui temei de drept, aspectele invocate urmând a fi verificate cu ocazia analizării laturii civile a cauzei.
În ceea ce priveşte fondul acuzaţiilor, inculpatul a susţinut în primul rând faptul că infracţiunea pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderi penale, respectiv art. 13 din Legea nr. 87/1994, ar fi fost abrogată prin Legea nr. 161/2003, astfel că se impunea achitare sa în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. încadrând critica în cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., care permite, în opinia instanţei de recurs, şi cenzurarea hotărârilor de încetare a procesului penal în condiţiile în care, solicitându-se continuarea procesului în conformitate cu art. 13 C. proc. pen., instanţa a ajuns la concluzia că nu este incident niciunul din cazurile prev. de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este total nefondată.
Astfel, este adevărat că prin Legea nr. 161/20034 a fost modificată Legea nr. 87/1994 şi art. 13 a fost abrogat, însă fapta nu a fost dezincriminată, aceasta regăsindu-se în aceleaşi elemente în dispoziţiile art. 11 pct. 1 lit. c) din noua lege, potrivit cărora constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, omisiunea în tot sau în parte, a evidenţierii în acte contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate. Ca atare, se constată că există o continuitate a incriminării, solicitarea de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen. fiind neîntemeiată.
Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte cererea inculpatului B.R.M. de achitare în temeiul art. 10 lit. a) şi art. 10 lit. c) C. proc. pen., analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, acesta a solicitat continuarea procesului penal).
În acest sens, Înalta Curte constată o totală concordanţă între conţinutul probelor şi situaţia de fapt reţinută de instanţă care a condus la stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, respectiv concluziile raportului de expertiză contabilă care a stabilit că o serie de venituri nu au fost înregistrate în contabilitatea SC R.E. SRL şi au avut drept consecinţă diminuarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, precum şi împrejurarea că inculpatul B.R.M. a fost administratorul societăţii, tară să încredinţeze această activitate, în baza unui contract, unei alte persoane. De asemenea, se reţine că pentru sumele încasate în baza contractelor ce nu au fost achitate integral nu au fost întocmite documente primare prin care contabilitatea să fie informată şi să procedeze la efectuarea înregistrărilor contabile, răspunderea pentru organizarea activităţii de întocmire a documentelor justificative pentru consemnarea operaţiunilor patrimoniale revenind, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea 82/1991, în forma în vigoare al data faptelor, administratorului societăţii, respectiv inculpatului.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, se constată că ambele instanţe au reţinut că, prin săvârşirea faptelor de evaziune fiscală, s-a produs bugetului de stat un prejudiciu total de 95.084.680 lei (reprezentând impozitul pe venit şi T.V.A. aferente veniturilor nete de 440.290.060 lei obţinute din contractele anulate) şi 310.560 dolari SUA, 10.302 DM, 894 Gbp (78.888,5 dolari SUA reprezentând impozitul pe comisionul obţinut în perioada 1996-1997 din contractele achitate integral, 89.922 dolari SUA reprezentând impozitul pe salarii aferent sumei de 293.060 dolari SUA achitată angajaţilor sub formă de comisioane, 16.933 dolari SUA, 10.302 DM şi 894 Gbp impozitul aferent sumelor în valută transferate ilegal în Anglia). Ca atare, s-a dispus inculpaţilor B.R.M., Z.V.M.L. şi S.D. în solidar, şi aceştia în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL la plata sumelor anterior menţionate.
Înalta Curte constată că modul de soluţionare a acţiunii civile nu este corect, întrucât în cuantumul despăgubirilor acordate A.N.A.F. au fost incluse şi sume ce nu reprezintă prejudiciu cauzat bugetului de stat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
Conform art. 13 din Legea nr. 87/1994 în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor (care reprezintă lege penală mai favorabilă inculpaţilor) evaziunea fiscală constă în fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la baza operaţiuni reale, daca au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei si a contribuţiei.
În cauză modalitatea în care se reţine că s-a săvârşit infracţiunea este aceea a neevidenţierii în contabilitatea SC R.E. SRL a tuturor veniturilor realizate, iar din conţinutul raportului de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale (fila 11 şi următoarele vol. 2 d.u.p.), înalta Curte reţine că veniturile realizate din activitatea desfăşurată în baza contractelor de vânzare cumpărare se grupează pe trei categorii:
- venituri realizate din contractele executate integral, pentru care clienţii au achitat în întregime suma stabilită în contract şi care au fost înregistrate în contabilitate;
- venituri din contracte nerealizate integral, respectiv cele pentru care clienţii nu şi-au achitat în întregime obligaţiile contractuale; din acestea numai o parte au fost înregistrate în contabilitate;
- venituri de la clienţii care au achitat integral obligaţiile contractuale şi care reprezentau taxe de întreţinere aferente apartamentelor deţinute de aceştia în sistem time share şi care nu au fost înregistrate în contabilitate ci au fost preluate în numerar către administratorul societăţii, inculpatul R.M.B. şi transferate în stăinătate către grupul de firme P.E.
Înalta Curte reţine că prejudiciul cauzat bugetului de stat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală se constituie doar din contravaloarea impozitelor şi taxele aferente veniturilor SC R.E. SRL ce nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii. Astfel, în primul rând trebuie exclusă suma de 78.888,5 dolari SUA reprezentând impozitul pe comisionul obţinut în perioada 1996-1997 din contractele achitate integral, având în vedere constatările experţilor contabili dar şi ale D.G.C. din cadrul M.F.P., din procesul verbal de control din 31 octombrie 1997 (vol. 3 filele 36-43 d.u.p.) în sensul că sumele au fost înregistrate în contabilitate.
În ceea ce priveşte veniturile din a treia categorie, respectiv cele reprezentând taxe de întreţinere aferente apartamentelor deţinute în sistem time share şi care nu au fost înregistrate în contabilitate, înalta Curte constată că aceste sume nu constituiau venituri ale SC R.E. SRL ci ale P.E.C., astfel cum rezultă chiar din dispoziţiile contractelor time schare şi că au fost transmise acestei din urmă societăţi.
În aceste condiţii, chiar dacă SC R.E. SRL nu a înregistrat sumele în contabilitate, această împrejurare nu a condus la o diminuare a taxelor şi impozitelor datorate statului, de vreme ce societatea nu obţinea nici un fel de profit din această activitate, întreaga sumă de bani fiind virată către P.E.C. (veniturile fiind astfel egale cu cheltuielile). Rezultă aşadar, că pentru sumele încasate cu titlu de taxă anuală de întreţinere a apartamentelor nu se impunea obligarea inculpaţilor la plata de 16.933 dolari SUA, 10.302 DM şi 894 Gbp reprezentând contravaloarea impozitului datorat statului.
Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prejudiciu cauzat bugetului de stat urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală este constituit doar din suma de 9.508 lei reprezentând impozitul pe venit şi T.V.A. aferent veniturilor nete obţinute din contractele anulate şi suma de 89.922 dolari SUA reprezentând impozitul pe salarii achitat angajaţilor sub formă de comisioane, provenind din aceleaşi venituri.
Ca atare, sub acest aspect criticile formulate de către inculpatul inculpatul B.R.M. sunt întemeiate, în cauză fiind incident cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., constând în greşita aplicare a legii, prin includerea în cuantumul despăgubirilor a unor sume de bani care nu sunt consecinţa săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
Pe cale de consecinţă, se va admite recursul acestuia, şi având în vedere că coinculpaţii Z.V.M.L. şi S.D. dar şi partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL, ce nu au formulat recurs, din perspectiva laturii civile aparţin aceluiaşi grup procesual şi au un interes comun, înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 385 alin. (1) C. proc. pen. şi va extinde efectele căii de atac şi cu privire la aceştia, reducând cuantumul despăgubirilor la suma anterior arătată.
În ceea ce priveşte criticile formulate sub aspectul laturii civile de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, încadrate în cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., privind neobligarea inculpaţilor şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii, înalta Curte le apreciază întemeiate în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. proc. pen. şi ale art. 14 alin. (4) C. proc. pen., care stabilesc că despăgubirile se acordă şi pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă. In cadrul obligaţiilor către bugetul de stat, folosul nerealizat este reprezentat de obligaţiile fiscale accesorii, respectiv dobânzile, penalităţile şi majorările de întârziere, calculate de la data scadenţei până la data achitării integrale a debitului.
Având în vedere că prin cererea de constituire de parte civilă A.N.A.F. a solicitat obligarea inculpaţilor şi la plata obligaţiilor accesorii, reţinând că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpaţilor B.R.M., Z.V.M.L. şi S.D., dispoziţiile art. 14 alin. (4) C. proc. pen. obligau instanţele să includă în cuantumul despăgubirilor şi folosul nerealizat, astfel cum acesta este stabilit de dispoziţiile legale în materie fiscală, respectiv O.G. nr. 26/2001, O.G. nr. 61/2002, O.G. nr. 92/2003, O.G. nr. 92/2003 şi O.G. nr. 92/2003.
Ca atare, sub acest aspect criticile parchetului sunt fondate, motiv pentru care se va admite recursul acestuia, va fi casată în parte decizia şi sentinţa recurată şi, rejudecând, se va dispune obligarea, în solidar, a inculpaţilor B.R.M., Z.V.M.L. şi S.D., în solidar şi cu partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL şi la plata obligaţiilor accesorii aferente sumelor stabilite în recurs, calculate de la data scadenţei, până în ziua executării integrale a obligaţiei bugetare, după cum urmează: majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, calculate conform art. 13 şi art. 131 din O.G. nr. 26/2001 pentru modificarea O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, de la data la care au devenit scadente şi până la data de 31 decembrie 2002; dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate în conformitate cu prevederile art. 13 şi art. 14 din O.G. nr. 61/2002, care se vor calcula de la data de 01 ianuarie 2003 şi până la data de 31 decembrie 2003; dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate în conformitate cu art. 115 şi art. 116 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 01 ianuarie 2004 şi până în ziua executării integrale a obligaţiei bugetare; majorări de întârziere, calculate în conformitate cu art. 116 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 210/2005, de la data intrării în vigoare, respectiv de la 01 ianuarie 2006 şi până în ziua executării integrale a obligaţiei bugetare; dobânzi şi penalităţi de întârziere, în conformitate cu art. 120 şi art. 1201 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Admiterea recursului parchetului va conduce şi la aceeaşi soluţie şi în ceea ce priveşte calea de atac declarată de către partea civilă A.N.A.F., care, astfel cum s-a arătat anterior, nu şi-a motivat recursul nefiind prezentă nici cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte neidentificând alte motive de nelegalitate care puteau fi luate în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
În fine, referitor la ultima critică formulată de către părţile civile C.V., M.D. şi B.M., legată de cuantumul sumei la care au fost obligaţi cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, care este apreciată mult prea ridicată în raport de sumele efective alocate în vederea soluţionării căilor de atac promovate de către aceştia, Înalta Curte constată că este întemeiată. Astfel, este adevărat că în apel a fost necesară citarea tuturor părţilor civile (peste 200) la toate termenele ce au fost acordate, însă aceste cheltuieli au rămas în sarcina statului, întrucât ele au fost determinate de calea de atac a parchetului şi nu de cea a celor trei părţi civile.
Faţă şi de împrejurarea că, în apel, dosarul a fost soluţionat la al patrulea termen de judecată, Înalta Curte constată că suma de 400 de lei la care a fost obligat fiecare dintre cei trei recurenţi nu îşi poate găsi o justificare legală în actele de procedură efectuate de către instanţă, motiv pentru care va fi redusă la câte 50 lei fiecare.
Ca atare, sub acest aspect recursul declarat de părţile civile C.V., M.D. şi B.M. va fi admis, şi, rejudecând, se va proceda conform celor anterior arătate.
Va fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate, având în vedere că nu se constată incidenţa altor cazuri de casare care puteau fi luate în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
În raport de soluţiile pronunţate, cheltuielile judiciare în recurs vor rămâne în sarcina statului, iar onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, în cuantum de câte 300 lei pentru intimaţii inculpaţi Z.V.M., P.V., S.D., C.B.I., T.C.S., C.G.C., C.J. şi I. (R.) M.L., se vor suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, părţile civile A.N.A.F., C.V., M.D. şi B.M. şi inculpatul B.R.M. împotriva Deciziei penale nr. 345/A din 17 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi extinde efectele recursului inculpatului şi cu privire la inculpaţii Z.V.M.L. şi S.D., precum şi cu privire la partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL.
Casează, în parte, decizia recurată şi sentinţa penală nr. 806/F din 22 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală şi, rejudecând:
În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen., obligă, în solidar, inculpaţii B.R.M., Z.V.M.L. şi S.D., în solidar şi cu partea responsabilă civilmente SC R.E. SRL la plata către partea civilă A.N.A.F. a sumei de 9.508 lei şi a sumei de 89.922 dolari SUA în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. la data punerii în executare a prezentei hotărâri, precum şi la pJata obligaţiilor accesorii aferente acestora, calculate de la data scadenţei, până în ziua executării integrale a obligaţiei bugetare, după cum urmează:
- majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, calculate conform art. 13 şi art. 131 din O.G. nr. 26/2001 pentru modificarea O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, de la data la care au devenit scadente şi până la data de 31 decembrie 2002;
- dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate în conformitate cu prevederile art. 13 şi art. 14 din O.G. nr. 61/2002, care se vor calcula de la data de 01 ianuarie 2003 şi până la data de 31 decembrie 2003;
- dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate în conformitate cu art. 115 şi art. 116 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 01 ianuarie 2004 şi până în ziua executării integrale a obligaţiei bugetare;
- majorări de întârziere, calculate în conformitate cu art. 116 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 210/2005, de la data intrării în vigoare, respectiv de la 01 ianuarie 2006 şi până în ziua executării integrale a obligaţiei bugetare;
- dobânzi şi penalităţi de întârziere, în conformitate cu art. 120 şi art. 1201 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc..
Reduce cuantumul cheltuielilor judiciare stabilite în apel în sarcina părţilor civile C.V., M.D. şi B.M. la 50 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.
Cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului, iar onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, în cuantum de câte 300 lei pentru intimaţii inculpaţi Z.V.M., P.V., S.D., C.B.I., T.C.S., C.G.C., C.J. şi I. (R.) M.L., se vor suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 02 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2314/2012. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 2349/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
