ICCJ. Decizia nr. 2307/2012. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2307/2012
Dosar nr. 42243/3/2005
Şedinţa publică din 28 iunie 2012
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată că,
Prin sentinţa penală nr. 585/F din 12 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, sectia I penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor G.T., L.L. şi M.M. sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 raportat la art. 2481 C. pen., precum şi a inculpatului l.C. pentru infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 246 cu referire la art. 2481 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.
Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea aceloraşi inculpaţi sub aspectul infracţiunilor de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., şi de spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002, întrucât faptele nu există.
A constatat că inculpaţii l.C. şi G.T. au fost reţinuţi şi arestaţi preventiv de la 03 martie 2005 până la data de 28 mai 2005, iar, în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei, dispunând rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut, în fapt, că, în perioada 22 ianuarie 2003 - 3 octombrie 2003, între SC R. SA Oneşti, reprezentată de inculpatul G.T., şi SC M. SRL Câmpina, reprezentată de martorul A.M., s-au încheiat următoarele contracte comerciale: 1. Contractul de vânzare - cumpărare din data de 22 ianuarie 2003, prin care SC R. SA Oneşti, în calitate de vânzător, se obliga să livreze cumpărătorului SC M. SRL Câmpina cantitatea de 854,28 tone benzină Euro 3 Premium, la preţul total de 26.772.000.000 lei.
Referindu-se la clauzele contractuale convenite de părţi, s-au menţionat cele cuprinse în art. 2 - conform căruia, în situaţia în care apărea o „cauză imprevizibilă" şi care depăşea controlul vânzătorului sau dacă vânzătorul primea de la furnizorii săi o cantitate mai mică de ţiţei decât cea prevăzută în grafic, atunci acesta avea dreptul de a diminua sau chiar de a sista livrările fată de cantităţile stabilite în contract, în funcţie de cantitatea de titei prelucrată în perioada respectivă, în art. 16 - prin care au fost recunoscute cazurile de forţă majoră, aşa cum le definea legea, care urmau să exonereze de răspundere partea aflată într-o astfel de situaţie, în art. 7 - care stipula obligaţia cumpărătorului de a achita în avans, într-un termen de 3 zile bancare de la semnarea contractului, preţul integral al produselor petroliere contractate, precum şi obligaţia vânzătorului de a asigura cumpărătorul că va efectua livrările la termenele şi în condiţiile contractate, scop în care se prevedea constituirea unei garanţii reale mobiliare asupra pachetului de acţiuni în număr de 3.404.572 acţiuni nominative, cu o valoare nominală de 25.000 lei/acţiune, deţinute de SC R. SA Oneşti la SC E. SA Slatina, în art. 11 - în care se prevedea obligaţia vânzătorului de a livra întreaga cantitate de produse petroliere în termen de 15 zile de la data achitării avansului datorat de cumpărător cu titlu de plată a valorii totale a contractului, precum şi în art. 26 - care stabilea că „în situaţia în care vânzătorul nu efectuează livrările în maximum 15 zile de la data avansului virat în contul vânzătorului, cumpărătorul va fi îndreptăţit sa execute garanţiile constituite în favoarea sa, fiind absolvit de obligaţia de a solicita intervenţia oricărei instituţii de stat sau private, instanţe de judecată sau organ de executare".
2. Contractul de garanţie reală. mobiliară din data de 22 ianuarie 2003, conform căruia SC R. SA Oneşti a constituit în favoarea SC M. SRL Cîmpina un gaj fără deposedare, de rangul I, asupra unui număr de 3.404.572 acţiuni nominative, cu o valoare nominală de 25.000 lei/acţiune, deţinute la SC E. SA Slatina.
Analizând circumstanţele în care s-a realizat executarea acestui contract, instanţa a făcut trimitere la ordinul de plată nr. 86 şi extrasul de cont nr. 17, ambele din data de 28 ianuarie 2003 - prin care SC M. SRL Câmpina a achitat integral preţul benzinei, la adresa din 14 februarie 2003 - prin care SC R. SA a înştiinţat cumpărătorul SC M. SRL Câmpina că „din cauze independente de voinţa vânzătorului, societatea noastră nu si-a onorat obligaţia contractuală asumată prin contractul din 22 ianuarie 2003 si solicită ca aceasta să procedeze la executarea garanţiei constituite prin contractul din 22 ianuarie 2003", precum şi la sentinţa civila nr. 406 din 03 martie 2003 a Tribunalului Bacău, definitivă la data de 10 aprilie 2003 - prin care garanţia a fost executată şi, astfel, pachetul de 3.404.572 acţiuni în valoare nominală totală de 85.114.300.000 lei a trecut în proprietatea SC M. SRL, care a devenit acţionar principal la SC E. SA (42,66%).
S-a concluzionat că, în urma executării contractului, faţă de valoarea nominală totală a acţiunilor, în sumă de 85.114.300.000 lei, SC R. SA Oneşti a înregistrat o pierdere de 58.342.300.000 lei (85.114.300.000 lei-26.772.000.000 lei).
3. Contractul de cesiune de creanţă înregistrat din data de 22 ianuarie 2003, prin care SC R. SA Oneşti, în calitate de cedent, cesiona către SC M. SRL Câmpina, în calitate de cesionar, creanţa în valoare nominală de 224.710.202.681 lei deţinută asupra SC E. SA Slatina pentru suma de 1.200.000 dolari, care urma a fi plătită în termen de 2 ani, astfel: 50.000 dolari plătibili în 12 zile bancare de la data semnării contractului, 50.000 dolari plătibili în luna octombrie 2003, 300.000 dolari plătibili în luna februarie 2004 şi 800.000 dolari plătibili în luna iunie 2004.
Cu privire la suma de 224.710.202.681 lei, reprezentând totalul creanţelor cesionate către SC M. SRL, Tribunalul a arătat că aceasta se compunea din soldul în valoare de 193.224.229.102 lei al creanţelor asupra SC E. SA existent în evidenţa SC R. SA, conform procesului verbal de punctaj din 22 ianuarie 2003, din care s-a redus soldul debitelor S.C. A.T.A. Dărmăneşti S.A. faţă de SC E. SA, în sumă de 2.412.565.418 lei, preluat de SC R. SA de la aceasta conform procesului verbal de punctaj din 31 ianuarie 2003, rămânând, aşadar, suma de 190.811.663.684 lei (193.224.229.102 - 2.412.565.418), precum şi din soldul creanţelor în sumă de 33.898.538.997 lei, deţinute de un număr de patru societăţi comerciale asupra SC E. SA şi preluate de SC R. SA la valoarea nominală, cu contracte de cesiune de creanţe, astfel: creanţa de 6.423.132.881 lei preluată de la SC D. SA în baza contractului din 31 ianuarie 2003, creanţa de 3.999.558.182 lei preluată de la SC M.I. SA în baza contractului din 31 ianuarie 2003, creanţă de 2.989.875.000 lei preluată de la SC V.F.G. SRL conform contractului din 31 ianuarie 2003 şi creanţa în sumă 20.485.972.934 lei preluată de la SC A.T.A. Dărmăneşti S.A. în baza contractului din 31 ianuarie 2003.
Cu privire la cele trei convenţii menţionate, s-a mai reţinut că, prin hotărârea nr. 1 adoptată în şedinţa A.G.E.A. din data de 29 aprilie 2003, au fost validate încheierea contractului de cesiune creanţe cu firma SC M. SRL Câmpina şi gajarea pachetului de acţiuni de la SC E. SRL Slatina în favoarea aceleiaşi firme. De asemenea, la încheierea exerciţiului financiar al anului 2003, bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi al societăţii a fost aprobat de aceeaşi Adunare Generală, iar, la data de 3 octombrie 2003 administrarea societăţii a fost încredinţată SC V.V.T.C. SA, ocazie cu care noul administrator a întocmit un raport de activitate a societăţii până la 30 septembrie 2003, adus la cunoştinţa A.G.A., fiind avute în vedere şi aspectele legate de respectivele contracte.
Referitor la forma de organizare a S.C. R.A.F.O. Oneşti şi la calitatea deţinută de inculpaţi în cadrul firmei la data încheierii contractelor, Tribunalul a arătat că aceasta era o societate pe acţiuni cu capital integral privat, în structura acţionariatului societăţii intrând C.C.S. L.D.A. şi SC I.O. SA, care avea poziţia de acţionar majoritar strategic, inculpatul I.C. fiind acţionar majoritar la SC V.F.G. SA, care era acţionar la SC I.O. SA în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G.T., acesta a fost administrator unic la SC R. SA Oneşti, fiind ales de A.G.A. la data de 21 iulie 2000 şi reconfirmat în funcţie de acelaşi organ pe 10 ianuarie 2001, iar, cu ocazia A.G.A. din 2 februarie 2002, i-au fost conferite de către acţionari puteri lărgite, conform art. 114 din Legea nr. 31/1990, reconfirmându-se, astfel, calitatea sa de administrator unic. Inculpatul M.M. a ocupat în perioada 2000-2002 funcţia de director general adjunct la SC V.F.G. SA, ulterior transferându-se la SC R. SA Oneşti, unde, la data încheierii contractelor, îndeplinea funcţia de director general adjunct de management, ocupându-se de problemele de acţionariat şi patrimoniu ale rafinăriei, precum şi de chestiunile legate de secretariat şi administraţie internă a societăţii. Inculpata L.L. avea, în luna ianuarie 2003, funcţia de director al Direcţiei de Management.
Examinând activitatea desfăşurată de inculpaţi în legătură cu încheierea şi derularea celor trei contracte, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că, în cursul anului 2002, martorii A.M. şi T.E., reprezentanţi ai SC M. SRL Câmpina, l-au contactat pe inculpatul I.C., despre care ştiau că era acţionar la SC R. SA Oneşti, manifestându-şi dorinţa de a derula activităţi comerciale cu această societate, legate în principal de livrarea de produse petroliere şi de posibilitatea cumpărării creanţei pe care rafinăria o avea la S.C. SC M. SRL Slatina, ocazie cu care inculpatul le-a spus că nu are mandat să reprezinte societatea, dar că îi va prezenta conducerii S.C. "R.A.F.O. S.A. Oneşti, lucru pe care 1-a şi făcut în cursul lunii ianuarie 2003, cu prilejul unei şedinţe de bilanţ la care au participat reprezentanţii mai multor societăţi comerciale, printre care SC R. SA, SC E. SA Slatina şi S.C. Rafinăria Dărmăneşti.
S-a arătat că negocierea celor trei contracte s-a purtat între martorii A.M. şi T.E., în calitate de
reprezentanţi ai SC M. SRL Câmpina, şi reprezentanţi ai SC R. SA Oneşti, printre care inculpatul M.M., fiind prezent şi inculpatul I.C. Cu ocazia acelei întâlniri, au fost stabilite clauzele contractuale, iar, ulterior, inculpatul M.M. i-a cerut inculpatei L.L., directorul Direcţiei de Management, care se afla în subordinea sa directă, conform organigramei, şi care, potrivit normelor interne aplicabile la nivelul rafinăriei, nu avea ca atribuţii de serviciu încheierea contractelor comerciale, să întocmească proiectele de contract, indicându-i termenii contractuali, ceea ce aceasta a şi făcut. La întocmirea draft-urilor de contract, inculpata s-a consultat cu martora V.A., şefa Oficiului juridic, contractele fiind datate 22 ianuarie 2003 şi înregistrate la O.J.D.M. Toate cele trei contracte au fost semnate de inculpatul G.T., directorul general şi administratorul unic cu puteri lărgite al SC R. SA Oneşti.
A mai reţinut judecătorul fondului că, tot la solicitarea inculpatului M.M., inculpata L.L. a întocmit, împreună cu şefa Oficiului juridic, martora V.A., adresa din 14 februarie 2003, prin care se comunica martorului A.M. faptul că rafinăria nu îşi poate onora obligaţia asumată prin contractul de produse petroliere din cauza lipsei de materii prime şi a altor situaţii obiective şi se propunea soluţionarea diferendului comercial în condiţiile prevăzute în contract, adresa fiind semnată de directorul Direcţiei Comerciale, martora P.M.. Ca urmare a neexecutării obligaţiei de livrare a benzinei asumată prin contractul din 22 ianuarie 2003, SC M. SRL Câmpina a formulat acţiune în instanţă pentru executarea contractului de garanţie mobiliară din 22 ianuarie 2003, acţiune ce a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 406 din 03 martie 2003 a Tribunalului Bacău, rămasă definitivă prin neapelare la 10 aprilie 2003, în baza acesteia pachetul de 3.404.572 acţiuni în valoare nominală totală de 85.114.300.000 lei trecând în proprietatea SC M. SRL întâmpinarea depusă în cauză de SC R. SA a fost semnată de martorul R.C., întrucât inculpatul G.T. lipsea din societate, dar, ulterior, a semnat şi acesta două exemplare, care s-au depus la dosarul Oficiului juridic.
Analizând materialul probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale, căt şi în faza cercetării judecătoreşti, la care a făcut pe larg trimitere în cuprinsul considerentelor hotărârii,
Tribunalul a apreciat că acesta nu confirmă acuzaţiile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (în forma autoratului şi, respectiv, al complicităţii), asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi spălare de bani, aduse de Parchet, ci, dimpotrivă, permite concluzia că faptele imputate inculpaţilor I.C., G.T., M.M. şi L.L. nu îmbracă forma ilicitului penal, atitudinile şi acţiunile lor legate de încheierea şi derularea contractele încheiate între SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL Câmpina plasându-se strict în sfera unor raporturi comerciale, reglementate de dispoziţiile C. com. şi ale C. civ.
În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, Tribunalul a constatat că probele dosarului dezvăluie o situaţie de fapt diferită de aceea prezentată de procuror, din declaraţiile martorilor A.M. şi T.E. rezultând, fără echivoc, că aceştia au avut iniţiativa încheierii celor trei contracte, în calitate de reprezentanţi ai SC M. SRL Câmpina, fiind interesaţi în achiziţionarea produselor petroliere de la SC R. SA Oneşti.
Făcând trimitere la depoziţiile aceloraşi persoane, la declaraţia inculpatului G.T., precum şi la mărturia numitei C.S., instanţa a mai arătat, sub acelaşi aspect, că ansamblul probator al cauzei nu demonstrează temeinicia susţinerii procurorului, în sensul că ceea ce s-ar fi negociat în realitate cu inculpatul I.C. şi cu persoane din conducerea SC R. SA ar fi fost vânzarea - cumpărarea pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA şi că, pentru a eluda procedura prevăzută de legislaţia în domeniu, s-ar fi convenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere din 22 ianuarie 2008 şi a celui de garanţie mobiliară, stabilind-se, în acelaşi timp, ca SC R. SA să nu-şi onoreze obligaţia de livrare pentru ca SC M. SRL să poată intra în posesia respectivelor acţiuni, împrejurarea că iniţiativa constituirii garanţiei a aparţinut reprezentanţilor SC M. SRL şi că S.C. R.A.F.O. Oneşti a oferit, iniţial, cu acest titlu, alte bunuri, astfel cum au menţionat martorii, constituind, în opinia judecătorului fondului, o dovadă clară că, prin încheierea convenţiei din 2003, nu s-a urmărit o „vânzare mascată de acţiuni" şi că nu a existat o înţelegere frauduloasă între părţi.
În sprijinul aceleiaşi concluzii, Tribunalul a mai precizat că procedura de transmitere către SC M. SRL a dreptului de proprietate asupra acţiunilor deţinute de SC R. SA la SC E. SA., respectiv în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile (sentinţa civilă nr. 406 din 03 martie 2003 a Tribunalului Bacău), era prevăzută de art. 43 lit. d) din O.U.G. nr. 28/2002 care reglementează piaţa de capital, precum şi faptul că, în relaţiile comerciale dintre cele două societăţi contractante, exista practica garantării de către S.C. R.A.F.O. Oneşti a îndeplinirii obligaţiilor asumate, dovadă fiind copiile contractelor depuse la dosar în cursul cercetării judecătoreşti.
Totodată, având în vedere prevederile art. 106 din Legea nr. 317/1990, prima instanţă a arătat că, fiind acţiuni nominative ce încorporează anumite drepturi, acţiunile SC E. SA puteau face obiectul unei garanţii mobiliare, constituirea unei astfel de garanţii de către vânzător în favoarea cumpărătorului pentru obligaţia de a face (în speţă a livra produse petroliere) fiind, totodată, permisă de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 99/1999.
În ceea ce priveşte cantitatea atipică de benzină ce a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2003, respectiv 854,28 tone, în condiţiile în care, de regulă, în legătură cu livrările de carburant erau consemnate cifre rotunde, Tribunalul a reţinut, din declaraţiile martorilor A.M., T.E. şi C.S., că aceasta reprezintă rezultatul negocierilor dintre părţi, fiind cantitatea ce putea fi achiziţionată cu suma de 26 miliarde lei (preţul maxim oferit de cumpărător) şi transportată pe cale ferată, respectiva cantitate menţionată în contract neavând semnificaţie penală, aşa cum a susţinut Parchetul. Nici tipul carburantului ce a constituit obiectul contractului, şi anume benzina Euro 3, nu a fost apreciat de Tribunal ca reprezentând un element ce dovedeşte intenţia frauduloasă a inculpaţilor, din concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cursul urmăririi penale, precum şi din înscrisul intitulat „Listă de preţuri", depus la dosar de inculpatul G.T., rezultând că acest carburant era produs şi livrat atât pe piaţa externă, cât şi internă.
De asemenea, deşi a acceptat faptul că, la încheierea celor trei contracte, a fost încălcată procedura specială prevăzută de normele T.U.V. privind controlul calităţii, precum şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a societăţii, aspect necontestat, de altfel, nici de inculpaţi şi confirmat de martorii P.M., M.M., N.M., C.C. şi V.A., Tribunalul a apreciat că nerespectarea acestor reglementări nu conduce la concluzia comiterii de către inculpaţi a unor fapte prevăzute de legea penală, în condiţiile în care, potrivit art. 6 din O.G. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională, aprobată prin Legea nr. 355/2002, aplicarea unui standard naţional nu este obligatorie, fiind o procedură cu caracter voluntar.
Nici neexecutarea de către SC R. SA Oneşti a contractului de vânzare-cumpărare nr. 69/2 ianuarie 2008 nu a fost considerată de judecătorul fondului ca reprezentând o dovadă a „vânzării mascate de acţiuni" către SC M. SRL Câmpina, stabilindu-se, pe baza concluziilor rapoartelor de expertiză contabilă efectuate în ambele faze procesuale, coroborate cu depoziţia martorei P.M. făcută în faţa instanţei şi cu declaraţia inculpatului G.T., că societatea vânzătoare nu dispunea de carburant pentru a-şi onora obligaţiile contractuale, toată producţia SC R. SA din perioada decembrie 2002 - martie 2003 fiind utilizată la export. în legătură cu acest aspect, s-a mai arătat că, deşi contractele de export nu cuprindeau clauze de penalităţi moratorii, SC R. SA Oneşti avea interesul de a respecta termenele de livrare la export, întrucât cumpărătorii puteau să ceară pe cale arbitrală despăgubiri de la vânzător în cazul livrării cu întârziere a mărfurilor, într-un astfel de caz pierderea echivalând cu dezdăunările pe care cumpărătorul le-a plătit subdobânditorului căruia i-a revândut, tot cu întârziere, produsul.
S-a apreciat, totodată, ca fiind „discutabilă" şi vătămarea produsă interesului SC R. SA Oneşti ca urmare a transferării pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA Slatina, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din adresa din 08 aprilie 2005 emisă de Rasdaq, valoarea de tranzacţionare a respectivelor acţiuni în perioada ianuarie 2002 - aprilie 2003 era cuprinsă între 3000 - 4000/lei acţiune, în timp ce SC R. SA a încasat, urmare tranzacţiei încheiate cu SC M. SRL, suma de 26.772.000.000 lei care, împărţită la numărul acţiunilor (3.404.572) conduce la un preţ de 7.864 lei/acţiune, deci mult mai mare decât valoarea de tranzacţionare a acestora. Cotatia constant scăzută a acţiunilor SC E. SA pe piaţa bursieră a fost reţinută de instanţă şi pe baza concluziilor rapoartelor de expertiză contabilă şi a declaraţiilor martorilor B.E., V.A. şi P.G.
Cu privire la contractul de cesiune de creanţă din data de 22 ianuarie 2003 încheiat între S.C." R.A.F.O. SA Oneşti şi SC M. SRL Câmpina, Tribunalul a arătat că cesionarea creanţei de 224.710.202.681 lei pentru un preţ mai mic decât valoarea nominală a acesteia nu constituie o încălcare a legii, fiind permisă de dispoziţiile art. 1391-1398 C. civ., precum şi faptul că a reprezentat rezultatul negocierilor dintre inculpaţi şi partenerii lor de contract (declaraţiile martorilor A.M. şi T.E.), fiind acceptată de reprezentanţii cedentului în încercarea de a limita pierderile rezultate din neexecutarea creanţei, dată fiind situaţia economico-financiară dificilă a SC E. SA Slatina, confirmată atât de expertizele efectuate în cauză, cât şi de inculpaţi şi martorii C.T., C.E., C.E., D.B. şi P.E.
În legătură cu valoarea reală a datoriei pe care SC E. SA Slatina o avea la data de 22 ianuarie 2003 faţă de SC R. SA Oneşti, judecătorul fondului a acceptat că, într-adevăr, aceasta se cifra doar la suma de 193.224.229.102 lei şi provenea din livrările de mărfuri efectuate de rafinărie în perioada octombrie 2001-21 ianuarie 2003, diferenţa de 33.899.538.919 lei până la suma de 224.710.202.681 lei, prevăzută în contractul de cesiune de creanţă din 22 ianuarie 2003, fiind obţinută de SC R. SA ulterior, prin cesiuni de creanţe încheiate în data de 31 ianuarie 2003 cu SC D. SRL, SC M. SA, SC V.F.G. SA şi S.C. SNP P. SA - A.T.A. Dărmăneşti S.A. Cu referire la acest aspect, prima instanţă a apreciat, însă, că încheierea contractelor de cesiune cu societăţile menţionate la o dată ulterioară (31 ianuarie 2003) perfectării contractului de cesiune de creanţă cu SC M. SRL Câmpina (22 ianuarie 2003) este irelevantă în privinţa răspunderii penale a inculpaţilor, din moment ce respectivele contracte sunt expresia unor raporturi juridice reale între societăţile implicate (declaraţiile martorilor R.V., S.R., C.A., P.L., C.E., D.L., C.G., C.E., C.G., Ţ.C., I.L., I.Ş., C.Ş., R.E., D.C.), iar diferenţa dintre datele inserate pe contracte este rezultatul unei înregistrări defectuoase a acestora la Oficiul Juridic (declaraţiile inculpatei L.L. şi ale martorei V.A., procesele verbale de punctaj care au stat la baza încheierii contractelor). în opinia Tribunalului, problema care se ridică în legătură cu respectivele contracte nu este aceea a legalităţii lor, pentru că, în mod cert, acestea nu contravin normelor legale în materie, cesiunea de creanţă fiind unul din modurile de stingere a datoriilor reciproce între două părţi, ci aceea a oportunităţii lor, a raţiunii economice care a stat la baza încheierii acestora, în condiţiile în care SC R. SA Oneşti nu-şi putea încasa nici propria creanţă provenită din derularea unor contracte comerciale cu SC E. SA Slatina, însă a apreciat că respectivele aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de judecată, fiind atributul exclusiv al A.G.A., potrivit Legii nr. 31/1990. S-a arătat în acest sens că, fiind vorba de o societate cu capital integral privat, numai titularii de patrimonii puteau face aprecieri privind oportunitatea încheierii unor asemenea contracte, aceştia având posibilitatea înlocuirii din funcţie a administratorului unic sau a promovării împotriva acestuia a acţiunii în răspundere civilă, conform Legii nr. 31/1990. în cauză, însă, A.G.A. a validat, în şedinţa din 29 aprilie 2003, cesionarea creanţei către SC M. SRL Câmpina, iar, la o şedinţă ulterioară, propunerea martorului B.D. de a se promova o acţiune civilă pentru angajarea răspunderii administratorului a fost respinsă, inculpatul G.T. fiind descărcat de gestiune, situaţie în care statul, nefiind titularul vreunui drept patrimonial, nu se poate substitui aprecierii managerilor cu privire la eficienţa administrării patrimoniului societăţii.
Referitor la contractele de cesiune de creanţă din 3 septembrie 2003 (având ca obiect preluarea de către SC R.D. SA, în calitate de cesionar, a datoriei de 6.423.132.881 lei pe care cedentul SC D. SRL Comăneşti o avea asupra debitorului cedat SC R. SA Oneşti, urmare a contractului de cesiune de creanţă din 31 ianuarie 2003), din 3 septembrie 2003 (având ca obiect preluarea de către SC R.D. SA, în calitate de cesionar, a datoriei de 3.999.558.182 lei pe care cedentul SC M. SA Comăneşti o avea asupra debitorului cedat SC R. SA Oneşti, urmare a contractului de cesiune de creanţă din 31 ianuarie 2003) (având ca obiect preluarea de către SC R.D. SA, în calitate de cesionar, a datoriei de 2.989.875.000 lei pe care cedentul SC V.F.G. SA Bacău o avea asupra debitorului cedat SC R. SA Oneşti, urmare a contractului de cesiune de creanţă din 31 ianuarie 2003), în legătură cu care procurorul a susţinut că au avut ca scop transferarea întregii datorii acumulate în patrimoniul SC R. SA Oneşti la data de 31 ianuarie 2003 faţă de SC D. SRL Comăneşti, SC M. SA Comăneşti şi SC V.F.G. SA Bacău către SC R.D. SA, societate care, în perioada imediat următoare acestor tranzacţii, a fost declarată în faliment, prima instanţă a subliniat, pe de o parte, că inculpaţii nu au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea vreunei fapte de natură penală în legătură cu încheierea şi derularea respectivelor contractelor, iar, pe de altă parte, că valorile nominale prevăzute în cuprinsul lor nu sunt identice cu cele inserate în contractele de cesiune de creanţă din 31 ianuarie 2003.
Analizând, în continuare, susţinerea procurorului semnatar al actului de sesizare, în sensul că SC R. SA Oneşti nu a făcut niciun demers pentru recuperarea creanţei de 193.224.229.102 lei de la SC E. SA Slatina, judecătorul fondului a constatat că, într-adevăr, aceasta este corectă, astfel cum rezultă din ambele expertize contabile efectuate în cauză şi confirmate de martorii C.T. şi Ciocârlan Emil, însă a apreciat că nu poate fi reţinută ca un argument juridic serios în susţinerea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpaţi, având în vedere că datoria SC E. SA Slatina faţă de SC R. SA Oneşti s-a acumulat începând cu anul 2001 şi a rezultat din derularea unor operaţiuni comerciale între cele două societăţi, neputându-se afirma că nu s-a solicitat plata acesteia pe parcursul a doi ani pentru ca inculpaţii să poată transfera creanţa către SC M. SRL în 22 ianuarie 2003, în scopul de a-i asigura acestei societăţi poziţia de monopol pe piaţa de electrozi. De asemenea, pornind de la declaraţia inculpatului G.T. dată în instanţă, care se coroborează cu depoziţiile martorilor P.M., D.B., C.T. şi D.C., precum şi cu răspunsul la obiectiunile formulate de Parchet la raportul de expertiză contabilă, Tribunalul a arătat că efectuarea, în continuare, de livrări către societatea debitoare, în ciuda datoriilor acumulate în decursul a doi ani, a fost justificată de imposibilitatea de vânzare către alţi clienţi a reziduului produs de SC R. SA din activitatea de distilare fracţionată a ţiţeiului (petrococul). A mai opinat prima instanţă că neefectuarea unor demersuri ferme în vederea recuperării creanţei deţinute asupra SC E. SA nu are nicio semnificaţie penală, fiind un aspect care priveşte managementul societăţii, supus cenzurii comisiei de cenzori şi A.G.A., conform Legii nr. 31/1990.
Acelaşi argument a fost oferit de Tribunal şi cu privire la pasivitatea manifestată de conducerea SC R. SA Oneşti în legătură cu rentabilizarea SC E. SA, în perioada în care a fost acţionar la această din urmă societate, apreciindu-se că a imputa factorilor de decizie ai SC R. SA această atitudine echivalează cu o ingerinţă nepermisă a organelor judiciare în hotărârile managementului şi în politica economică a societăţii, persoană juridică de drept privat. în legătură cu acelaşi aspect, prima instanţă a oferit ca explicaţie pentru recuperarea, în decurs de numai 1 an, de către SC M. SRL Câmpina a creanţei de de 224.710.202.681 lei preluată de la SC R. SA Oneşti, concomitent cu rentabilizarea SC E. SA, împrejurarea că, prin Hotărârea A.G.A. din 2003, SC M. SRL a devenit acţionar majoritar la SC E. SA, deţinând controlul asupra managementului societăţii, spre deosebire de SC R. SA Oneşti, care deţinuse la respectiva societate doar calitatea de acţionar semnificativ, nu majoritar. în acest sens, s-a făcut trimitere la depoziţiile martorilor A.M., T.E., C.E., G.N.F. şi C.E.
În continuare, sintetizând faptele reţinute de procuror în sarcina fiecărui inculpat ca reprezentând acţiuni ilicite şi analizându-le prin raportare la prevederile normei de încriminare, Tribunalul a arătat, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul I.C., că niciodată acesta nu a avut calitatea de funcţionar ori salariat la SC R. SA, fiind acţionar indirect la respectiva societate, prin intermediul SC I.O. SA, care avea în structura acţionariatului SC V.F.G. SA, al cărui acţionar majoritar era inculpatul. De asemenea, după prezentarea unor consideraţii de ordin teoretic în legătură cu înţelesul noţiunii de administrare a unei societăţi comerciale, prima instanţă a concluzionat că inculpatul nu a acţionat în calitate de administrator de fapt al SC R. SA Oneşti, aşa cum a susţinut Parchetul, din moment ce nu a semnat niciun act decizional, nu a luat şi nu a dispus nicio măsură concretă cu privire la administrarea sau activitatea comercială desfăşurată de societate şi nu a dat nicio dispoziţie personalului acesteia, participarea la şedinţele organizate de conducerea SC R. SA, în care i se prezentau situaţii vizând producţia, relaţiile comerciale derulate de rafinărie cu alte societăţi, participaţiile la alte societăţi comerciale şi politica de personal, nefiind suficientă pentru a demonstra contrariul, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că inculpatul s-ar fi substituit administratorului de drept şi ar fi dispus măsuri concrete legate de activitatea rafinăriei. Participarea inculpatului la asemenea şedinţe şi convocarea lor a fost privită de judecătorul fondului prin prisma dreptului la informare recunoscut acţionarilor de Legea nr. 31/1990 şi a calităţii sale de reprezentant local al puterii politice, apreciindu-se că nu are nicio conotaţie de natură penală. Totodată, făcând trimitere la depoziţiile martorilor A.M., T.E. şi C.S., instanţa a apreciat că teza fundamentală pe care se sprijină construcţia juridică a actului de sesizare, respectiv aceea că inculpatul l.C. „a iniţiat şi stabilit" cele trei contracte comerciale încheiate între SC R. SA şi SC M. SRL, nu este susţinută din punct de vedere probator, simplul fapt că acesta i-a recomandat pe primii doi martori conducerii SC R. SA şi că a fost prezent la momentul în care s-au purtat negocieri cu privire la încheierea celor trei contracte comerciale, fără a avea, însă, un rol determinant în stabilirea clauzelor acestora, neputând fi inclus în sfera ilicitului penal.
Raportat la inculpatul G.T., s-a arătat, în esenţă, că acesta nu a luat parte la discuţia legată de încheierea celor trei contracte dintre SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL (declaraţii inculpat şi martori A.M., T.E.) şi nu a avut nicio implicare în executarea/neexecutarea obligaţiilor contractuale, adresa prin care SC R. SA comunica SC M. SRL imposibilitatea onorării obligaţiei de livrare nefiind semnată de acesta, ci de martora P.M., după ce a fost întocmită de martora V.A., la cererea inculpatei L.L., urmare discuţiei cu inculpatul M.M., iar întâmpinarea la acţiunea promovată în instanţă de partenerul contractual fiind redactată de aceeaşi martoră, V.A., şefa oficiului juridic, în baza prevederilor stipulate în contract, a ordinului de plată şi a extrasului de cont privind plata sumei de 26,7 miliarde lei, după care a fost semnată de directorul general adjunct tehnic, R.C., întrucât inculpatul G. lipsea din societate. Semnarea, ulterioară, a întâmpinării de către inculpat, după ce aceasta fusese deja depusă la dosarul Tribunalului Bacău, a fost apreciată de judecătorul fondului ca fiind lipsită de semnificaţie juridică, ca şi decizia de a nu se ataca la instanţa superioară hotărârea prin care s-a dat câştig de cauză SC M. SRL, aceasta fiind luată de inculpat în contextul în care şefa oficiului juridic l-a asigurat că este legală şi temeinică, corespunzând clauzelor contractuale, astfel încât nu poate fi interpretată ca o îndeplinire defectuoasă a sarcinilor sale de serviciu (declaraţii martora V.A.).
De asemenea, s-a considerat că nici semnarea de către inculpat a contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere fără a avea fişa de analiză a compartimentelor din subordine nu poate fi asimilată unei atitudini abuzive din partea acestuia, opiniile respectivelor compartimente neavând decât caracterul unor avize consultative, de care directorul general putea să ţină seama sau nu, el fiind cel care îşi asuma răspunderea pentru actele încheiate în numele societăţii în faţa A.G.A., potrivit Legii nr. 31/1990 (declaraţii inculpaţi G.T., I.C., depoziţii martori D.B., P.M., înscrisuri reprezentând alte contracte de vânzare-cumpărare produse petroliere care poartă numai semnătura inculpatului, în calitate de director general). Găsirea de către SC R. SA Oneşti a unui cumpărător dispus să plătească preţul produselor petroliere integral, în avans, în 3 zile bancare de la semnarea contractului, în condiţiile unei nevoi acute de lichidităţi a rafinăriei, a justificat, în opinia Tribunalului, nerespectarea procedurii interne de încheiere a contractelor, în absenţa oricăror probe care să dovedească o înţelegere ocultă între inculpat şi ceilalţi coinculpaţi sau între inculpat şi reprezentanţii SC M. SRL în sensul de a se eluda normele interne în scopul de a produce o vătămare intereselor SC R. SA şi al favorizării SC M. SRL.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.M., prima instanţă a constatat ca fiind reale susţinerile Parchetului, în sensul că acesta, în calitate de director adjunct al SC R. SA şi persoană de legătură a inculpatului I.C. la societate, i-a dat dispoziţie inculpatei L.L., director de management în cadrul Direcţiei pe care el o conducea, să întocmească cele trei contracte ce urmau a fi încheiate cu SC M. SRL în termenii conveniţi cu ocazia negocierilor dintre reprezentanţii celor două părţi, însă, având în vedere că parcurgerea procedurii prin Direcţia Comercială ar fi condus la întârzierea perfectării convenţiilor, în condiţiile în care cumpărărtorul era dispus să plătească în avans preţul integral al benzinei contractate, SC R. SA Oneşti avea nevoie de lichidităţi financiare, iar situaţia economică a SC E. SA era una dificilă, existând şanse reduse ca SC R. SA să-şi recupereze creanţa de la aceasta, s-a apreciat că atitudinea inculpatului nu poate fi interpretată ca o acţiune îndreptate împotriva interesului societăţii în cadrul căreia îşi desfăşura activitatea, în absenţa oricărei probe care să dovedească un interes personal contrar sau o înţelegere frauduloasă cu reprezentanţii cumpărărtorului.
Şi cu privire la inculpata L.L., instanţa de fond a concluzionat că actele materiale desfăşurate de aceasta exced sferei ilicitului penal, având în vedere, pe de o parte, faptul că a acţionat la solicitarea şefului său ierarhic superior, că respectiva solicitare nu era vădit nelegală, ţinând seama de explicaţiile care i-au fost oferite, că a manifestat transparenţă, adresându-se Oficiului juridic pentru a o sprijini în redactarea contractelor şi a se asigura de legalitatea acestora, înregistrându-le, totodată, la acest Oficiu şi la Direcţia de Management, iar, pe de altă parte, împrejurarea că nerespectarea procedurilor nu constituia o încălcare a legislaţiei, ci o neconformitate pentru sistemul calităţii implementat la nivelul societăţii, Standardele având un caracter voluntar, conform O.G. nr. 39/1998, că încălcarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a societăţii ar fi putut atrage, cel mult, o răspundere disciplinară, iar nu penală, şi că, indiferent care ar fi fost persoana ce s-ar fi ocupat de întocmirea şi semnarea celor trei contracte, efectul acestora asupra patrimoniului societăţii ar fi fost acelaşi.
Încheind analiza efectuată cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, pentru care cei patru inculpaţi au fost trimişi în judecată (în forma autoratului sau complicităţii), Tribunalul a arătat că, pentru a putea fi reţinută susţinerea procurorului semnatar al actului de acuzare - în sensul că aceştia au acţionat cu ştiinţă, încălcând procedurile interne, în scopul transferării acţiunilor şi creanţelor SC E. SA Slatina către SC M. SRL Câmpina pentru a-i permite celei din urmă să devină acţionar majoritar la SC E. SA şi, în acelaşi timp, creditor al acestei societăţi, astfel încât să dobândească poziţia strategică de monopol pe piaţa electrozilor din siderurgie, deoarece era acţionar majoritar la singura societate cu profil similar, SC E. SA Titu, acţiunea ce a avut ca urmare prejudicierea directă a SC R. SA Oneşti cu suma de 242.894.502.681 lei - era necesar ca Parchetul să demonstreze că inculpaţii au acţionat de conivenţă cu reprezentanţii SC M. SRL, că a existat o înţelegere frauduloasă cu aceştia în scopul menţionat, precum şi cointeresare materială sau de altă natură a acuzaţilor în efectuarea tranzacţiilor comerciale, numai în acest context putându-se accepta în mod rezonabil o intenţie a inculpaţilor, ale căror interese materiale erau strâns legate de buna funcţionare a SC R. SA Oneşti, de a înstrăina activele şi resursele acesteia în scopul de a favoriza o societate cu care niciunul dintre ei nu avea vreo legătură.
S-a apreciat, însă, că Ministerul Public nu a dovedit existenţa unei asemenea înţelegeri frauduloase şi nici nu s-au conturat aspecte în sensul că inculpaţii ar fi obţinut direct sau indirect vreun avantaj material sau de altă natură din încheierea celor trei contracte comerciale sau că vreuna dintre „societăţile controlate de inculpatul I.C." ar fi avut vreun asemenea avantaj, în absenţa unor asemenea probe care să dovedească o înţelegere ocultă, frauduloasă a inculpaţilor cu reprezentanţii SC M. SRL Câmpina şi a unui interes particular al acestora, concluzionându-se că cele trei contracte încheiate între respectiva societate şi SC R. SA Oneşti au constituit operaţiuni pur comerciale, guvernate de principiul libertăţii contractuale, consacrat de dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit cărora „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". S-a arătat, în acelaşi sens, că respectivele contracte nu conţin clauze contrare legii şi sunt rezultatul negocierilor purtate între partenerii de afaceri, astfel încât nu se poate susţine că acţiunile inculpaţilor legate de încheierea şi derularea lor ar îmbracă forma ilicitului penal. Ca urmare, constatând că inculpaţii nu au comis acte de încălcare a legii care sunt incriminate ca infracţiuni, s-a apreciat de către judecătorul fondului că încheierea celor trei contracte comerciale a reprezentat o decizie managerială, guvernată de legea cererii şi a ofertei, luată în contextul situaţiei economico-financiare a societăţilor implicate şi supusă controlului adunărilor generale a acţionarilor, care sunt titulari de patrimonii, singurii în măsură să aprecieze eficienţa administrării şi gestionării bunurilor societăţii sau dacă le-au fost prejudiciate cu rea-credinţă interesele, patrimoniul sau creditul. în consecinţă, sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., Tribunalul a dispus achitarea inculpaţilor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., constatând că faptele nu sunt prevăzute de legea penală şi că ar putea atrage, eventual, un alt tip de răspundere juridică (răspundere civilă contractuală sau delictuală, materială), în condiţii determinate, examinare care nu intră, însă, în competenţa instanţei penale.
Cu privire la infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 C. pen., prima instanţă, după ce a făcut o analiză a elementelor constitutive ale acesteia, sub aspectul laturii obiective, a arătat că materialul probator administrat în cauză nu confirmă săvârşirea de către inculpaţi a vreuneia dintre acţiunile la care se referă norma de încriminare, fiind imposibil ca cei patru acuzaţi să constituie un grup infracţional în perioada 2000-2003, aşa cum se precizează în rechizitoriu, din moment ce inculpata L.L. a fost angajată la SC R. SA Oneşti în anul 2001, iar inculpatul M.M. în octombrie 2002, astfel încât nu se poate susţine că, într-o perioadă în care aceşti inculpaţi îşi desfăşurau activitatea în cadrul altor societăţi comerciale, s-au asociat între ei, precum şi cu inculpaţii I.C. şi G.T. pentru a săvârşi infracţiuni grave în viitor, când vor fi angajaţi ai SC R. SA.
În ceea ce priveşte împrejurările referitoare la angajarea inculpaţilor G.T., M.M. şi L.L. la SC R. SA Oneşti, precum şi menţiunile făcute în legătură cu calitatea şi funcţiile deţinute de toţi cei patru inculpaţi în cadrul societăţii, aspecte reţinute de procuror în susţinerea acuzaţiei de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, Tribunalul a apreciat că acestea sunt simple elemente de fapt, care nu au nicio legătură cu conţinutul specific al infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen.
Totodată, instanţa a înlăturat şi celelalte argumente aduse de Parchet în încercarea de a demonstra asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni şi care vizau elemente din conţinutul pretinsei infracţiuni de abuz în serviciu - faptul că inculpaţii I.C. şi M.M. au negociat contractele, inculpatul G.T. le-a semnat, iar inculpata L.L. le-a întocmit şi le-a înregistrat în cadrul societăţii - subliniind caracterul distinct al celor două infracţiuni, respectiv autonomia asocierii în raport de comiterea faptelor care constituie scopul acesteia.
Ca urmare, constatând că, prin probele administrate în cauză, nu a fost dovedită existenta unor acte materiale de executare care să se circumscrie laturii obiective ce caracterizează infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, Tribunalul a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen.
Raportat la infracţiunea de spălare de bani, instanţa fondului, făcând referire la prevederile art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002, care condiţionează existenta laturii obiective, constând în schimbarea sau transferai unor bunuri, de provenienţa acestora din săvârşirea unei infracţiuni, a arătat că, în speţă, valorile transferate ca urmare a încheierii şi derulării celor trei contracte comerciale din 22 ianuarie 2003 nu îndeplinesc cerinţa provenienţei ilicite prevăzută de textul de lege menţionat, pachetul de acţiuni SC E. SA Slatina fiind dobândit de SC R. SA Oneşti în baza sentinţei civile nr. 1443/D din 17 iulie 2002 a Tribunalului Bacău, prin care SC R.D. SA era obligată „să dea în plată un număr de 3.404.672 acţiuni nominative cu o valoare nominală de 25.000 lei/acţiune", iar creanţa de 224.710.202.681 lei reprezentând datoria pe care SC R. SA Oneşti o avea de încasat de la SC E. SA Slatina în urma derulării unor operaţiuni comerciale şi valoarea unor creanţe preluate de la alte societăţi în temeiul unor contracte legale de cesiune.
Pe de altă parte, s-a menţionat că pachetul de acţiuni şi creanţa deţinute de SC R. SA Oneşti la SC E. SA au intrat în patrimoniul SC M. SRL Câmpina în baza unor operaţiuni perfect valabile din punct de vedere al legislaţiei comerciale şi civile, fiind înregistrate în evidenţele contabile ale celor două entităţi juridice, iar sumele de bani obţinute în schimbul acţiunilor şi al creanţei cesionate au intrat în conturile SC R. SA Oneşti în baza unor instrumente de plată legale (ordine de plată), nefiind demonstrat că, ulterior, inculpaţii sau vreunul dintre ei ar fi dispus în orice mod de acei bani, direct sau prin persoane interpuse, sau că ar fi intervenit direct sau indirect în cadrul SC M. SRL pentru a dirija în favoarea lor destinaţia pachetului de acţiuni şi a creanţei dobândite în urma tranzacţiei comerciale cu SC R. SA.
A mai apreciat judecătorul fondului că acuzaţia de spălare de bani adusă inculpaţilor este una lipsită de seriozitate, dovadă în acest sens fiind împrejurarea că, spre deosebire de celelalte două infracţiuni reţinute în rechizitoriu, cea prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 nu a fost abordată de procuror din perspectiva elementelor ei constitutive, dar şi faptul că Parchetul nu a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 25 din acelaşi act normativ, obligatorii în cazul în care se reţine săvârşirea respectivei infracţiuni, nu a dispus vreo măsură asiguratorie pe parcursul urmăririi penale şi nu a precizat care ar fi sumele sau bunurile ce ar trebui confiscate de către instanţă. în legătură cu acest aspect, s-a mai arătat de către judecător că suma de 242.894.502.681 lei cu privire la care A.N.A.F. a solicitat confiscarea, baza art. 25 din Legea nr. 656/2002, reprezintă, de fapt, diferenţa dintre valorile nominale ale pachetului de acţiuni SC E. SA şi ale creanţei cesionate de SC R. SA Oneşti către SC M. SRL, respectiv valoarea prejudiciului cauzat de inculpaţi prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, fiind solicitată cu titlu de despăgubiri civile de către SC R. SA, constituită parte civilă în cauză, fiind împotriva oricărei logici juridice obligarea inculpaţilor la plata respectivei sume cu titlu de despăgubiri civile către SC R. SA Oneşti şi confiscarea cocomitentă a aceleiaşi sume de bani pentru a se face venit la bugetul statului.
Ca urmare, şi în privinţa infracţiunii de spălare de bani, Tribunalul a constatat lipsa de temeinicie a acuzaţiilor aduse de Parchet, care nu a reuşit să demonstreze cu mijloacele de probă strânse în dosarul cauzei că fapta există şi că a fost săvârşită cu vinovăţie de către inculpaţi şi să răstoarne, astfel, prezumţia de nevinovăţie instituită de lege în favoarea acestora.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lăngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. şi partea civilă SC R. SA Oneşti, ultima fără a indica, în concret, criticile aduse hotărârii primei instanţe.
În apelul său, Ministerul Public a invocat atât aspecte de nelegalitate, în legătură cu modalitatea de administrare a expertizei în cursul cercetării judecătoreşti, arătând, în esenţă, că au fost nesocotite dispoziţiile procedurale care reglementează desfăşurarea acesteia, respectiv numirea experţilor, dezbaterea obiectivelor, formularea obiecţiunilor şi ascultarea expertului în şedinţă publică, cât şi de netemeinicie, în ce priveşte greşita achitare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor în actul de sesizare, susţinând că instanţa fondului nu a valorificat întregul material probator existent în cauză, acordând valoare discreţionară şi supremă declaraţiilor date de inculpaţi şi unor pasaje din depoziţiile anumitor martori şi omiţând a se pronunţa cu privire la alte probe ce infirmă aspectele reţinute în justificarea soluţiei de achitare.
S-a arătat, astfel, că starea de fapt probată în speţă dovedeşte fără dubiu împrejurarea că maniera de transmitere a acţiunilor aleasă, concepută de inculpaţi şi realizată ca urmare a neexecutării unui contract, este în realitate o stare juridică creată în mod nelegal prin folosirea instituţiei simulaţiei, fiind o procedură verificată şi utilizată de acuzaţi şi cu alte ocazii, respectiv în anul 2002, când aceleaşi acţiuni au trecut din proprietatea SC R.D. SA (societate la care inculpatul l.C. era acţionar) în proprietatea SC R. SA Oneşti, scopul evident al recurgerii la o asemenea variantă fiind acela al eludării dispoziţiilor O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, întrucât, prin oferta publică de vânzare, ar fi putut apărea şi alţi ofertanţi, care ar fi ridicat preţul acţiunilor şi, ca atare, SC M. SRL Câmpina ar fi riscat să piardă achiziţia.
În susţinerea caracterului fraudulos al tranzacţiei încheiate cu această din urmă societate, Parchetul a făcut referire, pe de o parte, la împrejurarea că, la nici opt luni de la primirea, în acelaşi mod, a pachetului de acţiuni de la SC R.D. SA, pentru suma de 85.114.300.000 lei, SC R. SA Oneşti, prin inculpaţii trimişi în judecată, a fost de acord să-l cedeze pentru o sumă cu mult inferioară, respectiv 26.672.000.000 lei, în condiţiile în care SC M. SRL nu era un client esenţial şi nu era în poziţia de a impune vreo clauză rafinăriei, iar, pe de altă parte, făcând trimitere la declaraţiile inculpaţilor G.T. şi L.L., precum şi la depoziţiile martorelor P.M., N.M. şi Moldovan Mirela, a menţionat că reprezentanţii SC R. SA au refuzat, în mod inexplicabil, să execute contractul din 2003, deşi societatea avea în stoc cantitatea de benzină ce trebuia livrată, sau să facă, eventual, aplicarea art. 2 din respectivul contract, invitând, practic, SC M. SRL, prin adresa din 14 februarie 2003, să cheme în judecată vânzătorul pentru executarea garanţiei.
Totodată, unicitatea contractului de garanţie reală mobiliară încheiat cu SC M. SRL Câmpina, în raport cu alte societăţi comerciale ce au achiziţionat produse petroliere de la SC R. SA Oneşti, cantitatea atipică, de 854,28 tone de benzină Euro Premium 3, ce a făcut obicetul contractului de vânzare-cumpărare dintre cele două societăţi, cantitate, practic, imposibil de livrat, precum şi împrejurarea că, aşa cum a stabilit expertiza contabilă, SC R. SA avea, la data de 13 februarie 2003, cantitatea de 6145 tone benzină Euro 3 disponibilă în stoc, nefîind identificate alte contracte încheiate cu terţii la data scadentă privind livrarea de produse petroliere, au fost apreciate de Ministerul Public ca elemente ce demonstrează neseriozitatea şi caracterul de simulaţie al contractului de vânzare-cumpărare din 2003, preţul de 26.772.000.000 lei reprezentând de fapt valoarea negociată pe pachetul de acţiuni al SC E. SA Slatina adus drept garanţie şi nu preţul de achiziţie al produsului petrolier. în acest sens, au fost invocate declaraţiile martorilor P.M., P.C., N.M., D.B., B.E., Ţ.V., D.T.L., E.C., A.F., P.G., T.L., C.D. şi M.M., susţinându-se că acestea, în mod nejustificat, au fost ignorate de prima instanţă în procesul de evaluare a materialului probator.
Sub acelaşi aspect, procurorul a mai făcut referire la concluziile expertizei contabile administrate în cursul cercetării judecătoreşti (unde, la obiectivul nr. 11, expertul confirmă prejudiciul cert, în valoare de 184.552.202.681 lei, pe care SC R. SA Oneşti 1-a suferit ca urmare a încheierii contractelor cu SC M. SRL), la raportul întocmit de auditorul independent P.W.H.C. (care, în anul 2003, a constatat faptul că respectivele tranzacţii au fost considerate ca fiind suspecte şi prejudiciatoare pentru societate), la raportul noului administrator al SC R. SA Oneşti, SC V.V.T. SRL, prezentat în A.G.A. din 27 septembrie 2004 (din care rezultă că, la data de 31 decembrie 2002, societatea a pierdut pachetul de acţiuni al SC E. SA Slatina, aspect ce a influenţat nefavorabil exerciţiul financiar al societăţii, rafinăria înregistrând pierderi semnificative în relaţia cu SC M. SRL Câmpina, atât ca urmare a cesiunii de acţiuni, cât şi a cedării creanţei de 224.710.202.000 lei la un preţ de 1.200.000 dolari SUA), precum şi la raportul din 23 iunie 2006 al SC S.Q. SRL, lichidator judiciar al SC R. SA Oneşti (care indică printre cauzele care au condus la starea de insolvenţă a rafinăriei şi pe acelea ţinând de nerecuperarea creanţelor), subliniind, de asemenea, că, în mod neîntemeiat, aceste probe au fost omise în analiza efectuată de judecătorul fondului, deşi prezentau o relevanţă deosebită în ce priveşte vinovăţia inculpaţilor în comiterea infracţiunilor de care sunt acuzaţi.
Cu privire la contractul de cesiune de creanţă perfectat între SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL Câmpina, Parchetul a susţinut, de asemenea, caracterul său fraudulos, aspect ce rezultă, pe de o parte, din aceea că SC E. SA, contrar celor reţinute de prima instanţă, a încheiat anul 2002 cu profit în valoare de 781.371.000 lei, având chiar un disponibil financiar în cont în sumă de 7.651.619.000 lei, împrejurare confirmată de expertiza contabilă efectuată în cauză, iar, pe de altă parte, din faptul că, deşi la data încheierii contractului, 22 ianuarie 2003, datoria SC E. SA către SC R. SA Oneşti era de 193.224.229.102 lei, valoarea creanţei cesionate către SC M. SRL Câmpina a fost mult superioară, respectiv de 224.710.202.681 lei, abia la data de 31 ianuarie 2003 SC R. SA Oneşti achiziţionând de la SC D. SRL, SC M.I. SA, SC V.F.G. SA, SNP P. SA Bucureşti - A.T.A. Dărmăneşti şi SC R.D. SA alte creanţe în valoare totală de 33.899.538.919 lei. Totodată, s-a arătat că inculpaţii nu au făcut niciun demers pentru recuperarea creanţei deţinute asupra SC E. SA Slatina, în timp ce SC M. SRL Câmpina a reuşit să o recupereze în totalitate în decurs de 1 an, fără a efectua investiţii pe banii noii societăţi, ci tot din sursele atrase de SC E. SA
Raportat la infracţiunea de spălare de bani, Ministerul Public a arătat că judecătorul fondului nu a ţinut seama şi nu a analizat informarea O.N.P.C.S.B. din 2004, din care rezulta faptul că tranzacţiile comerciale şi financiare înregistrate la SC R. SA Oneşti şi realizate de inculpaţi sunt asimilate unor fluxuri financiare menite să deturneze sumele de bani pe care rafinăria trebuia să le plătească, sume ce au ajuns în posesia diverselor persoane fizice sau juridice, iar, cu privire la existenţa infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen., a susţinut, în esenţă, că, din probele administrate în cauză, rezultă fără dubiu că între inculpaţi a existat o apartenenţă şi o înţelegere prealabilă, prin prisma calităţilor pe care le aveau fie la SC R. SA, fie la alte societăţi afiliate grupului, intervenind un consens neechivoc în sensul constituirii asocierii.
în concluzie, Parchetul a solicitat instanţei de apel admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea hotărârii pronunţate de prima instanţă, iar, în rejudecare, condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor în actul de sesizare, repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin anularea actelor juridice lovite de nulitate absolută, şi obligarea intimaţilor la plata către A.N.A.F. a sumei de 242 miliarde lei reprezentând suma care a fost supusă procesului de spălare a banilor.
În ceea ce o priveşte pe parte civilă SC R. SA Oneşti, aceasta, la termenul de judecată din data de 30 octombrie 2010, şi-a retras în scris apelul declarat în cauză.
Împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti a mai declarat apel, la data de 18 noiembrie 2009, numitul B.N., arătând, în esenţă, în motivare, că este parte în Dosarul penal nr. 171/D/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., care a stat la baza prezentului dosar, astfel încât, faţă de faptul că judecata în fond s-a efectuat în lipsa sa, fără a fi citat ca parte civilă, a solicitat desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Având în vedere soluţia de achitare dispusă de judecătorul fondului şi prevederile art. 378 alin. (1) C. proc. pen., Curtea de apel a procedat, la termenul de judecată din data de 11 martie 2010, la reaudierea inculpaţilor L.L. (vol. II fila 18), M.M. (filele 19-20), G.T. (filele 21-22) şi I.C. (fila 23), iar, ulterior, pentru justa soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului, la reaudierea martorilor V.A. (vol. II filele 55-58), P.M. (filele 59-60), N.M. (fila 61), D.B. (fila 62), B.E. (fila 63), T.L. (fila 73), P.G. (fila 74), Ţ.V. (fila 75), P.C.R. (filele 118-119), B.D.C. (filele 120-121), D.T.L. (fila 256), M.M.L. (filele 257-258) şi C.D.C. (fila 259). De asemenea, a încuviinţat proba cu înscrisuri pentru inculpaţii L.L. (vol. II, filele 139-221) şi G.T. (anexa la concluziile scrise), în combaterea susţinerilor acuzării şi a depoziţiei martorilor P.C.R. şi B.D.C.
Căile de atac promovate în cauză au fost soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 245/A din 18 noiembrie 2012, prin care, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. împotriva sentinţei penale nr. 585/F din 12 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, desfiinţată hotărârea primei instanţe, iar, în rejudecare, s-a dispus, în temeiul art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., condamnarea inculpatului M.M. la pedeapsa de 7 (şapte) ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată.
Pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată, a fost condamnat, în temeiul art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., şi inculpatul G.T. la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., dispunându-se, în temeiul art. 88 C. pen., deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei reţinerii şi arestării preventive de la 03 martie 2005 până la 28 mai 2005.
În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis celor doi inculpaţi exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c C. pen. pe perioada executării pedepsei închisorii.
Totodată, în temeiul art. 26 C. pen. raportat la art. 246 C. pen. cu referire la art. 248] C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului l.C. la pedeapsa de 7 (şapte) ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată, fiind dedusă, în temeiul art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive de la 03 martie 2005 până la 28 mai 2005.
În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe perioada executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dipus achitarea inculpatei L.L. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen.
De asemenea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., inculpaţii M.M., G.T., l.C. şi L.L. au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. l şi 2 C. pen. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., aceiaşi inculpaţi au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002.
Sub aspectul laturii civile, instanţa de apel, în temeiul art. 14 alin. (3) raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 998-999 C. civ. şi art. 1003 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC R. SA şi i-a obligat în solidar pe inculpaţii M.M., G.T. şi l.C. la plata către aceasta a sumei de 18.455.220,2681 lei cu titlu de despăgubiri civile.
În temeiul art. 191 alin. (2) C. proc. pen., fiecare dintre inculpaţii M.M., l.C. şi G.T. au fost obligaţi la plata sumei de câte 7.000 lei cheltuieli judiciare către stat, iar, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare în fond privind pe inculpata L.L.
În temeiul art. 369 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act de retragerea apelului formulat de partea civilă SC R. SA Oneşti, iar, în baza art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de numitul B.N.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea apelantei parte civilă SC R. SA Oneşti la plata sumei de 1000 lei cheltuieli judiciare către stat, cheltuielile judiciare în apelul Parchetului rămânând în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel, în analiza efectuată asupra temeiniciei motivelor invocate de Ministerul Public, a pornit de la caracterul eronat al aprecierii judecătorului fondului în legătură cu inadmisibilitatea examinării de către organele judiciare a oportunităţii încheierii unor contracte, arătând că respectiva opinie contravine dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţie şi însăşi prevederilor din conţinutul normei de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, cuprinsă în art. 246 C. pen., şi subliniind că, dimpotrivă, organele judiciare sunt cele chemate să se pronunţe asupra acestei chestiuni ori de câte ori inoportunitatea este vădită şi este consecinţa perfectării unei convenţii fără respectarea condiţiilor de fond şi de formă cerute de lege pentru încheierea unui contract, indiferent că acesta poartă între persoane private sau de interes public. A mai menţionat, totodată, instanţa că, şi în situaţia în care o societate comercială pe acţiuni are capital integral privat, cum este cazul în speţă, organele judiciare au obligaţia de a interveni pentru a apăra interesele acesteia, deoarece patrimoniul persoanei juridice nu se confundă cu patrimoniile acţionarilor ei, după cum aceştia nu pot dispune, după bunul plac, de bunurile (sume de bani, active, acţiuni) societăţii comerciale, în condiţiile în care acest drept de dispoziţie afectează interesele entităţii respective şi, nu în ultimul rând, interesele celorlalţi acţionari minoritari.
Pornind de la aceste consideraţii, Curtea a apreciat necesar a analiza, pe de o parte, dacă cele trei contracte încheiate între SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL au avut la bază o cauză ilicită, prohibită de lege, aşa cum susţine Parchetul, iar, pe de altă parte, dacă aceasta îmbracă forma ilicitului penal ori poate atrage o altă formă de răspundere juridică, astfel cum a stabilit judecătorul fondului.
În acest sens, după expunerea sintetică a situaţiei de fapt, identică cu cea reţinută de Tribunal, instanţa de prim control judiciar a evidenţiat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2003 şi al contractului de garanţie reală mobiliară din 22 ianuarie 2003, constatând că voinţa internă, reală, a părţilor nu a fost aceea de a vinde, respectiv de a cumpăra cantitatea de 854,28 tone benzină Euro 3 Premium, ci de a vinde pachetul de acţiuni deţinut de S.C R.A.F.O. S.A. Oneşti la SC E. SA (42,66%) către SC M. SRL Câmpina.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere atât dispoziţiile O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, potrivit cărora singura modalitate posibilă pentru a evita oferta publică de vânzare a acţiunilor SC E. SA pe piaţa secundară de capital Rasdaq - situaţie în care SC M. SRL ar fi intrat la concurenţă cu potenţialii cumpărători şi nu ar mai fi avut garanţia că va fi cel mai bun ofertant - era transferul acestora obţinut în urma unei hotărâri judecătoreşti, cât şi împrejurările concrete în care s-a realizat încheierea şi executarea respectivelor convenţii, în condiţiile în care SC M. SRL deţinea la acel moment 97% din acţiunile SC E. SA Titu, singurul producător concurent de pe piaţa românească de electrozi siderurgici, iar, prin achiziţionarea pachetului semnificativ de acţiuni la SC E. SA, urma practic să dobândească o poziţie de monopol pe această piaţă, sens în care şi-a exprimat interesul de a obţine respectivul pachet de acţiuni încă din vara anului 2002 (declaraţiile inculpatului I.C. şi ale martorilor C.T., A.M. şi T.E.).
Sub aspectul condiţiilor în care s-a realizat executarea celor două convenţii, Curtea a subliniat faptul că S.C R.A.F.O. S.A. Oneşti nu şi-a îndeplinit în mod voit obligaţia de livrare a cantităţii de 854,28 tone benzină Euro 3 Premium, existentă în stoc la data scadenţei (concluziile rapoartelor de expertiză contabilă, declaraţia martorei B.E.), că respectivul contract de vânzare -cumpărare nu a fost dat spre executare chiar dacă cantitatea de carburant menţionată era nesemnificativă pentru societate (declaraţiile inculpaţilor G.T., I.C., L.L. şi ale martorei P.M.), precum şi împrejurarea că, deşi era în drept să o facă, S.C R.A.F.O. S.A. nu a invocat clauza de exonerare prevăzută de art. 2 din contract, toate aceste aspecte dovedind, în opinia instanţei, faptul că nu s-a pus niciun moment problema executării contractului, ci s-a urmărit lăsarea lui în nelucrare, pentru a facilita executarea garanţiei reale mobiliare. în acelaşi sens, s-a mai arătat că S.C R.A.F.O. S.A. nu a imputat cumpărătorului întârzierea de 3 zile a plăţii preţului, că nu a încercat rezolvarea amiabilă a litigiului, invitând, practic societatea contractantă să-şi execute garanţia reală mobiliară ce însoţea executarea obligaţiei principale, că nu s-a opus admiterii acţiunii în instanţă şi nu a invocat necompetenţa acesteia, precum şi faptul că nu a uzat de căile ordinare de atac, deşi exista respectiva obligaţie în cazul pierderii proceselor.
În acelaşi context, Curtea a menţionat că cele trei contracte nu au fost încheiate de către Direcţia Comercială şi înregistrate la aceasta, ci de către Direcţia de Management condusă de inculpata L.L., la solicitarea expresă a inculpatului M.M., scopul eludării circuitului normal fiind acela al încheierii şi derulării rapide a convenţiilor, fără ştiinţa persoanelor cu atribuţii pe linia punerii lor în executare. De asemenea, deşi nu era necesar, reprezentând un caz izolat, după ce au fost deja executate, inculpatul G.T. a supus cele trei contracte aprobării A.G.A., fiind validate prin Hotărârea A.G.A. din 29 aprilie 2003, acest punct nefîind trecut pe ordinea de zi publicată în M. Of., ci introdus doar în ziua şedinţei. Totodată, s-a mai arătat că relaţiile comerciale derulate între S.C R.A.F.O. S.A. şi SC M. SRL Câmpina în cursul anilor 2001-2002 nu justificau instituirea unei garanţii, atâta vreme cât nu se înregistraseră incidente de plată, precum şi faptul că, oricum, cea mai bună garanţie, în cazul în care era necesară, se putea institui asupra producţiei de benzină Euro 3 până la concurenţa cantităţii de 854,28 tone, aşa cum s-a procedat în cazul altor parteneri contractuali (ex.Petrom, însă pentru contracte cu valori mult superioare) şi care putea fi executată cu cea mai mare uşurinţă.
Strâns legat de lipsa fundamentării economice a instituirii acestui gaj, Curtea a făcut trimitere şi la Contractul de cesiune de creanţă din 22 ianuarie 2003, prin care SC M. SRL Câmpina a cumpărat pentru suma de 40 de miliarde lei, pe care urma să o plătească în rate, datoriile în valoare de peste 224 miliarde de lei pe care S.C R.A.F.O. S.A. le avea de încasat de la SC E. SA Slatina, subliniind că, deşi cumpărătorul era dator către S.C R.A.F.O. S.A. cu suma de 40 de miliarde lei, în contractul de achiziţie a produselor petroliere tot creditorul din contractul de cesiune de creanţă este cel care depune garanţii, constând tocmai în acţiunile pe care le deţinea la aceeaşi societate, SC E. SA, în limita sumei de 26.772.000.000 lei, deşi, în ipoteza nelivrării combustibilului, SC M. SRL putea refuza cu succes să achite ratele rezultate din cesiunea de creanţă.
Analizând, în continuare, caracterul licit/ilicit al cauzei celor trei contracte încheiate la data de 22 ianuarie 2003 între S.C R.A.F.O. S.A. şi SC M. SRL Câmpina, Curtea de apel, pe baza datelor şi împrejurărilor ce au rezultat din materialul probator administrat în cauză, a constatat că acestea au avut ca scop evident prejudicierea intereselor legale ale societăţii vânzătoare, prin înstrăinarea, cu bună-ştiinţă, a pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA Slatina la o valoare mult inferioară preţului plătit pentru achiziţionarea lui şi care ar fi putut fi obţinut în situaţia tranzacţionării transparente pe piaţa de capital, concomitent cu transmiterea către aceeaşi societate cumpărătoare, la un preţ de 40 miliarde lei, a unor creanţe în sumă de peste 224 miliarde lei pe care partea civilă le avea de încasat de la debitorul cedat, permiţând, astfel, SC M. SRL să-şi mărească cota de participare şi să ajungă de la un pachet semnificativ de acţiuni la unul majoritar, preluând, în acest mod, managementul şi controlul SC E. SA.
Referindu-se, astfel, la circumstanţele în care pachetul de acţiuni de 42,56% deţinut la SC E. SA a intrat şi, ulterior, a ieşit din patrimoniul SC R. SA, instanţa a subliniat faptul că acesta a fost cumpărat de partea civilă la valoarea nominală de 25.000 lei/acţiune, când preţul pieţei era de 3.200 lei/acţiune, şi a fost revândut, după doar 5 luni, la preţul de 7.864 lei/acţiune, în condiţiile în care ultimul preţ pe piaţa reglementată era de 3.600 lei/acţiune, observându-se, aşadar, că, deşi pe piaţa de capital preţul acţiunilor se înscrisese pe un trend ascendent, societatea vânzătoare a acceptat să le înstrăineze la un preţ de 3,17 ori mai mic decât preţul plătit în urmă cu cinci luni, cu toate că situaţia economică a SC E. SA nu înregistrase schimbări, fiind aceeaşi atât în vara anului 2002, când SC R. SA a preluat acţiunile, cât şi în ianuarie 2003. Pe de altă parte, în perioada respectivă, de preluarea controlului asupra SC E. SA Slatina erau interesaţi mai mulţi ofertanţi, situaţie în care, având în vedere şi pachetul de acţiuni care se vindea şi care depăşea pragul de 42%, se putea obţine un preţ mult superior celui la care era cotată o singură acţiune, ţinând seama de faptul că, cu cât deţinerea de acţiuni este mai mare la o societate cotată, cu atât proprietarul acestora se poate implica activ în deciziile societăţii (declaraţia martorului B.D.C.). în legătură cu acelaşi aspect, s-a făcut referire şi la Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 30 aprilie 2003, prin care s-a aprobat majorarea capitalului social al SC E. SA Slatina prin aporturi de numerar şi/sau creanţe cu valoarea de 316.227.550 mii lei, prin emisiunea unui număr de 12.649.102 acţiuni cu valoare nominală de 25.000 lei, la care s-a adăugat prima de emisiune de 16.648 lei/acţiune, rezultând un preţ de vânzare de 41.648 lei/acţiune, din compararea acestuia cu cel „plătit" de SC M. SRL pentru preluarea pachetului de 42,56% rezultând fără echivoc că valoarea reală a acţiunilor SC E. SA Slatina era mult superioară, mai ales în condiţiile în care se anunţa o concurenţă serioasă pentru preluarea lor, astfel încât preţul real al unei acţiuni ar fi fost dat de valoarea maximă oferită de investitori cu prilejul tranzacţionării transparente pe piaţa de capital.
Raportat la situaţia economică a SC E. SA Slatina, aspect invocat de inculpaţi pentru a justifica necesitatea perfectării tranzacţiilor, Curtea, în contradicţie cu opinia expertizei efectuate în cursul cercetării judecătoreşti, cu declaraţiile acuzaţilor şi cele ale martorilor, a arătat că, în realitate, aceasta nu se afla în dificultate financiară, având în vedere că, imediat după schimbarea acţionariatului şi la o lună de la rămânerea irevocabilă a sentinţei civile care a consfinţit această schimbare (mai 2003), a reuşit să achite prima tranşă a datoriei către SC M. SRL, în valoare de 15 miliarde lei. Pe de altă parte, dacă debitorul cedat s-ar fî aflat în pragul falimentului, aşa cum a fost descrisă de inculpaţi şi martori situaţia societăţii, nu ar fî existat, în opinia instanţei de apel, nicio raţiune economică pentru cumpărarea, la data de 31 ianuarie 2003, la valoarea nominală, a unui număr de 4 creanţe purtând asupra aceleiaşi societăţi - SC E. SA, singura raţiune posibilă a unor asemenea tranzacţii fiind prefigurarea unei evoluţii viitoare favorabilă a debitorului cedat, ceea ce s-a şi întâmplat, situaţie în care nu se justifica cedarea creanţei la o valoare mult diminuată sub cea nominală. în acest sens, s-a arătat că, în realitate, SC R. SA a obţinut prin cedarea creanţei iniţiale de 193 miliarde lei doar suma de 7 miliarde lei (3,62% din valoarea nominală), având în vedere că pentru suma de 40 miliarde lei reprezentând preţul cesiunii a acceptat să achiziţioneze cele 4 creanţe cu suma de 33 miliarde lei (contractele de cesiune de creanţă din 31 ianuarie 2003 cu SC D. SRL (6.423.132.881 lei), din 31 ianuarie 2003 cu SC M.I. SA (3.999.558.182 lei), din 31 ianuarie 2003 cu SC V.F.G. SA (2.989.875.000 lei) şi din 31 ianuarie 2003 cu SNP P. SA Bucureşti - A.T.A. Dărmăneşti (20.485.972.934 lei), în care SC R. SA are calitatea de cesionar, iar SC E. SA de debitor cedat). De asemenea, contrar practicii comerciale întâlnite în materia cesiunii de creanţă, s-a stabilit ca preţul să fie achitat în 4 rate, fără a fi garantat la executare, neexistând nicio raţiune economică pentru vânzarea unei creanţe la o valoare redusă, justificat de nevoia de lichidităţi şi pentru a obţine rapid o sumă de bani, şi acceptarea unei plăţi eşalonate, din care primele două rate erau nesemnificative - echivalentul a 50.000 dolari SUA fiecare, iar ultimele două scadente după un an de zile.
Făcând, pe larg, referire la depoziţiile martorilor P.C., P.M., B.D.C., N.M., D.B., B.E., P.G., T.L. şi M.M.L., instanţa de apel a subliniat că, pentru orice persoană de bună-credinţă care a aflat atât de înstrăinarea pachetului de acţiuni, cât şi a creanţei la o valoare vădit inferioară celei nominale, încheierea şi executarea celor trei contracte a ridicat suspiciuni cu privire la legalitatea şi fundamentele economice care au stat la baza acestora, aspecte ce rezultă şi din cuprinsul raportului întocmit de auditorul independent P.W.H.C. în anul 2003, în care se constata faptul că aceste tranzacţii au fost considerate ca fiind suspecte şi prejudiciatoare pentru societate, din raportul noului administrator al SC R. SA Oneşti, SC V.V.T. SRL, prezentat în A.G.A. din 27 septembrie 2004, în care s-a consemnat că, la data de 31 decembrie 2002, societatea a pierdut pachetul de acţiuni al SC E. SA Slatina, aspect ce a influenţat nefavorabil exerciţiul financiar al societăţii, rafinăria înregistrând pierderi semnificative în relaţia cu SC M. SRL Câmpina, atât ca urmare a înstrăinării acţiunilor, cât şi a cesionării creanţei de 224.710.202.000 lei la un preţ de 1.200.000 dolari SUA, precum şi din raportul din 23 iunie 2006 ai lichidatorului judiciar al SC R. SA Oneşti, respectiv SC S.Q. SRL, care indică printre cauzele care au dus la starea de insolvenţă a rafinăriei şi pe acelea ţinând de nerecuperarea creanţelor.
Concluzionând, instanţa de apel a arătat că, urmare a încheierii, la data de 22 ianuarie 2003, a celor trei contracte cu SC M. SRL Câmpina, SC R. SA Oneşti şi-a diminuat patrimoniul cu suma de 184.452.202.681 lei, ce reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei deţinute asupra SC E. SRL şi preţul cesiunii, constatând, totodată, că aceasta a fost vătămată în interesul său legal de a obţine preţul cel mai bun pentru pachetul semnificativ de acţiuni deţinut la SC E. SA Probatoriul administrat în cauză şi consecinţele păgubitoare ale încheierii contractelor demonstrează, în opinia Curţii, că persoanele răspunzătoare de perfectarea lor au avut de la început reprezentarea faptului că acestea sunt vătămătoare pentru interesele legale ale SC R. SA Oneşti, neexistând niciun moment intenţia ca partea civilă să obţină un avantaj din încheierea lor ori să evite o pagubă mai mare, aşa cum s-a susţinut de către inculpaţi.
Examinând, în continuare, implicarea fiecărui inculpat în activitatea frauduloasă ce a avut ca urmare vătămarea intereselor legale ale SC R. SA Oneşti, Curtea de apel a constatat cu privire la inculpatul G.T. că acesta îndeplineşte cerinţa de a fi subiect activ calificat al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fiind, la momentul semnării contractelor, administrator unic cu puteri lărgite şi director general al părţii civile, îndreptăţit să semneze actele juridice ce formează obiectul prezentei cauze. Deşi nu a participat la negocierea clauzelor contractuale, negociere în care s-au implicat inculpaţii I.C. şi M.M., inculpatul Găureanu a acceptat semnarea contractelor urmare a solicitării celor doi inculpaţi, iar, ulterior încheierii acestora, a dat o rezoluţie pe referatul întocmit de inculpata L.L. prin care a aprobat perfectarea tranzacţiei. în acest sens, instanţa a făcut trimitere la depoziţia martorei V.A., care şi-a exprimat „convingerea că directorul Găureanu cunoştea despre contracte" deoarece nu i-a pus niciodată „întrebări suplimentare", la cea a martorei T.L., care 1-a caracterizat pe inculpat ca fiind o persoană care înainte de a semna citea foarte atent documentele respective, precum şi la declaraţia inculpatei L.L., care a auzit discuţia dintre inculpatul Găureanu şi inculpatul M.M., primul reproşându-i celui din urmă „încheierea acelor contracte pentru că ştia că acesta a primit dispoziţie de la inculpatul Iacobov". Mai mult, în declaraţia sa, inculpatul M.M. a arătat că „inculpatul Găureanu mi-a spus că nu îşi asumă răspunderea pentru acele contracte şi că este problema mea încheierea contractelor".
Făcând referire la principiul fundamental ce trebuie să guverneze activitatea administratorului unei societăţi comerciale, respectiv acela de a acţiona cât mai bine în interesul persoanei juridice, întocmai ca un „bonus pater familias", Curtea a apreciat că, din probatoriul administrat, rezultă că inculpatul a acţionat contrar acestui principiu, acceptând (cu ştiinţă) să semneze (elementul material), în virtutea atribuţiilor de serviciu, contracte vădit păgubitoare (urmarea imediată) pentru societatea al cărei administrator fusese numit. Apărarea inculpatului privitoare la faptul că iniţiativa încheierii contractelor a aparţinut reprezentanţilor SC M. SRL, deşi s-a dovedit a fi reală, a fost considerată de instanţă ca nefiind relevantă în analiza elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., inculpatul nefiind acuzat că ar fi iniţiat încheierea contractelor, ci pentru că a acceptat încheierea lor în condiţii păgubitoare pentru SC R. SA, dându-şi girul, prin semnătura sa, ca acestea să producă efecte juridice. De asemenea, instanţa a înlăturat şi susţinerea inculpatului referitoare la existenţa altor cesiuni de creanţă încheiate de SC R. SA sub valoarea nominală, constatând că înscrisurile depuse pentru dovedirea acestei situaţii reprezintă fie contracte de credit, fie cesiuni de creanţă cu titlu de garanţie reală imobiliară (cesionar I.N.G. B., C.B. etc.) sau garanţie a plăţii în cadrul facilităţii de finanţare, creanţele nefiind cedate sub valoarea nominală, ci fiind diminuate cu costul financiar al facilităţii de creditare (costurile deschiderii liniei de credit, dobânzi, comisioane etc). Ca atare, s-a arătat că nu se poate susţine echivalenţa contractele menţionate cu contractul de cesiune de creanţă din 22 ianuarie 2003, în primul caz fiind vorba de variante ale unor contracte de credit prin care SC R. SA căuta surse de finanţare (de tip escrow, overdraft), pe când contractul supus cenzurii instanţei reprezintă o vânzare a unei datorii la un preţ mult sub valoarea nominală. Pe de altă parte, deşi a constatat ca fiind întemeiată susţinerea acuzatului în legătură cu existenţa altor situaţii în care SC R. SA a încheiat contracte de vânzare-cumpărare produse petroliere însoţite de contracte de garanţie reală mobiliară, Curtea a considerat că respectivele situaţii sunt total diferite de cea care formează obiectul cauzei, fiind vorba de contracte cu valori incomparabil mai mari încheiate atât cu parteneri externi cât şi interni (I.O. Ltd Londra, G.I.A.G., SC V. SA G., P.), a căror executare a fost garantată fie cu producţia de benzină, fie cu utilajele rafinăriei, însă în niciun caz cu un pachet de acţiuni. A subliniat, în acest sens, instanţa de apel că, deşi pachetul de acţiuni deţinut la SC E. SA putea constitui obiectul garanţiei reale mobiliare, respectiva garanţie nu se justifica în speţă, în raport de poziţia de creditor pe care o avea SC R. SA în contractul de cesiune de creanţă.
Referitor la activitatea inculpatului M.M., director general adjunct al SC R. SA, Curtea a reţinut că acesta a fost transferat în anul 2002 de la SC V.F.G. SA (societate controlată de inculpatul Iacobov), fiind persoana de încredere a inculpatului I.C., prin care acesta îşi punea în practică deciziile privind activitatea societăţii, aspect recunoscut chiar de către inculpat şi confirmat atât de subordonata sa, inculpata L.L., cât şi de martorii P.C., M.M.L., D.B. şi A.F. Ca o dovadă în acest sens, a fost reţinut de către instanţă faptul că inculpatul M.M., deşi se subordona în scripte directorului general, a fost cel care, alături de inculpatul Iacobov, a negociat clauzele contractelor, respectiv preţul cesiunii de creanţă, termenele de plată a acesteia, precum şi preţul pachetului de acţiuni deţinut de SC R. SA la SC E. SA, fiind, totodată, cel care i-a ordonat inculpatei L.L. să se ocupe de redactarea contractelor. Deşi inculpatul a negat constant implicarea sa în negocierea, încheierea şi derularea contractelor, Curtea a constatat că probatoriul administrat în cauză a dovedit fără putinţă de tăgadă rolul semnificativ pe care acesta l-a avut în perfectarea tranzacţiei, fiind una dintre persoanele aflate în stafful inculpatului I.C. care au fost prezente la întâlnirea de la Hotelul M. din Bacău, cel care i-a solicitat inculpatei L.L. să redacteze contractele, prezentându-i un draft în acest sens, precizându-i expres să menţioneze garanţia reală mobiliară şi sugerându-i să întocmească referatul pe care aceasta l-a prezentat inculpatului G.T. pentru a justifica îndeplinirea unor activităţi care nu intrau în atribuţiile ei de serviciu, precum şi cel care, după semnarea contractului, i-a cerut subordonatei sale să nu îl dea în derulare. în acelaşi sens, instanţa a mai reţinut că ordinul de plată emis de SC M. SRL a purtat menţiunea „în atenţia dir. gen. M.", că acesta a ţinut, în permanenţă, legătura cu reprezentanţii societăţii contractante şi a fost informat despre introducerea acţiunii în instanţă, solicitându-i martorei V.A. să nu promoveze recurs. Apărările inculpatului, în sensul că draftul de contract nu ar fi fost expediat prin fax de către el şi că însemnările olografe aflate la dosar le-ar fi făcut ulterior încheierii contractelor, au fost înlăturate, ca nesincere, de către instanţă, fiind contrazise de declaraţiile inculpatei L.L. şi cele ale martorei V.A., care au arătat, în mod constant, că s-au deplasat la sediul A.P.A.P.S. pentru a obţine de la inculpat lămuriri legate de sumele în valută şi lei din contractul de cesiune de creanţă.
În ce priveşte rolul pe care l-a avut inculpatul l.C. în a impune încheierea celor trei contracte, Curtea a arătat că, deşi acesta nu deţinea vreo funcţie în organigrama SC R. SA Oneşti, fiind acţionar indirect, cu un procent de 7% deţinut de SC I.O. SA, în realitate era perceput şi recunoscut ca „patron", „preşedinte", persoană cu rol important în activitatea societăţii, atât de salariaţi şi de managementul rafinăriei (declaraţiile inculpaţilor L.L. şi M.M., depoziţiile martorilor N.M., P.C., M.M.L., R.C., P.G., A.A., D.T.L., B.E., V.A., V.I., P.M., E.C., T.L., C.D.C., D.C.), cât şi de persoane din afara persoanei juridice (declaraţiile martorilor C.T., T.E. şi A.M.).
Instanţa de apel a înlăturat apărarea inculpatului referitoare la faptul că, în şedinţa de bilanţ de la începutul lunii ianuarie 2003, s-au discutat doar probleme generale din activitatea societăţilor unde acesta era direct sau indirect acţionar, reţinând, din declaraţiile participanţilor la acea negociere, că, la întâlnire, stafful SC R. SA deţinea situaţia proceselor verbale de punctaj realizate cu societăţile din grup, cedarea creanţei de 224 miliarde lei, în condiţiile în care, la 22 ianuarie 2003, SC E. SA datora doar suma de 193 miliarde lei către SC R. SA Oneşti, demonstrând fără echivoc, în opinia Curţii, faptul că decizia de a cumpăra creanţele deţinute de SC D. SRL, SC M.I. SA, SC V.F.G. SA şi SNP P. SA Bucureşti - A.T.A. Dărmăneşti la SC E. SA, ca şi creanţa deţinută de această din urmă societate asupra SC R.D. SA Slatina, în cuantum de circa 33 miliarde lei, a fost luată tot cu acea ocazie. Ca atare, s-a apreciat de către instanţă ca fiind neîntemeiată susţinerea inculpatului în sensul că nu a avut niciun rol în luarea deciziei de încheiere a convenţiilor şi de impunere a clauzelor contractuale, mai ales că una dintre creanţe a fost cumpărată de SC R. SA de la SC V.F.G. SA, societate controlată de inculpat, care a semnat şi contractul, împrejurare care confirmă bănuiala inculpatului M.M. („Nu cunosc cine a avut iniţiativa preluării de către R.A.F.O. a datoriilor E. către M., A.T.A. Dărmăneşti, D. şi V., dar bănuiesc că d-l l.C."), legată de faptul că acesta percepea o parte din societăţi ca făcând parte dintr-un grup („Firmele din grup la care d-l Iacobov era direct sau indirect acţionar şi/sau administrator sau avea capacitate de decizie erau următoarele R.A.F.O. Oneşti, E. Slatina, Rafinăria Dărmăneşti, SC I.O. SRL"). De altfel, chiar inculpatul a recunoscut în declaraţiile sale că martorii A. şi T. „prin intermediul lui Cărămizaru mi-au transmis că intenţionează să cumpere E., în condiţiile în care mai existau încă 7-8 ofertanţi", „La mine au venit cei doi acţionari de la SC M. SRL care şi-au manifestat dorinţa de a cumpăra acţiunile de la SC E. SA Slatina pe care le deţinea R.A.F.O.". Ulterior, inculpatul i-a invitat pe cei doi martori la şedinţa de bilanţ ţinută la Hotelul M. din Bacău şi i-a prezentat conducerii R.A.F.O. afirmând „veţi face afaceri cu aceştia". Această afirmaţie categorică, reprodusă de cei prezenţi, nu lasă loc, în opinia instanţei de apel, niciunui dubiu cu privire la faptul că înstrăinarea SC E. SA fusese anterior decisă de către inculpat, după cum a arătat şi martorul C.T., fiind şi motivul pentru care inculpatul M.M., în urma divergenţei avute cu inculpatul G., îi cere acestuia din urmă să se deplaseze împreună la Bucureşti pentru a discuta asupra asumării contractelor, discuţie surprinsă şi de inculpata L.L.
În acest context, Curtea a apreciat ca fiind evident rolul semnificativ avut de inculpat în încheierea tranzacţiilor, căci, dacă participarea sa s-ar fi limitat la a-i prezenta pe reprezentanţii SC M. SRL ca potenţiali parteneri de afaceri, fără a-i impune în această postură, ceilalţi doi inculpaţi nu i-ar fi cerut sa-şi asume încheierea contractelor, lucru acceptat, implicit, şi de inculpat, care, cu prilejul unei întâlniri cu inculpatul M.M., i-a spus că „fiecare trebuie să-şi asume răspunderea pentru ceea ce a făcut şi ce ştie".
Curtea a înlăturat şi apărarea inculpatului I.C. referitoare la interesul său ca SC R. SA să funcţioneze, pentru a obţine dividende şi „a nu-şi fura astfel singur căciula", având în vedere că, în anul 2002, după ştergerea datoriilor societăţii de către Guvern, aceasta a început să acumuleze noi datorii într-un cuantum considerabil, de peste 6.000 miliarde lei, ceea ce a şi determinat intrarea în reorganizare judiciară spre finalul anului 2003, astfel că inculpatul cunoştea situaţia precară a societăţii, fără perspective reale de redresare, fiind, totodată, conştient, că, în postura sa de factor cu putere de decizie, putea influenţa mersul acesteia, având controlul asupra destinului ei.
Cu privire la temeinicia acuzaţiei principale aduse inculpatei L.L., director al Direcţiei de Management şi subordonată a inculpatului M.M., al cărui locţiitor era în lipsa acestuia, Curtea a constatat că poziţia ocupată în organigrama SC R. SA, precum şi activităţile concrete desfăşurate în legătură cu cele trei contracte încheiate cu SC M. SRL nu relevă, în privinţa sa, întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. S-a arătat, astfel, că inculpata nu a participat la negocierea contractelor, nu a impus, nu a semnat şi nu a iniţiat încheierea lor şi nici nu a avut vreun rol în faza executării acestora. De asemenea, după ce, urmare a dispoziţiilor date de inculpatul M.M., a procedat la întocmirea unui draft al contractelor, a cerut şi opinia martorei V.A., director al Direcţiei Juridice, şi i-a prezentat inculpatului G.T. forma tehnoredactată a acestora, în termenii şi clauzele negociate anterior de inculpaţii l.C. şi M.M. în opinia Curţii, buna credinţă a inculpatei şi lipsa caracterului penal al implicării sale în activitatea infracţională a celorlalţi inculpaţi este dată de faptul că, iniţial, i-a spus inculpatului M.M. că ceea ce i-a solicitat excede sarcinilor de serviciu, că a înregistrat contractele la Direcţia de Management şi apoi la Direcţia Juridică şi că a primit acceptul inculpatului G.T. cu privire la oportunitatea încheierii acestora (referatul cu menţiunea „de acord cu această tranzacţie"), toate aspectele menţionate demonstrând faptul că inculpata nu a avut putere de decizie, nu a avut cunoştinţă de cauza ilicită a contractelor şi nu a fost în măsură să facă aprecieri cu privire la consecinţele executării lor asupra patrimoniului şi intereselor SC R. SA Totodată, s-a apreciat că cererea adresată martorei P.M. de a semna adresa din 14 februarie 2003, prin care SC R. SA încunoştinţa SC M. SRL că nu este în măsură să onoreze livrarea benzinei, nu constituie o îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu deoarece, pe de o parte, inculpata s-a conformat odinului primit de la inculpatul M.M., iar, pe de altă parte, responsabilitatea conţinutului adresei revine semnatarului acesteia, martora P.M., singura în măsură să urmărească livrarea benzinei conform fişei postului (declaraţia inculpatului M.M.).
În drept, instanţa de apel a apreciat că faptele inculpaţilor G.T. şi M.M. de a-şi îndeplini defectuos atribuţiile de serviciu, prin semnarea (inculpatul G.), respectiv negocierea (inculpatul Marin) Contractului de vînzare-cumpărare din 22 ianuarie 2003, a Contractului de garanţie reală mobiliară din 22 ianuarie 2003 şi a Contractului de cesiune de creanţă înregistrat din 22 ianuarie 2003, cunoscând că prin aceasta cauzează un prejudiciu în cuantum de 18.455.220,2681 lei şi vătămarea interesului părţii civile SC R. SA de a obţine cel mai bun preţ pentru pachetul de acţiuni de 42,655% deţinut la SC E. SA Slatina, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen.
În ceea ce priveşte fapta inculpatului l.C., constând în aceea că a impus încheierea şi a participat la negocierea Contractului de vînzare-cumpărare din 22 ianuarie 2003, a Contractului de garanţie reală mobiliară din 22 ianuarie 2003 şi a Contractului de cesiune de creanţă din 22 ianuarie 2003, cunoscând că prin aceasta cauzează un prejudiciu în cuantum de 18.455.220,2681 lei şi vătămarea interesului părţii civile SC R. SA de a obţine cel mai bun preţ pentru pachetul de acţiuni de 42,655% deţinut la SC E. SA Slatina, instanţa de apel a încadrat-o, în drept, în dispoziţiile art. 26 C. pen. raportat la art. 246 C. pen. cu referire la art. 248] C. pen., ce încriminează infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată.
S-a arătat că inculpaţii G.T. şi M.M. îndeplinesc cerinţa subiectului activ al infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., primul fiind director general şi administrator unic cu puteri lărgite în cadrul SC R. SA, iar cel de-al doilea director adjunct, având în subordine Departamentul Management, Oficiul Juridic, D.T.I.T., iar, în competenţă, avizarea "ofertelor primite de la terţi de direcţia pe care o conduce" (pct. 11.7 din fişa postului), preluând atribuţiile directorului general al societăţii, în perioada în care lipsea şi în limitele competenţelor stabilite de acesta. Cu privire la inculpatul l.C., instanţa de control judiciar a îmbrăţişat opinia Tribunalului referitoare la inexistenţa calităţii de administrator de fapt al SC R. SA Oneşti, însă a constatat că acesta era în măsură să impună deciziile administratorului de drept, decizii luate la întâlnirea de la Hotelul M. cu privire la active importante din patromoniul părţii civile, reţinând, aşadar, în sarcina lui complicitatea, ca formă a participaţiei penale.
Sub aspectul elementului material al laturii obiective a infracţiunii, Curtea a menţionat că acesta constă, în cazul inculpatului G.T., în îndeplinirea defectuoasă a unui act ce ţine de atribuţiile de serviciu, respectiv semnarea celor trei contracte afectate de o cauză ilicită, iar, în cazul inculpaţilor M.M. şi l.C., în negocierea nemijlocită a contractelor şi impunerea acestora spre semnare inculpatului G.T. în privinţa laturii subiective, s-a apreciat că inculpaţii au acţionat cu rea-credinţă (intenţie directă), cunoscând de la început efectele păgubitoare ale încheierii contractelor pentru partea civilă, în condiţiile în care ştiau că cesionează o creanţă la o valoare vădit inferioară celei nominale (întrucât ulterior au acceptat cumpărarea de creanţe purtând asupra aceleiaşi societăţi), iar, pe de altă parte, cunoşteau preţul la care pachetul de acţiuni a intrat în patrimoniul SC R. SA (valoarea nominală) şi care a fost înstrăinat la un interval scurt de timp mult sub valoarea de achiziţie (în condiţiile unui trend ascendent pe bursă). în acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că inculpatul l.C. era, prin intermediul SC V.F.G. SA, acţionar majoritar la SC R.D. SA la momentul când aceasta a preluat pachetul de acţiuni la SC E. SA şi l-a cedat, ulterior, către SC R. SA, iar inculpaţii G.T. şi M.M. erau în funcţie la momentul preluării de către SC R. SA a respectivului pachet de acţiuni.
Cu referire la urmarea imediată a infracţiunii, instanţa a arătat că aceasta constă, pe de o parte, în prejudiciul cauzat părţii civile prin înstrăinarea creanţei la un preţ mult inferior valorii sale nominale, iar, pe de altă parte, în vătămarea interesului legal al SC R. SA de a obţine de pe piaţa de capital cel mai bun preţ posibil pentru pachetul de acţiuni.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, Curtea a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., ţinând, totodată, seama, de gradul şi forma de participaţie a fiecăruia, conform art. 27 C. pen. Astfel, s-a reţinut că scopul activităţii infracţionale a celor trei inculpaţi l-a constituit înstrăinarea pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA şi a creanţei de 242 miliarde lei în schimbul sumei de 2.000.000 dolari SUA, sens în care au acceptat negocierea şi încheierea celor trei contracte păgubitoare pentru SC R. SA, decizia aparţinând inculpatului l.C. care, prin intermediului inculpatului M.M., a materializat rezoluţia infracţională prin semnarea contractelor de către reprezentantul legal al societăţii, inculpatul G.T. Cu privire la acesta din urmă, instanţa a avut în vedere împrejurarea că, deşi era numărul 1 în organigrama SC R. SA, în realitate s-a comportat ca un simplu executant al ordinelor venite de la ceilalţi doi coinculpaţi, acceptând semnarea contractelor, după ce aceştia au participat activ la negocierea lor. S-a mai reţinut de către instanţă că niciunul dintre inculpaţi nu este cunoscut cu antecedente penale, că sunt integraţi în societate şi cu o bună conduită anterior comiterii faptei, dar şi împrejurarea că, prin săvârşirea infracţiunilor, au cauzat un prejudiciu considerabil în patrimoniul părţii civile şi o vătămare a unui drept legal al acesteia, adoptând constant o poziţie de nerecunoaştere a faptelor, prin acreditarea ideii false că vina aparţine exclusiv celorlalţi acuzaţi.
Referitor la infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 C. pen., Curtea, în acord cu instanţa fondului, a constatat lipsa probelor necesare pentru dovedirea elementelor constitutive ale acesteia.
S-a arătat că, potrivit art. 323 C. pen., existenţa infracţiunii presupune o întovărăşire de o oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracţional comun, iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi spontană, respectiv un consens neechivoc în privinţa constituirii asocierii, o activitate autonomă de organizare a a unui nucleu cu un scop determinat.
Raportând aceste consideraţii teoretice la situaţia concretă din cauză, s-a constatat, însă, că inculpaţii nu au alcătuit o grupare cu caracter organizat, nu au avut un program de activitate, nici o repartizare a atribuţiilor, împrejurare în care nu se poate vorbi de o structură determinată, în sensul textului de lege invocat.
Ca urmare, având în vedere această împrejurare, precum şi faptul că, în motivele de apel, Parchetul nu a indicat probele ce demonstrează existenţa asocierii, ci doar elemente specifice participaţiei penale la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor pesoanelor, Curtea a concluzionat că lipseşte cerinţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 323 C. proc. pen., motiv pentru care a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Sub aspectul infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002, instanţa de apel a constatat că acuzarea nu a produs nicio dovadă, confundând chiar infracţiunea principală (predicat, premisă) de abuz în serviciu cu cea adiacentă, secundară, de spălare de bani. Astfel, în acord cu judecătorul fondului, Curtea a arătat că, din cuprinsul rechizitoriului, nu rezultă în ce ar consta săvârşirea acestei infracţiuni, în ce s-a materializat operaţiunea de „albire a banilor" şi în patrimoniul cui s-a reflectat, întreaga situaţie de fapt descrisă în actul de inculpare referindu-se la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi prezentarea „asocierii" dintre inculpaţi. Ca urmare, având în vedere că nu s-a produs nicio dovadă a existenţei infracţiunii prevăzute de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002, s-a apreciat a fi incidente prevederile art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea a constatat că partea vătămată SC R. SA Oneşti s-a constituit parte civilă cu suma de 242.894.502.681 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei asupra SC E. SA şi preţul la care a fost înstrăinată, precum şi diferenţa dintre valoarea nominală a acţiunilor deţinute la aceeaşi societate şi preţul obţinut în urma pierderii pachetului de acţiuni.
Deşi la termenul de judecată din data de 30 septembrie 2010, partea civilă şi-a retras, prin declaraţia autentificată a reprezentantului legal, apelul promovat în cauză, aceasta nu a renunţat expres la pretenţiile civile formulate, motiv pentru care instanţa de control judiciar, faţă de prevederile art. 18 alin. (1) şi art. 348 C. proc. pen., a apreciat că acţiunea civilă pornită anterior şi menţinută inclusiv cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei în faţa primei instanţe, poate fi susţinută în apelul parchetului, cu atât mai mult cu cât procurorul a solicitat judecătorului fondului obligarea în solidar a inculpaţilor la repararea prejudiciului.
Analizând, în consecinţă, temeinicia pretenţiilor civile formulate în cauză de SC R. SA, Curtea a constatat că acestea sunt justificate doar până la concurenţa sumei de 18.455.220,2681 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei pe care SC R. SA o avea de recuperat de la SC E. SA Slatina şi preţul primit pentru vânzarea acesteia, motiv pentru care, având în vedere dispoziţiile art. 966 C. civ. şi constatând întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-999 C. civ., a dispus obligarea, în solidar, a inculpaţilor G.T., I.C. şi M.M., conform art. 1003 C. civ., la plata respectivei sume cu titlu de despăgubiri civile. Referitor la vătămarea interesului părţii civile de a obţine cel mai bun preţ pentru pachetul de acţiuni deţinut la SC E. SA Slatina, Curtea a constatat că nu poate fi stabilit cu certitudine preţul care s-ar fi obţinut urmare a ofertei publice de vânzare ce ar fi trebuit derulată pe piaţa de capital, acesta depinzând de legea cererii şi ofertei, împrejurare în care a apreciat că, în lipsa cuantificării respectivei valori, nu poate fi determinat prejudiciul constând în diferenţa dintre valoarea nominală a acţiunilor şi suma pentru care s-a executat garanţia reală imobiliară (26.772.000.000 lei).
Raportat la solicitarea procurorului de desfiinţare a celor trei contracte, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, instanţa a apreciat că nu poate fi primită, având în vedere că nu s-a dovedit vreo formă de participare a reprezentanţilor SC M. SRL la încheierea lor întemeiate pe o cauză ilicită, astfel că, prin constatarea nulităţii efectelor contractelor, s-ar aduce atingere drepturilor unui terţ de bună-credinţă, care nu a participat în prezentul proces penal.
Totodată, faţă de soluţia de achitare sub aspectul infracţiunii de spălare de bani, a fost considerată ca nefondată solicitarea parchetului de obligare a inculpaţilor la plata către A.N.A.F. a sumei de 242 miliarde lei presupus a fi fost supusă procesului de spălare a banilor.
Referitor la apelul formulat de numitul B.N., Curtea a constatat că, prin rechizitoriu (pct. 3), s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la săvârşirea de către învinuiţii C.T., E.C. şi Ţ.L. a infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, prevăzute de art. 246 C. pen., art. 215 C. pen., art. 290 şi art. 291 C. pen., infracţiuni reclamate de partea vătămată B.N., deoarece urmărirea penală nu a fost finalizată, fiind necesară administrarea de probe. Ca urmare, constatând că faptele pentru care apelantul a formulat plângere penală nu fac obiectul cauzei şi exced limitelor sesizării instanţei, acesta neavând calitatea de parte vătămată ori parte civilă în prezentul dosar, Curtea a apreciat calea de atac promovată ca fiind inadmisibilă şi a respins-o ca atare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., inculpaţii I.C., G.T. şi M.M., precum şi numitul B.N., pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, invocând motivul de recurs reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Ministerul Public a susţinut că, în cauză, a fost comisă o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare a inculpatei L.L. pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., precum şi a tuturor celor patru acuzaţi pentru infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., motiv pentru care a solicitat, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea căii de atac promovate, casarea parţială a deciziei pronunţate de Curtea de apel şi condamnarea inculpaţilor pentru comiterea respectivelor infracţiuni.
După o expunere succintă a situaţiei de fapt reţinută în speţă, cu referire la declaraţiile martorei P.M. şi ale inculpatei L.L., procurorul a arătat, în esenţă, că modalitatea în care aceasta din urmă a acţionat şi activităţile concrete pe care le-a desfăşurat constituie suficiente probe care dovedesc implicarea ei în lanţul infracţional, fiind pe deplin conştientă că toate acţiunile întreprinse în legătură cu cele trei contracte în discuţie au avut ca scop vătămarea intereselor legale ale SC R. SA în acest sens, s-a subliniat faptul că inculpata, în calitate de director al Direcţiei de Mangement, nu avea nicio atribuţie sau obligaţie legală în privinţa încheierii şi derulării contractelor şi nici nu a acţionat în baza unei dispoziţii scrise a conducerii societăţii, având, aşadar, reprezentarea clară a faptului că toate activităţile sale legate de perfectarea şi executarea respectivelor convenţii se situează în afara cadrului legal şi a fişei postului, arogându-şi atribuţii şi competenţe pentru care nu era abilitată sau calificată şi conştientizând că participă la un demers în aparenţă comercial, dar care avea ca scop prejudicierea părţii civile. S-a apreciat, ca urmare, de către Parchet, că, prin întocmirea contractelor şi înregistrarea lor în cadrul societăţii, cu încălcarea normelor interne, care stabileau aceste atribuţii în sarcina Direcţiei Comerciale şi a Oficiului Juridic, inculpata L.L. a fost executantul direct al activităţilor infracţionale, transpunând în practică iniţiativele ilicite ale celorlalţi inculpaţi.
Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen., s-a arătat în cuprinsul motivelor de recurs, că, din probele administrate în cauză, rezultă fără dubiu că între inculpaţi a existat o înţelegere prealabilă, concretizată în modul concertat în care au acţionat, după un tipar bine stabilit care, dacă nu ar fi fost respectat, nu s-ar fi ajuns la prejudicierea SC R. SA Oneşti. A menţionat, în acest sens, procurorul că fiecare inculpat a avut rolul său strict determinat în desfăşurarea activităţii infracţionale, respectiv I.C. a conceput întregul plan şi a negociat forma şi conţinutul contractelor, G.T. şi M.M. au dat girul aparenţei de legalitate, prin semnarea lor în calitate de reprezentanţi ai societăţii şi stoparea continuării acţiunii în instanţă demarată de SC M. SRL, iar L.L. s-a ocupat de partea scriptică, redactând contractele şi înregistrându-le în evidenţa firmei. în opinia Parchetului, aceste activităţi denotă faptul că punerea în practică a activităţii infracţionale a fost bine şi minuţios orchestrată, inculpaţii acţionând de comun acord o perioadă de peste şapte luni şi având fiecare atribuţii strict determinate în lanţul infracţional, astfel încât, în mod greşit, s-a apreciat de către instanţă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.
În ceea ce îi priveşte pe recurenţii inculpaţi I.C., G.T. şi M.M., aceştia au criticat decizia pronunţată în apel atât pe motive de nelegalitate, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., cât şi pentru netemeinicie, prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 12 C. proc. pen., invocând greşita lor condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen. (cu reţinerea prevederilor art. 26 C. pen. în cazul inculpatului I.C.).
Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., recurenţii au arătat, în esenţă, că au fost nesocotite dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. pen., prin încălcarea principiului continuităţii completului de judecată care a soluţionat cauza în apel, unul dintre magistraţii care a făcut parte din compunerea acestuia, respectiv judecătorul P.D., fiind schimbat în mod nejustificat, cu doar trei termene înainte de a se trece la dezbaterea apelurilor, cu judecătorul D.D., care a şi pronunţat decizia recurată, deşi magistratul învestit iniţial cu soluţionarea dosarului nu se afla în imposibilitate de a participa la judecată, dovadă fiind hotărârile date de acesta în alte cauze aflate pe rolul aceleiaşi instanţe. Ca urmare, s-a solicitat de către inculpaţi, ca efect al admiterii recursurilor promovate, casarea deciziei penale atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti.
Cu privire la criticile vizând netemeinicia soluţiei de condamnare pronunţată de instanţa de apel, acestea au fost circumscrise unor cazuri de casare diferite, recurenţii inculpaţi I.C. şi M.M. invocând prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi solicitând achitarea lor sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., cu reţinerea art. 26 C. pen. în cazul inculpatului I.C., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală, iar recurentul inculpat G.T. întemeindu-şi calea de atac pe motivul de recurs reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. şi solicitând achitarea sa pentru aceeaşi infracţiune, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) sau lit. b) C. proc. pen.
Astfel, atât în cuprinsul motivelor scrise de recurs, cât şi oral, cu ocazia dezbaterilor, recurentul I.C. a susţinut, în esenţă, că, la judecarea apelului, s-a comis o gravă eroare de fapt constând în aprecierea greşită a instanţei cu privire la participarea sa la negocierea celor trei contracte cu reprezentanţii SC M. SRL, pe care le-ar fi impus, ulterior, conducerii SC R. SA Oneşti, depoziţiile martorilor T.E. şi A.M. dovedind, dimpotrivă, că aceştia au avut iniţiativa perfectării convenţiilor, că au fost îndrumaţi de inculpat către conducerea SC R. SA cu care au purtat negocierile şi că recurentul nu a avut niciun rol în stabilirea clauzelor contractuale, fapt confirmat şi de martora C.S.
S-a mai arătat de către inculpat că menţiunile instanţei de apel cu privire la prezenţa sa în anumite momente sau împrejurări legate de încheierea contractelor nu sunt de natură să demonstreze participarea lui, în calitate de complice, la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, neputând fi tras la răspundere penală pentru modul în care era perceput de către celelalte persoane, ci doar pentru acţiuni sau inacţiuni care îmbracă forma ilicitului penal, aspect care nu s-a dovedit în cauză.
Recurentul a criticat, de asemenea, raţionamentul prin care Curtea de apel a ajuns la concluzia comiterii de către inculpat a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în forma complicităţii, subliniind, sub acest aspect, că, în situaţia în care unele acţiuni nu pot constitui, ca în speţa de faţă, acte de executare ale unei anumite infracţiuni, acestea nu devin, în mod automat, acte de complicitate la acea infracţiune, aşa cum, în mod eronat, a considerat instanţa de control judiciar.
Existenţa unei erori grave de fapt cu prilejul soluţionării cauzei în apel a fost invocată şi de recurentul inculpat M.M., care a susţinut, în esenţă, că hotărârea pronunţată în cauză se bazează pe ignorarea caracterului conform cu legea al celor trei contracte încheiate între SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL, includerea lor de către instanţă în sfera ilicitului penal bazându-se pe o interpretare greşită a contextului factual în care au fost încheiate şi executate. S-a arătat, în acest sens, că iniţiativa perfectării convenţiilor a aparţinut reprezentanţilor SC M. SRL, că stabilirea clauzelor contractuale a fost rezultatul negocierilor dintre părţi şi că, în redactarea acestora, au fost implicaţi angajaţi ai Oficiului juridic, care nu au constatat existenţa unor dispoziţii contrare legii.
De asemenea, s-a menţionat că, prin încheierea celor trei contracte, inculpaţii nu au urmărit prejudicierea intereselor legale ale SC R. SA, ca urmare a vânzării mascate a pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA şi înstrăinării creanţei asupra aceleiaşi societăţi sub valoarea ei nominală, aşa cum a reţinut Curtea de apel, nefăcându-se dovada existenţei unei înţelegeri frauduloase între reprezentanţii celor două părţi contractante şi nici a vreunui folos material obţinut de inculpaţi ca urmare a perfectării tranzacţiilor. A apreciat recurentul că încheierea contractelor a reprezentat o decizie managerială, guvernată de legea cererii şi ofertei, luată în contextul situaţiei economico-financiare a societăţilor implicate şi supusă controlului exclusiv al A.G.A., organele judiciare nefiind abilitate să se pronunţe asupra oportunităţii lor.
Recurentul a mai criticat şi faptul că instanţa de apel nu a valorificat concluziile expertizei contabile efectuate în cursul cercetării judecătoreşti, cu toate că nu a înlăturat această probă, precum şi împrejurarea că nu a acordat o importanţă sporită declaraţiilor date în cauză de reprezentanţii SC M. SRL, invocând, totodată, încălcarea de către Curte a dispoziţiilor art. 317 C. proc. pen., care fixează limitele învestiriui instanţei, prin analizarea de către aceasta a modalităţii de preluare de către SC R. SA a pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA, deşi nu era sesizată cu verificarea respectivei chestiuni prin actul de inculpare.
În ceea ce îl priveşte pe recurentul inculpat G.T., acesta a susţinut, în esenţă, atât în cuprinsul motivelor scrise de recurs, cât şi cu ocazia, dezbaterilor, că fapta de care este acuzat nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, nici sub aspectul laturii obiective şi nici al celei subiective, semnarea, în calitate de director general al SC R. SA, a celor trei contracte încheiate cu SC M. SRL realizându-se cu stricta respectare a legii şi fără intenţia de a produce vreo vătămare intereselor legale ale societăţii parte civilă.
S-a arătat, astfel, de către inculpat că toate acţiunile privind iniţierea şi derularea convenţiilor au fost desfăşurate de Direcţia de Administrare a Patrimoniului, care administra participaţiile SC R. SA la alte companii, şi că nu a fost implicat şi nici informat în legătură cu împrejurările perfectării şi executării tranzacţiilor, nefiind invitat să participe la negocierea clauzelor contractelor sau să se ocupe de redactarea textelor acestora, atribuţie ce a revenit inculpatei L.L. şi martorei V.A., sub supravegherea inculpatului M.M.
A mai menţionat recurentul, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare produse petroliere şi cel de garanţie mobiliară, că nu a avut cunoştinţă de faptul că acestea au fost înregistrate la Direcţia de Management, precum şi împrejurarea că le-a semnat în considerarea situaţiei financiare dificile a societăţii şi a nevoii acute de lichidităţi necesare pentru plata materiilor prime. De asemenea, a susţinut că, după ce a semnat contractul de cesiune de creanţă încheiat cu SC M. SRL, prima pagină a acestuia a fost înlocuită, aducându-se modificări fără ştirea sa, şi că nu a avut cunoştinţă de perfectarea contractelor prin care SC R. SA a cumpărat cele patru creanţe deţinute de alte companii la SC E. SA, nefiind informat nici ulterior de existenţa lor. Aceeaşi atitudine a fost menţinută de recurent şi cu privire la adresa prin care SC R. SA a încunoştiinţat SC M. SRL despre imposibilitatea onorării obligaţiei de livrare, susţinând că a fost concepută la iniţiativa inculpatei L.L. şi că nu a avut cunoştinţă de întocmirea ei. Ca o dovadă a bunei sale credinţe, recurentul a invocat faptul că, la data de 26 aprilie 2003, a supus aprobării A.G.A. cele trei contracte, acestea fiind însuşite şi confirmate de acţionari.
Făcând, totodată, referire la concluziile expertizei contabile efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, care, în mod nejustificat, nu au fost valorificate de instanţa de apel, recurentul a mai susţinut că cele trei contracte au fost încheiate cu respectarea legii şi nu au fost păgubitoare pentru societatea parte civilă, iar analizarea oportunităţii lor nu intră în atribuţiile organelor judiciare, fiind de competenţa exclusivă a A.G.A., conform Legii nr. 31/1990.
Sub aspectul criticilor aduse de recurentul inculpat G.T. deciziei dată în apel, Înalta Curte constată că acesta, după închiderea dezbaterilor, în cadrul concluziilor scrise depuse la dosar la datele de 5 iunie 2012 şi 7 iunie 2012 (filele 43-90 şi 102-122 vol. II), a invocat noi motive de recurs, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că, prin retragerea apelului promovat în cauză, partea civilă SC R. SA a achiesat la soluţia de achitare a inculpaţilor şi a renunţat la pretenţiile civile formulate, astfel încât, existând o cauză de înlăturare a răspunderii penale sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., se impune încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.
Având, însă, în vedere că aceste motive de casare nu au fost invocate în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. şi nici oral în şedinţa publică din data de 28 mai 2012, nefiind puse în discuţia contradictorie a părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public, conform alin. (2)1 al aceluiaşi articol şi art. 3859 alin. (4) C. proc. pen., instanţa de recurs nu va proceda la analizarea lor, fiind formulate cu încălcarea dispoziţilor legale menţionate, care nu permit completarea motivelor iniţiale după închiderea dezbaterilor asupra recursurilor.
Referitor la recurentul B.N., acesta, în cuprinsul memoriului scris depus la dosar, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 2, 10, 172, 18 şi 21 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că, în mod greşit, prin rechizitoriul procurorului, s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la săvârşirea de către învinuiţii C.T., E.C. şi Ţ.L. a infracţiunilor reclamate de petent, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererilor sale de conexare a dosarelor şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară, că, în mod nelegal, nu au fost anulate contractele frauduloase încheiate cu SC M. SRL, că s-a comis o gravă eroare de fapt şi că judecata în fond şi în apel s-a desfăşurat fără a fi în mod legal citat. Având în vedere hotărârile contradictorii pronunţate în cauză de instanţele inferioare cu privire la săvârşirea de către inculpaţii I.C., G.T. şi M.M. a infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., soluţia de achitare dată faţă de intimata L.L. sub aspectul aceleiaşi infracţiuni şi faţă de toţi inculpaţii pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen., precum şi limitele recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., instanţa de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 alin. (1) C. proc. pen., a procedat, în şedinţa publică din data de 28 mai 2012, la audierea inculpaţilor (filele 18-21 vol. II), ocazie cu care aceştia au arătat că îşi menţin declaraţiile date anterior în cauză şi că nu doresc să facă alte precizări suplimentare în faţa înaltei Curţi.
I. Examinând decizia penală recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate şi netemeinicie formulate, înalta Curte apreciază recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. şi de inculpaţii I.C., G.T. şi M.M. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Analizând, cu prioritate, motivul formal de recurs care, în situaţia în care s-ar dovedi întemeiat, ar conduce, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., la casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelurilor, Înalta Curte arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) sau când există un caz de incompatibilitate.
Invocând acest motiv de recurs, inculpaţii au arătat, în esenţă, că a fost încălcat principiul continuităţii completului de judecată care a soluţionat cauza în apel, prin înlocuirea la ultimele trei termene acordate în cauză a unuia dintre membrii acestuia (P.D.) cu alt judecător (D.D.), deşi titularul iniţial al completului nu se afla în imposibilitate de a participa la judecată.
Într-adevăr, reglementând principiul unicităţii şi continuităţii completului de judecată, art. 292 alin. (2) C. proc. pen. stabileşte că, în tot cursul soluţionării unei cauze, completul de judecată trebuie să rămână acelaşi, iar când acest lucru nu este posibil, componenţa lui se poate schimba până la începerea dezbaterilor. Rezultă, aşadar, că, în sistemul nostru procesual penal, continuitatea este limitată la cerinţa ca hotărârea judecătorească să fie pronunţată de aceiaşi magistraţi care au alcătuit completul de judecată cu prilejul dezbaterii cauzei, nerespectarea acestei condiţii fiind sancţionată cu nulitatea absolută, conform prevederilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
În speţă, aşa cum au susţinut şi recurenţii inculpaţi, la ultimele trei termene de judecată acordate de instanţa de apel, respectiv cele din 30 septembrie 2010, 19 octombrie 2010 şi 2 noiembrie 2010, compunerea completului nr. 6, căruia i-a fost repartizat aleatoriu dosarul, a fost schimbată, prin înlocuirea titularului iniţial, P.D., cu judecătorul D.D., însă această împrejurare nu este de natură să înfrângă principiul continuităţii consacrat de dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. pen., din moment ce respectiva modificare a intervenit anterior începerii dezbaterilor, iar, după formularea concluziilor asupra apelurilor declarate în cauză, nu s-au mai produs schimbări în componenţa completului astfel constituit, decizia recurată fiind pronunţată de aceiaşi judecători care au format instanţa la cele trei termene de judecată menţionate şi în faţa cărora au avut loc dezbaterile.
Referitor la motivele care au condus la schimbarea compunerii completului iniţial învestit cu judecarea apelurilor, Înalta Curte arată că acestea nu pot fi limitate, aşa cum a susţinut apărarea, doar la imposibilitatea fizică a titularului de a fi prezent în instanţă (din cauza unei boli, ca urmare a pensionării sau transferului ş.a.), ci trebuie privite prin raportare la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 95 alin. 5 şi art. 98 şi urm. din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a C.S.M., care permit schimbarea membrilor completelor de judecată şi în alte situaţii temeinic justificate, cum a fost cazul în speţă, unde judecătorul P.D. a fost inclus în compunerea unui alt complet, respectiv completul nr. 3, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de recurentul inculpat I.C. (filele 264-273 vol. I dosar recurs), iar, în locul său, în componenţa completului nr. 6, a fost desemnat judecătorul D.D.. Aşa cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din data de 30 septembrie 2010 (filele 260- 261 dosar apel), raţiunile de fapt şi de drept care au condus la această modificare a componenţei completului au fost aduse la cunoştinţa părţilor la acel termen de judecată, fiindu-le pus la dispoziţie procesul verbal de înlocuire a titularului iniţial, ocazie cu care, dacă acestea constatau încălcări ale legii sau ale regulamentului, aveau posibilitatea de a se adresa Inspecţiei Judiciare de pe lângă Plenul C.S.M., în conformitate cu dispoziţiile art. 451 din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M. şi art. 43 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a aceleiaşi instituţii, aprobat prin Hotărârea nr. 326 din 24 august 2005 a C.S.M. (în vigoare la acea dată), iar nu să critice respectivul incident prin calea de atac promovată, după producerea lui, în condiţiile în care, în cadrul controlului de legalitate exercitat, instanţa de recurs nu este abilitată să verifice modul de îndeplinire a prerogativelor manageriale şi de organizare a activităţii administrativ-judiciare la nivelul instanţelor inferioare.
Ca urmare, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că judecarea cauzei în apel s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. pen., motiv pentru care apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen.
2. a. În ceea ce priveşte eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţinea.
În speţă, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute niciun aspect esenţial stabilit de instanţa de apel care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiată susţinerea Parchetului în sensul că inculpata L.L. ar fi săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, care i s-a reţinut în sarcină, şi că a fost comisă o gravă eroare de fapt.
Astfel, din situaţia de fapt, corect stabilită de Curtea de apel, pe baza analizei probelor administrate, rezultă fără echivoc că inculpata L.L. nu a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., neavând cunoştinţă de cauza ilicită a celor trei contracte încheiate cu SC M. SRL Câmpina şi de activitatea infracţională a celorlalţi inculpaţi şi, ca urmare, nici reprezentarea faptului că, prin acţiunile sale, aduce atingere intereselor legale ale SC R. SA Oneşti.
În acest sens, este de menţionat că, deşi a desfăşurat activităţi care nu intrau în competenţa Direcţiei de Management, al cărei director era, inculpata a acţionat în baza dispoziţiilor date de şeful său ierarhic superior, inculpatul M.M., care a invocat, pentru a justifica solicitarea adresată subordonatei sale, nevoia acută de lichidităţi a societăţii, plata în avans a preţului de către cumpărător, situaţia financiară dificilă a debitorului cedat şi imposibilitatea recuperării datoriilor de la acesta, precum şi durata mare în timp a procedurilor în cazul încheierii contractelor prin intermediul Direcţiei Comerciale. Ca dovadă a bunei sale credinţe, la primirea ordinului, inculpata L.L. iniţial a ripostat, explicându-i directorului general adjunct că sarcina ce i-a fost trasată excede atribuţiilor sale de serviciu şi că nu posedă cunoştinţele necesare pentru a o aduce la îndeplinire, dar, prin autoritatea pe care o avea asupra ei, tonul folosit şi explicaţiile oferite, inculpatul M.M. a reuşit să o determine să se ocupe de redactarea contractelor, fără, însă, ca aceasta să cunoască condiţiile şi scopul în care au fost perfectate şi să poată prevedea caracterul lor păgubitor pentru SC R. SA.
Pe de altă parte, inculpata a acţionat cu transparenţă, adresându-se Oficiului Juridic, reprezentat de martora V.A., pentru a o sprijini în redactarea contractelor şi a se asigura de legalitatea lor, scop în care s-a şi deplasat împreună cu aceasta la biroul inculpatului M.M. pentru a cere lămuriri cu privire la clauzele contractului de cesiune de creanţă. De altfel, relevanţă prezintă şi împrejurarea că forma finală a convenţiilor nu a fost stabilită nicidecum de inculpată, ci de avocaţii angajaţi de cele două părţi contractante, rolul intimatei fiind, practic, de a-i prezenta inculpatului G.T. varianta tehnoredactată a contractelor, în termenii conveniţi anterior de inculpaţii l.C. şi M.M.
Totodată, în aprecierea atitudinii subiective a inculpatei, nu poate fi omisă împrejurarea că aceasta a înregistrat contractele, după semnarea lor de către directorul general al societăţii, la Direcţia de Management şi, apoi, la Direcţia Juridică, unde au primit număr de înregistrare, iar, la data de 29 ianuarie 2003, a primit acceptul inculpatului G.T. cu privire la oportunitatea încheierii lor, acesta aplicând pe referatul întocmit de intimată rezoluţia „de acord cu această tranzacţie".
Nici acţiunile întreprinse de inculpata L.L. în etapa executării convenţiilor nu demonstrează implicarea ei, cu ştiinţă, în activitatea infracţională a coinculpaţilor, în scopul vătămării intereselor legale ale SC R. SA Oneşti, adresa din 14 februarie 2003, prin care vânzătorul a încunoştiinţat SC M. SRL de imposibilitatea executării obligaţiei contractuale fiind redactată de aceasta la ordinul şi după dictarea şefului său direct, inculpatul M.M., care i-a explicat că societatea nu este în măsură să onoreze contractul, şi semnată, ulterior, de martora P.M., cea căreia îi revenea, potrivit fişei postului, sarcina de a urmări livrarea produselor petroliere contractate. Referitor la declaraţia acestei din urmă martore dată în faza de urmărire penală şi menţinută în faţa Curţii de apel, în care arată, în esenţă, că inculpata L.L. avea ştiinţă de destinaţia creanţelor asupra SC E. SA preluate de SC R. SA la data de 31 ianuarie 2003, declaraţie invocată de Parchet pentru a dovedi intenţia frauduloasă cu care a acţionat aceasta, instanţa constată, pe de o parte, că respectiva depoziţie este singulară în contextul materialului probator administrat, iar, pe de altă parte, că nu demonstrează cunoaşterea de către inculpată a manevrelor ilicite folosite de coinculpati, ci, cel mult, a faptului că cele cinci creanţe urmau a fi, ulterior, cedate altei societăţi, fără a avea, însă, reprezentarea motivului determinant ce a stat la baza perfectării tranzacţiilor.
Din toate aceste împrejurări rezultă, aşadar, că inculpata L.L., prin poziţia deţinută în cadrul societăţii şi activităţile concrete desfăşurate - limitate la redactarea contractelor în termenii conveniţi de inculpaţii I.C. şi M.M., prezentarea lor spre semnare inculpatului G.T. şi redactarea adresei din 14 februarie 2003, nu a cunoscut scopul ilicit urmărit de coinculpati la încheierea celor trei contracte cu SC M. SRL şi nu a avut reprezentarea faptului că, prin acţiunile sale, aduce atingere intereselor legale ale SC R. SA Oneşti, în lipsa unor asemenea dovezi privind intenţia sa frauduloasă neputându-se dispune condamnarea acesteia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 raportat la art. 248l C. pen., astfel cum s-a solicitat de către Parchet.
De altfel, în motivele scrise de recurs şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, nici procurorul nu a invocat aspecte esenţiale, necontroversate şi evidente, ce ar rezulta din compararea conţinutului probelor cu soluţia de achitare dispusă faţă de inculpata L.L. pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prezentând doar anumite argumente logico-raţionale din care, în opinia sa, ar rezulta comiterea de către aceasta a respectivei infracţiuni şi solicitând, prin reiterarea unor aspecte deja analizate de către instanţa de prim control judicar, reinterpretarea şi reaprecierea materialului probator, operaţiune care, în situaţia inexistenţei unei erori grave de fapt, cum este cazul în speţă, nu se poate realiza prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
În mod similar a procedat Parchetul şi în privinţa criticilor referitoare la netemeinicia soluţiei de achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., susţinând în cuprinsul motivelor de recurs că aprecierea Curţii de apel este eronată şi în contradicţie cu materialul probator administrat în cauză, fără, însă, să indice vreo dovadă al cărei conţinut ar fi fost denaturat de instanţa de prim control judiciar şi din care să rezulte o altă situaţie de fapt decât cea reţinută în cauză de aceasta. Expunerea de motive dezvoltată de procuror se bazează exclusiv pe prezentarea unor raţionamente proprii, din care, în opinia acestuia, ar rezulta asocierea inculpaţilor în vederea săvârşirii de infracţiuni, dar care ignoră, însă, caracterul distinct şi autonom al infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen., fiind folosite, în încercarea de a demonstra existenţa asocierii, argumente ce vizează, de fapt, aspecte din conţinutul specific al infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., realizau du-se, astfel, o confuzie între cele două elemente infracţionale.
Potrivit art. 323 C. pen., constituie infracţiune fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, precum şi aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri, prin asociere înţelegându-se reunirea, cu perspectiva unei durate în timp, a mai multor persoane, în vederea realizării unui scop infracţional comun. Din înseşi prevederile art. 323 C. pen., rezultă, aşa cum au reţinut şi instanţele inferioare, că asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni reprezintă o infracţiune distinctă, de sine-stătătoare, care nu depinde de infracţiunea sau infracţiunile proiectate şi care subzistă indiferent dacă scopul asocierii a fost sau nu realizat, alin. (2) al textului de lege invocat făcând referire tocmai la autonomia asocierii în raport de comiterea infracţiunilor ce au intrat în scopul acesteia, indicând ca cele două elemente infracţionale distincte să fie tratate ca două infracţiuni concurente.
În cauză, însă, procurorul nu a indicat, iar probele administrate nu au demonstrat existenţa unei activităţi autonome a inculpaţilor de iniţiere sau constituire a unei asocieri, activitate care să rămână distinctă de comiterea infracţiunilor ce au constituit scopul acesteia şi care să vizeze organizarea acţiunilor infracţionale, prin fixarea modalităţii şi a coordonatelor de săvârşire a acestora, precum şi a sarcinilor şi rolului fiecărui membru în cadrul grupării constituite, acuzaţia adusă inculpaţilor prin rechizitoriu fundamentându-se exclusiv pe participatia fiecăruia dintre aceştia la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, pentru care au fost trimişi în judecată, situaţie în care pluralitatea de subiecţi activi se absoarbe în însăşi activitatea infracţională cu care se contopeşte.
Ca urmare, faţă de faptul că asocierea infracţională nu poate fi dedusă doar din participarea inculpaţilor la săvârşirea infracţiunilor ce au constituit scopul grupării şi nu poate fi echivalată cu aceasta, în lipsa unor elemente concrete care să demonstreze înţelegerea lor neechivocă de a-şi reuni eforturile, de a se supune unei discipline şi de a acţiona potrivit unui plan bine stabilit pentru săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, Înalta Curte apreciază că, în mod întemeiat, instanţa de apel a procedat la achitarea inculpaţilor pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia sub aspectul laturii obiective.
Având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, precum şi împrejurarea că, în cauză, există o concordanţă deplină între dovezile administrate şi aspectele reţinute de Curtea de apel cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor de care este acuzată inculpata L.L., precum şi în legătură cu infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni reţinută prin rechizitoriu în sarcina tuturor inculpaţilor, nefiind indicată de procuror şi nici identificată de instanţa de recurs vreo probă a cărei existenţă sau inexistenţă să fi fost în mod eronat afirmată de instanţa de prim control judiciar sau al cărei conţinut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., neputând fi reţinute criticile formulate de Ministerul Public sub acest aspect.
b. Motivul de recurs reglementat de pct. 18 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. a fost invocat şi de inculpaţii l.C. şi M.M., care au susţinut, în esenţă, că, prin semnificaţia acordată de instanţa de apel contribuţiei lor concrete la perfectarea celor trei contracte încheiate la data de 22 ianuarie 2003 între SC R. SA şi SC M. SRL, precum şi prin interpretarea eronată de către aceasta a voinţei reale a părţilor contractante, apreciată ca depăşind limitele impuse de dispoziţiile legale în materie, a fost comisă o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 raportat la art. 2481 C. pen. (cu reţinerea prevederilor art. 26 C. pen. în cazul inculpatului l.C.), recurenţii solicitând, pe cale de consecinţă, menţinerea sub acest aspect a hotărârii de achitare pronunţată de prima instanţă, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât faptele de care sunt acuzaţi nu sunt prevăzute de legea penală.
Deşi nu a făcut trimitere la acelaşi caz de casare, şi inculpatul G.T. a adus, în principal, aceleaşi critici deciziei penale recurate, invocând, suplimentar, şi lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 raportat la art. 2481 C. pen., motiv pentru care a solicitat, prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., achitarea sa sub aspectul respectivei infracţiuni, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) sau b) C. proc. pen.
Se observă, aşadar, că ceea ce se invocă de către recurenţi nu este contrarietatea evidentă între conţinutul probelor administrate în cauză şi situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, de altfel aceeaşi cu cea conturată de judecătorul fondului şi necontestată de inculpaţi pe calea apelului, ci transpunerea acesteia în sfera Hiatului penal, apreciindu-se că activităţile ce li se reţin în sarcină nu sunt prevăzute de legea penală, ci se circumscriu unor operaţiuni comerciale perfect legale, a căror oportunitate nu poate fi cenzurată de organele judiciare.
Ca urmare, având în vedere că raţionamentul prin care instanţa de prim control judiciar a atribuit o conotaţie penală faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii nu poate fi cenzurat, în lipsa unei erori grave de fapt, în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., precum şi împrejurarea că ceea ce se susţine de către recurenţi este lipsa unei trăsături esenţiale a infracţiunii, respectiv prevederea faptei în legea penală, Înalta Curte va analiza criticile concrete formulate de aceştia prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., iar, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G.T. şi prin raportare la dispoziţiile punctului 12 al aceluiaşi articol, urmând a verifica, în situaţia în care se va stabili că acţiunile acestuia sunt prevăzute de legea penală, dacă este întemeiată aprecierea Curţii de apel privind întrunirea, în persoana sa, a elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată.
3. Potrivit art. 246 C. pen., constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane, infracţiunea fiind săvârşită în formă calificată atunci când a produs consecinţe deosebit de grave, aşa cum se prevede în art. 2481 C. pen. Cu privire la calitatea specială cerută de lege subiecului activ al infracţiunii, art. 258 alin. (1) C. pen. stabileşte că dispoziţiile art. 246 din acelaşi cod referitoare la funcţionarii publici se aplică şi celorlaţi funcţionari, caz în care maximul pedepsei se reduce cu o treime.
Pentru a constata săvârşirea, în cauză, a acestei infracţiuni (în forma autoratului sau complicităţii) şi a dispune condamnarea inculpaţilor la pedepse cu închisoarea, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, în sarcina lor, că şi-au îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, prin negocierea (inculpatul M.M.), respectiv semnarea (inculpatul G.T.) contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2003, a contractului de garanţie reală mobiliară din 22 ianuarie 2003 şi a contractului de cesiune de creanţă înregistrat din 22 ianuarie 2003, a căror perfectare a fost impusă de inculpatul I.C., care a şi participat la negocierea lor, cunoscând că prin aceasta cauzează un prejudiciu în cuantum de 18.455.220,2681 lei şi vătămarea interesului legal al părţii civile SC R. SA de a obţine cel mai bun preţ pentru pachetul de acţiuni de 42,66% deţinut la SC E. SA Slatina.
Deşi încheierea celor trei contracte cu SC M. SRL Câmpina nu a fost negată de inculpaţii I.C., M.M. şi G.T., aceştia au încercat în permanenţă, pe tot parcursul procedurii judiciare, să-şi minimalizeze propria contribuţie la perfectarea lor şi au susţinut, în mod constant, că respectivele convenţii reprezintă rezultatul voinţei comune a părţilor contractante, că îndeplinesc toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, că încheierea lor a fost justificată de situaţia economico-fînanciară dificilă a SC R. SA, care avea nevoie urgentă de lichidităţi şi se afla în imposibilitatea recuperării creanţelor de la SC E. SA Slatina, subliniind, totodată, faptul că au fost profitabile şi au avut un caracter benefic pentru partea civilă, în al cărei patrimoniu nu s-a produs niciun prejudiciu.
Într-adevăr, orice contract reprezintă rodul acordului de voinţă al părţilor în vederea producerii de efecte juridice, principiul care guvernează încheierea convenţiilor fiind acela al libertăţii de voinţă, în sensul includerii în conţinutul lor a oricăror clauze convenite de părţi, cu condiţia, însă, ca acestea să nu fie prohibite de legi şi să nu contravină bunelor moravuri şi ordinii publice. Voinţa generatoare de consecinţe juridice a părţilor contractante trebuie să ţină seama de existenţa unei anumite necesităţi de ordin juridic, formată din totalitatea normelor imperative şi a unor principii de drept, precum şi din complexul relaţiilor care compun, aşa cum s-a arătat anterior, ordinea de drept, neputându-se deroga sub nicio formă de la acestea prin convenţie.
Contractul reprezintă legea părţilor (art. 969 alin. (1) C. civ.) şi este opozabil terţilor, dar numai cu condiţia să respecte cerinţele de fond prevăzute de lege pentru validitatea lui (art. 948 C. civ.), respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, obiectul determinat, precum şi cauza licită, element esenţial al cărei conţinut este definit în art. 968 C. civ. („Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice") şi ale cărei consecinţe în caz de nerespectare sunt stabilite de art. 966 din acelaşi cod („Obligaţia nelicită nu poate avea niciun efect"). Rolul cauzei actului juridic este unul deosebit de important din punct de vedere practic, fiind, pe de o parte, mijlocul de exprimare juridică a interesului părţilor, iar, pe de altă parte, instrumentul juridic prin care acestea asigură restabilirea legalităţii şi respectarea bunelor moravuri, precum şi concordanţa voinţei lor interne cu ordinea publică.
Aceleaşi condiţii de valabilitate a convenţiilor trebuie respectate şi în situaţia în care se recurge la operaţiunea juridică a simulaţiei, caz în care este necesar ca, pentru a putea produce efecte juridice între părţi, contractul deghizat să prezinte toate cerinţele esenţiale la care se referă art. 948 C. civ., inclusiv cauza licită, astfel încât scopul urmărit de subiecţii contractuali prin mascarea voinţei lor reale să nu constea în fraudarea unor legi sau să aducă atingere ordinii publice ori bunelor moravuri. Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte, în acord cu instanţa de prim control judiciar, arată că, în situaţia în care simulaţia este folosită pentru eludarea unor prevederi legale imperative, precum şi în toate cazurile în care voinţa părţilor exprimată în contracte nu îndeplineşte condiţiile de validitate prevăzute de lege, intervenţia organelor judiciare este obligatorie, nefîind nicidecum o chestiune de oportunitate, aşa cum au menţionat aceştia pentru a obţine exonerarea lor de răspundere penală, ci un caz de încălcare vădită a ordinii de drept, a cărei restabilire presupune cu necesitate aplicarea constrângerii juridice.
Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la situaţia concretă din cauză, guvernată de aceleaşi dispoziţii legale anterior invocate - potrivit art. 223 raportat art. 3-5 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind noul C. civ. -care erau aplicabile şi în materie comercială, conform art. 1 C. com. în vigoare la data faptelor, înalta Curte apreciază ca fiind pe deplin întemeiată concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma interpretării şi coroborării materialului probator administrat în ambele faze procesuale, în sensul că atât contractul de vânzare-cumpărare, cât şi contractul de garanţie reală mobiliară, încheiate la data de 22 ianuarie 2003 între SC R. SA Oneşti şi SC M. SRL Câmpina, au avut un caracter simulat, voinţa reală, internă, a părţilor nefîind aceea de a tranzacţiona cantitatea de 854,28 tone de benzină Premium Euro 3, ci de a vinde, respectiv de a cumpăra pachetul de acţiuni de 42,66% deţinut de SC R. SA la SC E. SA Slatina prin eludarea dispoziţiilor legale imperative care reglementau piaţa de capital, vătămând, în acest fel, interesul legal al părţii civile de a obţine preţul cel mai bun pentru bunurile înstrăinate.
Recurgerea de către părţi la operaţiunea juridică a simulaţiei pentru a obţine fraudarea O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate rezultă, în opinia instanţei de recurs, atât din cuprinsul clauzelor contractuale şi împrejurările concrete în care au fost perfectate tranzacţiile, cât şi din comportamentul adoptat de acestea cu prilejul punerii lor în executare, toate aspectele constatate conducând în mod coroborat la concluzia că ceea ce s-a urmărit, în realitate, a fost transferul pachetului de acţiuni în afara pieţei de capital, scop interzis de lege şi de natură să atragă nevalabilitatea cauzei actelor juridice încheiate.
Astfel, în analiza efectuată, trebuie pornit, aşa cum a reţinut şi Curtea de apel, de la împrejurarea că, la momentul negocierii tranzacţiilor, SC M. SRL Câmpina era acţionar în proporţie de 97% la SC E. SA Titu, singurul producător concurent pe piaţa românească de electrozi siderurgici, iar, prin achiziţionarea pachetului semnificativ de acţiuni la SC E. SA, ar fi dobândit o poziţie de monopol în domeniul respectiv de activitate, motiv pentru care, încă din vara anului 2002, şi-a exprimat interesul pentru obţinerea acestuia, fapt confirmat atât de inculpatul I.C. (filele 301-302 vol. I şi 237 vol. II d.u.p.), cât şi de martorii C.T. (filele 212-235 vol. XXII d.u.p), T.E. (filele 33-52 vol. VIII d.u.p) şi A.M. (filele 1-32 vol. VIII d.u.p). întrucât reprezentanţii SC M. SRL fuseseră recomandaţi inculpatului I.C. pe linie politică (declaraţiile inculpatului - filele 299 - 348 vol. I d.u.p.), iar de achiziţionarea pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA erau interesate mai multe persoane, s-a recurs la mascarea transferului dreptului de proprietate asupra acestuia sub aparenţa încheierii unui contract de vânzare-cumpărare produse petroliere, însoţit de o convenţie de garanţie reală mobiliară, evitându-se, astfel, oferta publică de vânzare, care ar fi condus la apariţia altor ofertanţi şi ar fî ridicat preţul acţiunilor, existând posibilitatea ca SC M. SRL să piardă achiziţia.
Procedând astfel, părţile au nesocotit în mod voit dispoziţiile imperative ale O.U.G. nr. 28/2002 care, în art. 43 şi următoarele, stabileau obligativitatea desfăşurării oricărei operaţiuni translative de proprietate privind valorile mobiliare emise de o societate deţinută public doar pe pieţe reglementate, conform condiţiilor de fond şi de formă stabilite prin regulamente şi proceduri elaborate pe această piaţă şi aprobate de C.N.V.M., fiind, totodată, şi singura autoritate abilitată să dispună realizarea ofertei publice de vânzare în cazul înstrăinării pachetului semnificativ de acţiuni deţinut la o societate de tip deschis cotată pe piaţa de capital, aşa cum era la acel moment SC E. SA Slatina.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 43 alin. (2) lit. d) din acelaşi act normativ, erau exceptate de la obligativitatea desfăşurării operaţiunii în aceste condiţii transferurile efectuate ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, însă, având în vedere că, în cauză, voinţa reală a părţilor nu a fost cea exprimată în cele două contracte ce au stat la baza pronunţării sentinţei civile nr. 406/3 martie 2003 a Tribunalului Bacău, nu se poate considera că respectivele dispoziţii sunt incidente în speţă, procedura judiciară fiind declanşată de părţi tocmai pentru a oferi o aparenţă de legalitate operaţiunii frauduloase efectuate în realitate. Probele administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti demonstrează fără putinţă de tăgadă că, încă din momentul perfectării tranzacţiilor, cele două societăţi implicate, prin deciziile luate şi măsurile adoptate, nu au urmărit decât să supună cauza lor instanţei de judecată pe motivul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către vânzător, în scopul de a consfinţi transferul dreptului de proprietate asupra pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA, neexistând vreo intenţie reală a acestora de a vinde şi, respectiv, de a cumpăra cantitatea de produse petroliere menţionată în contract.
Relevanţă sub acest aspect prezintă împrejurarea că respectivele convenţii, dar şi contractul de cesiune de creanţă din 22 ianuarie 2003 nu au fost întocmite de către Direcţia Comercială, aşa cum prevedeau normele de organizare internă a SC R. SA, ci de Direcţia de Management, condusă de inculpata L.L., la ordinul expres al directorului general adjunct, inculpatul M.M., scopul real al eludării procedurii obişnuite fiind acela de a urgenta derularea lor în sensul convenit, fără ştiinţa persoanelor care aveau, potrivit fişei postului, atribuţii legate de acestea şi care ar fi putut să împiedice executarea garanţiei prin livrarea cantităţii de benzină Premium Euro 3 ce făcea obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
De altfel, la nivelul SC R. SA nu a existat niciun moment preocuparea de îndeplinire a obligaţiei de livrare asumată prin convenţia de vânzare-cumpărare (declaraţiile inculpatei L.L. şi ale martorei P.M. - filele 237-243 vol. I şi 17-22 vol. II dosar fond), contractul fiind lăsat în nelucrare tocmai pentru a facilita executarea garanţiei reale mobiliare instituită asupra pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA Aşa cum au stabilit, cu mici nuanţări, cele două rapoarte de expertiză financiar contabilă efectuate în cauză şi cum rezultă din procesul verbal întocmit de A.N.A.F (filele 1-10 vol. VI d.u.p.), precum şi din depoziţiile martorei B.E. (filele 58-67 vol. X d.u.p., filele 243-245 vol. II dosar fond), societatea vânzătoare avea în stoc, la data scadenţei, cantitatea de benzină contractată - apreciată atât de martora P.M., cât şi de inculpaţii I.C. şi G.T. ca fiind nesemnificativă în raport cu volumul de activitate al rafinăriei - şi, ca urmare, şi-ar fi putut onora obligaţia, dovadă în acest sens fiind şi faptul că, în cursul lunii februarie 2003, a fost efectuată o livrare de 30 tone benzină Premium Euro 3 pe piaţa internă, fără ca, prin aceasta, să fie periclitate în vreun fel contractele la export. Oricum, chiar şi în ipoteza în care s-ar admite teza apărării în sensul că întreaga cantitate de benzină aflată în stoc era destinată onorării unor contracte la export, această împrejurare, fiind cunoscută încă din momentul perfectării tranzacţiilor, putea constitui un motiv care să împiedice încheierea lor, iar, pe de altă parte, era de natură să justifice invocarea clauzei de exonerare prevăzută în art. 2 din contract, procedură de care, însă, reprezentanţii SC R. SA nu au înţeles să uzeze, în acelaşi scop de a permite cumpărătorului sa¬şi execute garanţia.
De asemenea, deşi, potrivit art. 7 din contract, SC M. SRL trebuia să achite integral preţul în termen de 3 zile bancare din momentul semnării convenţiei, respectiv cel mai târziu pe data de 25 ianuarie 2003, aceasta a efectuat plata cu un decalaj de trei zile, împrejurare care, cu toate că nu putea fi opusă ca motiv al neexecutării obligaţiei de livrare, conform art. 9, trebuia totuşi imputată de SC R. SA cumpărătorului, fapt pe care, însă, societatea nu l-a făcut, ignorându-l în mod nejustificat.
Pe de altă parte, se observă că vânzătorul nu a încercat niciun moment rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, invitând, practic, cumpărătorul să-şi execute garanţia reală mobiliară ce însoţea executarea obligaţiei principale, sens în care a fost întocmită şi expediată, la solicitarea inculpatului M.M., adresa din 14 februarie 2003, prin care SC R. SA recomanda SC M. SRL să o cheme în judecată pentru neîndeplinirea obligaţiei de livrare a produselor petroliere şi executarea, pe această cale, a contractului de garanţie din 22 ianuarie 2003.
În acelaşi sens se înscrie şi atitudinea manifestată de societatea vânzătoare pe parcursul derulării acţiunii în instanţă, aceasta achiesând, practic, la pretenţiile reclamantei, prin depunerea unei întâmpinări pur formale, prin care nu invoca apărări de fond sau de procedură, şi renunţarea la exercitarea căilor de atac, deşi regula era aceea de a uza de acestea în toate situaţiile în care SC R. SA pierdea procesele în care era implicată (declaraţiile inculpatului G.T. şi ale martorei V.A. - filele 27-40 vol. II dosar fond). De asemenea, împrejurarea că părţile au urmărit încă de la început supunerea cauzei lor instanţei de judecată, pentru a da, astfel, o aparenţă de legalitate tranzacţiei frauduloase efectuate, este demonstrată de faptul că nu au optat, conform contractului (art. 17 şi art. 21), pentru soluţionarea aşa-zisului litigiu de către Curtea de Arbitraj de pe lângă C.C.I.A. a judeţului Bacău, raţiunea fiind aceea că procedura în faţa instanţei arbitrale, deşi s-ar fi finalizat cu celeritate prin pronunţarea unei decizii definitive, obligatorii şi executorii, nu se încadra în situaţia de excepţie reglementată de art. 43 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 28/2002 şi nu ar fi avut drept consecinţă transferarea pachetului de acţiuni în afara pieţei de capital, fiind necesară respectarea, în această situaţie, a condiţiilor de fond şi de formă stabilite prin regulamentele şi procedurile elaborate pe piaţa reglementată şi aprobate de C.N.V.M.
Pe lângă toate aceste aspecte care vizează atât împrejurările în care au fost perfectate cele două convenţii, cât şi conduita adoptată de părţi cu ocazia punerii lor în executare, un element important în stabilirea intenţiei reale a societăţilor contractante îl reprezintă, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare şi cum a reţinut şi Curtea de apel, conţinutul clauzelor stipulate în contracte, din care rezultă caracterul simulat al tranzacţiilor, precum şi faptul că voinţa internă a părţilor a fost aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra pachetului de acţiuni deţinut la SC E. SA în afara pieţei de capital, prin evitarea ofertei publice de vânzare, obligatorie potrivit dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 28/2002.
Astfel, este de remarcat, în primul rând, faptul că între SC R. SA şi SC M. SRL se mai derulaseră în cursul anilor 2001-2002 relaţii comerciale având ca obiect achiziţionarea de produse petroliere, fără să fi fost prevăzută vreo garanţie din partea vânzătorului, toate desfăşurându-se în mod normal, fără incidente de plată (procesul verbal de control al A.N.A.F. - filele 1-10 vol. VI d.u.p., înscrisuri contabile - filele 32-86 vol. VI d.u.p.), situaţie în care instituirea prin contract, a unei garanţii reale mobiliare din partea vânzătorului apare ca fiind lipsită de orice fundament juridic, cu atât mai mult cu cât cea mai bună garanţie, în cazul în care aceasta ar fi fost necesară, ar fi reprezentat-o producţia de benzină Premium Euro 3 a rafinăriei, până la concurenţa cantităţii de 854,28 tone, aşa cum s-a procedat în cazul altor parteneri contractuali mult mai importanţi (Petrom) şi care putea fi executată cu cea mai mare uşurinţă, dacă intenţia reală a părţilor ar fi fost aceea de a vinde şi, respectiv, de a cumpăra produse petroliere.
Pe de altă parte, nu trebuie omisă împrejurarea că, în acelaşi timp cu încheierea contractelor de vânzare-cumpărare şi de garanţie reală mobiliară, între părţi s-a convenit şi perfectarea contractului de cesiune de creanţă, prin care SC M. SRL cumpăra, contra sumei de doar 40 de miliarde lei plătibilă în rate, datoriile în valoare de peste 224 de miliarde lei pe care SC R. SA le avea de încasat de la SC E. SA, situaţie în care, deşi cumpărătorul era dator vânzătorului cu suma menţionată, care depăşea cu mult preţul cantităţii de 854,28 tone benzină Premium Euro 3 (26.772.000.000 lei), tot acesta din urmă a fost cel care a depus garanţii în favoarea debitorului, operaţiunea fiind lipsită, în contextul arătat, de orice raţiune şi utilitate economică.
Totodată, este de remarcat că, deşi, ca regulă, cantităţile de benzină contractate erau fixe (declaraţiile martorelor M.M.L. şi P.M.), în cauză această cantitate a fost una atipică şi, practic, imposibil de livrat exact în formula stabilită (854,28 tone), fiind determinată, în realitate, prin împărţirea preţului negociat pe pachetul de acţiuni al SC E. SA, în valoare de 26.772.000.000 lei, la preţul practicat de SC R. SA pe tona de benzină.
Deşi inculpaţii au susţinut, în mod constant, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi a celui de garanţie reală mobiliară a fost profitabilă, avantajoasă, pentru SC R. SA, aspect reiterat şi în recurs, Înalta Curte, în acord cu instanţa de prim control judiciar, apreciază, dimpotrivă, că acestea au avut drept consecinţă vătămarea intereselor legale ale societăţii, situaţie cunoscută de recurenţi încă din momentul negocierii şi perfectării clauzelor contractuale şi urmărită de aceştia prin includerea lor în cuprinsul convenţiilor încheiate.
În acest sens, este de menţionat, aşa cum s-a mai arătat anterior, că, în perioada de referinţă, de achiziţionarea pachetului de acţiuni la SC E. SA erau interesaţi mai mulţi ofertanţi, situaţie care, coroborată cu faptul că portofoliul deţinut depăşea pragul de 42%, conducea la creşterea exponenţială a preţului acestuia, în cazul în care ar fi fost tranzacţionat pe piaţa reglementată, dată fiind şi împrejurarea că, cu cât deţinerea de acţiuni este mai mare la o societate cotată, cu atât proprietarul lor are mai multă putere de decizie privind politica entităţii juridice. Recurgând la mascarea transferului dreptului de proprietate asupra pachetului de acţiuni sub aparenţa încheierii unui contract de vânzare-cumpărare produse petroliere, însoţit de o convenţie de garanţie reală mobiliară şi evitând, în acest mod, oferta publică de vânzare, care ar fi condus la apariţia altor ofertanţi şi ar fi ridicat valoarea acţiunilor, inculpaţii au lipsit, practic, partea civilă de posibilitatea de a obţine cel mai ridicat preţ pentru bunurile mobile înstrăinate, cauzând, astfel, o vătămare intereselor legitime ale acesteia. Aşa cum a reţinut şi Curtea de apel, pentru înţelegerea mecanismului pus la cale de inculpaţi şi a consecinţelor sale păgubitoare pentru patrimoniul SC R. SA, prezintă o deosebită relevanţă declaraţia martorului B.D.C. (filele 120-121 vol. II dosar apel), consultant al F.I.B.I. Ltd, persoană care posedă cunoştinţe solide asupra evoluţiei pieţei de capital şi care deţinea în portofoliu atât acţiuni SC R. SA, cât şi SC E. SA, acesta arătând, în esenţă, că, dacă informaţia cu privire la intenţia de vânzare a pachetului de acţiuni şi de cesionare a creanţei ar fi fost făcută publică, în mod transparent, exista posibilitatea ca investitorii să intervină pe piaţă şi să participe la această vânzare, iar valoarea acţiunilor ar fi putut să crească pe piaţa de capital datorită interesului investitorilor instituţionali minoritari de a cumpăra acţiuni la valoarea corectă în raport de valoarea de piaţă a activelor, care este dată de capacitatea de producţie şi de vânzările de electrozi siderurgici. A mai menţionat martorul că respectivele tranzacţii au avut la bază informaţii privilegiate, că preţul de pe Bursă nu are nicio relevantă în stabilirea valorii nominale a acţiunilor, atâta vreme cât informaţiile nu au fost făcute publice, precum şi faptul că redresarea SC E. SA a fost o consecinţă a conversiei creanţei în acţiuni.
De asemenea, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de prim control judiciar că, sub acelaşi aspect, importantă este şi analiza modului şi a condiţiilor de dobândire de către SC R. SA a pachetului de acţiuni la SC E. SA, analiză care, contrar susţinerilor recurenţilor, nu excede limitelor învestirii instanţei şi nu încalcă prevederile art. 317 C. proc. pen., neavând ca obiect verificarea legalităţii respectivei tranzacţii, ci doar evaluarea acelor elemente ce pot influenţa concluzia privind existenţa sau, după caz, inexistenţa unei vătămări a intereselor legale ale SC R. SA prin încheierea cu SC M. SRL a contractelor vizând acelaşi pachet de acţiuni. în acest sens, trebuie remarcat faptul că procedura prin care SC R. SA Oneşti a dobândit de la R. Dărmăneşti proprietatea asupra acţiunilor SC E. SA a fost identică cu cea folosită în cazul relaţiei cu SC M. SRL, respectiv prin eludarea pieţei de capital şi apelarea la instanţa judecătorească, prin intermediul unui proces în care pârâta a achiesat întocmai la pretenţiile reclamantei (sentinţa comercială nr. 1443 din 17 iulie 2002 a Tribunalului Bacău). Deşi la momentul la care acţiunile au intrat în patrimoniul SC R. SA, preţul acestora pe piaţa Rasdaq era de 3.200 lei/acţiune, transferul dreptului de proprietate s-a realizat la valoarea nominală de 25.000 lei/acţiune, prin această dare în plată, consfinţită prin hotărârea judecătorească, stingându-se o creanţă deţinută de SC R. SA la R. Dărmăneşti în cuantum de 85.114.300.000 lei. în mod surprinzător, însă, la doar cinci luni de la preluarea pachetului de acţiuni la valoarea menţionată şi în condiţiile în care, pe piaţa de capital, preţul unei acţiuni la aceeaşi societate înregistra un trend ascendent, crescând de la 3.200 lei la 3.600 lei, SC R. SA a acceptat să îl înstrăineze la preţul de 7.864 lei/acţiune, mai mic de 3,17 ori decât cel plătit pentru achiziţionarea^ lui, cu toate că situaţia economico-financiară a SC E. SA rămăsese constantă.
Or, în aceste circumstanţe şi având în vedere împrejurarea că valoarea acţiunilor SC E. SA pe piaţa Rasdaq în intervalul ianuarie 2002 - aprilie 2003 a fost influenţată exclusiv de tranzacţiile efectuate de micii acţionari, caz în care preţul acestora este mult diminuat faţă de situaţiile în care se tranzacţionează pachete semnificative de acţiuni, cum era cazul în speţă, Înalta Curte constată ca fiind evidentă vătămarea intereselor legale ale SC R. SA prin înstrăinarea, cu bună ştiinţă, către SC M. SRL a acţiunilor deţinute la SC E. SA la o valoare mult inferioară celei plătite pentru achiziţionarea lor.
Totodată, sub acelaşi aspect, prezintă relevanţă şi faptul că, la data de 30 aprilie 2003, după ce SC M. SRL a devenit acţionar majoritar la SC E. SA, ca urmare a conversiei în acţiuni a creanţei preluate de la SC R. SA, prin Hotărârea A.G.A. din 2003, a fost aprobată majorarea capitalului social prin aporturi de numerar şi/sau creanţe cu valoarea de 316.227.550 mii lei, prin emisiunea unui număr de 12.649.102 acţiuni cu valoare nominală de 25.000 lei, la care s-a adăugat prima de emisiune de 16.648 lei/acţiune, rezultând un preţ de vânzare de 41.648 lei/acţiune, împrejurare ce demonstrează fără echivoc că valoarea acţiunilor SC E. SA Slatina era mult superioară celei la care au fost înstrăinate de către SC R. SA, mai ales în condiţiile în care exista o concurenţă serioasă pentru preluarea lor, iar valoarea reală a acestora urma a fi dată de preţul maxim oferit de investitori cu prilejul tranzacţionării transparente pe piaţa de capital.
Într-adevăr, aşa cum au susţinut recurenţii inculpaţi M.M. şi G.T., expertiza financiar contabilă efectuată în cursul cercetării judecătoreşti (obiectivul 11) a opinat în sensul că, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi a celui de garanţie reală mobiliară, SC R. SA Oneşti nu a înregistrat niciun prejudiciu, pachetul de acţiuni fiind transferat la un preţ mult superior (26.772.000.000 lei) valorii sale reale (14.639.659.600 lei), însă, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de prim control judiciar nu a valorificat aceste concluzii în procesul de evaluare a materialului probator, având în vedere că, la formularea lor, nu s-a ţinut seama de valoarea nominală cu care acţiunile au fost înregistrate în contabilitate companiei şi au fost ignorate, în mod vădit, regulile care guvernau tranzacţiile efectuate pe piaţa de capital, pierzându-se din vedere faptul că, la data perfectării convenţiilor, SC E. SA era o societate deschisă cotată la bursă, iar preţul real al acţiunilor nu putea fi stabilit decât în urma derulării ofertei publice de vânzare, potrivit legii cererii şi ofertei, situaţie în care, faţă de împrejurarea că în cauză existau mai mulţi ofertanţi, iar pachetul care se tranzacţiona era unul semnificativ, valoarea reală a acţiunilor ar fi fost stabilită la o sumă mult mai mare decât cea la care au fost transferate către SC M. SRL, dovadă în acest fiind şi evoluţia ulterioară a preţului acestora, consfinţită prin Hotărârea A.G.A. din 2003.
În strânsă legătură cu contractele, trebuie privit şi contractul de cesiune de creanţă, încheiat tot la data de 22 ianuarie 2003, prin care SC M. SRL, în calitate de cesionar, a preluat de la SC R. SA, în calitate de cedent, creanţa în valoare nominală de 224.710.202.681 lei deţinută asupra SC E. SA, contra sumei de 1.200.000 dolari SUA, perfectarea acestei din urmă convenţii demonstrând, o dată în plus, caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare şi al celui de garanţie reală mobiliară, precum şi faptul că voinţa reală a părţilor nu a fost aceea de a tranzacţiona cantitatea de 854,28 tone de benzină Premium Euro 3, ci de a vinde, respectiv de a cumpăra pachetul de acţiuni deţinut de SC R. SA la SC E. SA Slatina prin eludarea pieţei de capital, scop interzis de lege şi de natură să atragă nevalabilitatea cauzei actelor juridice încheiate.
Aşa cum, în mod întemeiat, a constatat instanţa de apel în urma interpretării şi coroborării materialului probator, raţiunea evidentă a încheierii acestui contract, concomitent cu celelalte două, nu a fost nicidecum aceea de a asigura recuperarea parţială a datoriilor pe care debitorul cedat le avea faţă de cedent, astfel cum a susţinut apărarea, ci de a da posibilitatea SC M. SRL ca, odată devenită acţionar semnificativ la SC E. SA, ca urmare a executării garanţiei reale mobiliare instituită prin contract, să-şi mărească cota de participare prin conversia creanţelor preluate în acţiuni, astfel încât să ajungă acţionar majoritar, poziţie care i-ar fi permis să impună managementul societăţii.
Dovadă în acest sens este chiar modalitatea în care au fost convenite clauzele contractuale, stabilindu-se, contrar practicii comerciale întâlnite în materia cesiunii de creanţă, ca preţul să fie achitat în patru rate, fără instituirea vreunei garanţii, urmând ca doar prima dintre acestea, în cuantum de 50.000 dolari SUA, să fie plătită imediat, în timp ce restul sumei trebuia achitată, eşalonat, până în luna iunie 2004, aspect ce demonstrează fără echivoc că scopul avut în vedere la încheierea contractului nu a fost acela reclamat de inculpaţi, respectiv recuperarea rapidă de către SC R. SA a unei părţi din datoria acumulată de SC E. SA, recuperare justificată de nevoia acută de lichidităţi a societăţii. De altfel, deşi s-a susţinut că situaţia economică a debitorului cedat era gravă, aflându-se în pragul falimentului, împrejurare ce ar fi justificat perfectarea convenţiei de cesiune de creanţă, s-a dovedit că, în realitate, SC E. SA nu se afla într-o dificultate financiară atât de mare, din moment ce a reuşit să achite suma de 15 miliarde lei, reprezentând prima tranşă a datoriei către cesionar, imediat după schimbarea acţionariatului şi la o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti care a consfinţit această modificare, iar, la data de 30 aprilie 2003, prin Hotărârea A.G.A. nr. 1/2003, şi-a majorat capitalul social prin aporturi de numerar şi/sau creanţe cu valoarea de 316.227.550 mii lei şi prin emisiunea unui număr de 12.649.102 acţiuni cu valoare nominală de 25.000 lei; totodată, conform bilanţului aferent anului 2002, societatea a înregistrat un profit net de 781.371.000 lei, având chiar un disponibil în cont în valoare de 7.651.619.000 lei, situaţia financiară a companiei fiind, însă, influenţată direct de blocajul economic existent în întreaga industrie siderurgică, care constituia domeniul beneficiar al produselor societăţii.
Sub acelaşi aspect, se mai observă că, deşi la momentul încheierii contractului, era titulara unei creanţe în valoare de 193.224.229.102 lei asupra SC E. SA, aspect ce rezultă din procesul verbal de punctaj realizat între cele două societăţi şi din rapoartele de expertiză financiar contabilă efectuate în cauză, SC R. SA a cesionat la data de 22 ianuarie 2003 o creanţă în sumă de 224.710.202.681 lei, diferenţa fiind obţinută de aceasta ulterior, la data de 31 martie 2003, prin cesiuni de creanţe încheiate cu SC D. SRL (6.423.132.881 lei - contractul nr. 104), SC M.I. SA (3.999.558.182 lei - contractul nr. 105), SC V.F.G. SA (2.989.875.000 lei) şi SNP P. SA Bucureşti - A.T.A. Dărmăneşti (20.485.972.934 lei). Se constată, aşadar, că, deşi a invocat ca motiv al încheierii contractului de cesiune de creanţă cu SC M. SRL situaţia financiară dificilă a SC E. SA şi imposibilitatea recuperării datoriilor, SC R. SA Oneşti, în calitate de cesionar, a preluat de la cele patru societăţi menţionate creanţe deţinute asupra aceluiaşi debitor cedat, însă, de această dată la valoarea lor nominală, după ce, cu doar opt zile înainte, înstrăinase o creanţă asupra SC E. SA la un preţ mult mai mic decât valoarea ei nominală.
Totodată, nu poate fi omis faptul că, la aceeaşi dată, 31 martie 2003, prin contractul de cesiune de creanţă, SC R. SA a preluat de la SC E. SA creanţa în valoare de 2.412.565.418 lei, pe care această societate o deţinea asupra SC R.D. SA, deşi, în ipoteza în care susţinerea inculpaţilor privind situaţia financiară grea a cedentului şi-ar fi găsit corespondent în realitate, soluţia care s-ar fi impus din punct de vedere economic ar fi fost aceea a unei compensări între cele două societăţi până la limita respectivei creanţe ce a format obiectul cesiunii. Practic, aşa cum a arătat şi Curtea de apel, SC R. SA a obţinut din toate aceste operaţiuni doar suma de 7 miliarde lei, respectiv 3,62% din valoarea nominală a creanţei cedate în favoarea SC M. SRL, având în vedere că, pentru preţul cesiunii, de circa 40 miliarde lei, a acceptat să achiziţioneze cele cinci creanţe în sumă de aproximativ 33 miliarde lei.
Chiar dacă la data încheierii contractului, C. civ. în vigoare la acel moment permitea cedarea creanţei sub valoarea ei nominală sau chiar cu titlu gratuit, în analiza legalităţii tranzacţiei şi a voinţei reale a părţilor din momentul perfectării ei, trebuie examinat şi scopul urmărit de acestea prin vânzarea creanţei la un preţ infim în raport cu valoarea ei nominală, precum şi consecinţele produse asupra patrimoniului cedentului, elemente esenţiale de care depinde validitatea convenţiei, precum şi aprecierea acţiunilor întreprinse de persoanele implicate în încheierea ei ca reprezententând activităţi comerciale sau fapte prevăzute de legea penală. Or, din toate împrejurările anterior expuse, referitoare la modalitatea convenită pentru plata preţului cesiunii, la situaţia economico-fmanciară reală a SC E. SA şi evoluţia sa ulterioară, la faptul că s-a cedat o creanţă mai mare decât datoria reală acumulată de respectiva societate, diferenţa fiind obţinută după 8 zile prin preluarea, la valoarea lor nominală, a unor creanţe asupra aceluiaşi debitor cedat, toate coroborate cu producerea în patrimoniul SC R. SA Oneşti a unui prejudiciu în cuantum de 184.552.202.681 lei reprezentând diferenţa între valoarea nominală a creanţei cedate şi preţul cesiunii (stabilit inclusiv prin raportul de expertiză financiar contabilă întocmit în cursul cercetării judecătoreşti - obiectivul 11), rezultă că ceea ce s-a urmărit în realitate prin încheierea contractului de cesiune de creanţă nu a fost nicidecum acoperirea nevoii imediate de lichidităţi a societăţii şi recuperarea unei părţi din datoria înregistrată de SC E. SA, ci preluarea de către SC M. SRL a unei societăţi care să înregistreze cât mai puţine datorii faţă de alte companii şi în cadrul căreia să-şi poată mări cota de participare, prin conversia creanţei preluate în acţiuni, astfel încât să devină acţionar majoritar şi să poată impune politica şi managementul companiei.
De altfel, caracterul fraudulos al tranzacţiilor încheiate cu SC M. SRL şi consecinţele lor păgubitoare pentru SC R. SA nu rezultă, aşa cum a reţinut Curtea de apel, doar din rapoartele de expertiză financiar contabilă efectuate în cauză şi depoziţiile martorilor B.D.C., P.C., N.M., P.M., B.E., D.B., P.G., T.L. şi M.M.L., ci şi din cuprinsul raportului întocmit de auditorul independent P.W.H.C. în anul 2003, în care se constata faptul că aceste operaţiuni au fost considerate ca fiind suspecte şi prejudiciatoare pentru societate, din raportul noului administrator al SC R. SA Oneşti, SC V.V.T. SRL, prezentat în A.G.A. din 27 septembrie 2004, în care s-a consemnat că, la data de 31 decembrie 2002, societatea a pierdut pachetul de acţiuni al SC E. SA Slatina, aspect ce a influenţat nefavorabil exerciţiul financiar al societăţii, rafinăria înregistrând pierderi semnificative în relaţia cu SC M. SRL Câmpina atât ca urmare a înstrăinării acţiunilor, cât şi a cesionării creanţei de 224.710.202.000 lei la urî preţ de 1.200.000 dolari SUA, precum şi din raportul din 23 iunie 2006 al SC S.Q. SRL, lichidator judiciar al SC R. SA Oneşti, care indică printre cauzele care au dus la starea de insolvenţă a rafinăriei şi pe acelea ţinând de nerecuperarea creanţelor.
Rezultă, aşadar, din toate considerentele anterior expuse, că, prin încheierea contractelor din 2003, părţile au urmărit, de fapt, să creeeze doar aparenţa juridică a perfectării unor convenţii de vânzare-cumpărare produse petroliere, garanţie reală mobiliară şi, respectiv, cesiune de creanţă, voinţa lor reală fiind aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra pachetului de acţiuni de 42,66% deţinut de SC R. SA la SC E. SA Slatina prin eludarea dispoziţiilor legale imperative care reglementau piaţa de capital, concomitent cu transmiterea unor creanţe asupra aceleiaşi societăţi, fapt ce ar fi permis SC M. SRL să-şi mărească cota de participare prin conversia acestora în acţiuni şi să devină, astfel, acţionar majoritar, cu drept de decizie în ceea ce priveşte politica şi managementul companiei.
Deşi operaţiunea juridică a simulaţiei este permisă de dispoziţiile art. 1175 C. civ., este necesar, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, ca, pentru a putea produce efecte juridice între părţi, contractul deghizat să prezinte toate cerinţele esenţiale la care se referă art. 948 C. civ., inclusiv cauza licită, astfel încât scopul urmărit de subiecţii contractuali prin mascarea voinţei lor reale să nu constea în fraudarea unor legi sau să aducă atingere ordinii publice ori bunelor moravuri.
În cauză, însă, după cum s-a menţionat, ceea ce s-a urmărit, în realitate, de către părţi a fost transferul pachetului de acţiuni în afara pieţei de capital, prin fraudarea O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, scop interzis de lege şi de natură să atragă nevalabilitatea cauzei actelor juridice încheiate.
Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor lor de serviciu (inculpaţii M.M. şi G.T.), respectiv prin participarea la negocieri şi impunerea încheierii contractelor conducerii societăţii (inculpatul I.C.), inculpaţii recurenţi au contribuit la perfectarea şi derularea tranzacţiilor în condiţiile convenite, ştiind că, prin aceasta, cauzează un prejudiciu în patrimoniul SC R. SA şi o vătămare interesului său legal de a obţine preţul cel mai bun pentru bunurile înstrăinate, înalta Curte apreciază că, în mod întemeiat, activităţile desfăşurate de aceştia au fost incluse de instanţa de prim control judiciar în sfera ilicitului penal, constituind infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prevăzută de art. 246 raportat la art. 2481 C. pen. (cu reţinerea art. 26 C. pen., în cazul inculpatului I.C.).
Deşi inculpatul I.C. a negat, în mod constant, orice implicare în încheierea şi executarea contractelor, încercând să acrediteze ideea că decizia perfectării acestora a aparţinut conducerii societăţii, înalta Curte, în acord cu instanţa de prim control judiciar, constată rolul important pe care recurentul l-a avut în negocierea şi impunerea clauzelor contractuale, acesta fiind cel care a discutat, iniţial, cu reprezentanţii SC M. SRL, martorii T.E. şi A.M., despre intenţia lor de a cumpăra de la SC R. SA acţiunile pe care le deţinea la SC E. SA, fapt recunoscut chiar de către inculpat, cel care i-a invitat pe cei doi martori la şedinţa de bilanţ ţinută la Hotelul M., prezentându-i conducerii societăţii ca fiind persoanele cu care vor „face afaceri", precum şi cel care a condus negocierile purtate cu aceştia, aşa cum au declarat înşişi reprezentanţii SC M. SRL cu ocazia declaraţiilor iniţiale.
Chiar dacă era acţionar indirect la SC R. SA cu un procent de 7% deţinut de SC I.O. SA, inculpatul era perceput şi recunoscut, atât de salariaţi şi managementul societăţii, cât şi de partenerii de afaceri, ca o persoană cu putere de decizie în ce priveşte activitatea rafinăriei, dovadă fiind şi faptul că martorul C.T., abordat fiind de reprezentanţii SC M. SRL, -a indicat pe recurent ca fiind cel cu care trebuiau să discute despre o eventuală relaţie de afaceri privind SC E. SA.
Faptul că decizia de înstrăinare a acţiunilor SC E. SA a aparţinut inculpatului şi a fost luată anterior întâlnirii de la Hotelul M., fiind impusă, cu acea ocazie, staff-ului de conducere, rezultă atât din ordinul categoric pe care l-a adresat celor prezenţi, reprodus întocmai de aceştia („veţi face afaceri cu aceştia"), cât şi din împrejurarea că, ulterior, în urma apariţiei unor divergenţe între inculpaţii M.M. şi G.T. în legătură cu tranzacţiile încheiate, aceştia au convenit să se deplaseze la Bucureşti pentru a-i cere recurentului să-şi asume perfectarea contractelor, gest la care cei doi nu ar fi recurs dacă rolul inculpatului îacobov Corneliu s-ar fi limitat la a-i recomanda pe reprezentanţii SC M. SRL ca potenţiali parteneri de afaceri, aşa cum s-a apărat acesta. De asemenea, relevantă este şi reacţia inculpatului G.T. care, într-o discuţie cu martora B.E. referitoare la înregistrarea în contabilitate a diferenţei rezultate din cesiunea de creanţă, a afirmat „iată ce mi¬au pus ăştia la semnat", rezultând, aşadar, că negocierea clauzelor contractuale s-a făcut de inculpatul I.C. şi staff-ul său (preţ, termene, modalităţi de plată), urmând ca redactarea acestora să se facă ulterior.
Rolul important al inculpatului în luarea deciziei de înstrăinare a acţiunilor SC E. SA, în conceperea circuitului comercial cu scopul eludării dispoziţiilor imperative ale legii şi în impunerea clauzelor contractuale rezultă şi din faptul că, tot cu ocazia şedinţei de la Hotelul M., s-a hotărât şi cumpărarea creanţelor deţinute de SC D. SRL, SC M.I. SA, SC V.F.G. SA şi SNP P. SA Bucureşti - A.T.A. Dărmăneşti la SC E. SA, precum şi a creanţei deţinută de această din urmă societate asupra SC R.D. SA Slatina, având în vedere că, deşi staff-ul SC R. SA prezent la întâlnire deţinea procesele verbale de punctaj realizate cu societăţile din grup şi cunoştea faptul că SC E. SA datora doar suma de 193 miliarde lei către partea civilă, s-a convenit, totuşi, în contextul discuţiilor purtate, să se cesioneze o creanţă în cuantum de peste 224 miliarde lei. Mai mult, se constată chiar că unul dintre contractele de cesiune, respectiv cel încheiat cu SC V.F.G. SA, societate controlată de inculpat, a fost semnat personal de către acesta.
Având în vedere că, la data perfectării tranzacţiilor, inculpatul nu era funcţionar, în sensul art. 147 alin. (2) C. pen., Înalta Curte apreciază că, în mod corect, acesta a fost trimis în judecată şi condamnat de Curtea de apel pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa fiind unanime în a aprecia, aşa cum a subliniat şi instanţa de prim control judiciar, că, dacă participantul care săvârşeşte acte de executare nu îndeplineşte calitatea specială prevăzută de lege, cum este cazul în speţă, acesta urmează să răspundă în condiţiile art. 26 C. pen.
Asemenea inculpatului I.C., şi recurentul M.M. a încercat să-şi minimalizeze contribuţia avută la încheierea şi derularea celor trei contracte cu SC M. SRL şi să transfere întreaga responsabilitate pentru acestea în sarcina celorlalţi acuzaţi, însă probele administrate demonstrează, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, rolul său semnificativ în negocierea clauzelor contractuale şi punerea lor în executare, inculpatul participând, în calitatea sa de director general adjunct al SC R. SA, la întâlnirea de la Hotelul M. (declaraţiile martorilor T.E. şi A.M.), implicându-se activ în stabilirea preţului cesiunii de creanţă (declaraţiile inculpatei L.L. şi ale martorei V.A. în care arată că inculpatul le-a dat lămuriri în legătură cu sumele în lei şi valută ce trebuiau inserate în contractul de cesiune de creanţă), a termenelor de plată şi a condiţiilor în care urma a fi înstrăinat pachetul de acţiuni deţinut la SC E. SA şi folosindu-şi autoritatea pentru a o determina pe inculpata L.L. să îndeplinească acte ce nu intrau în atribuţiile sale de serviciu. Astfel, se reţine că inculpatul i-a solicitat acesteia să se ocupe de redactarea contractelor, punându-i la dispoziţie un draft, dându-i indicaţii scrise ori verbale şi solicitându-i în mod expres să introducă garanţia reală mobiliară asupra pachetului de acţiuni, i-a sugerat întocmirea unui referat pe care să-l prezinte inculpatului G.T. pentru a justifica efectuarea unor activităţi ce nu erau de competenţa sa şi i-a cerut, după semnarea contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere, să nu îl dea în derulare, fiind, totodată, cel care a ordonat emiterea adresei din 14 februarie 2003, prin care cumpărătorul a fost informat de imposibilitatea executării obligaţiei de livrare, adresă redactată de intimata L.L. după dictarea aceluiaşi inculpat.
Dovadă a faptului că recurentul era direct interesat şi urmărea derularea contractelor este şi împrejurarea că ordinul de plată prin care SC M. SRL a achitat preţul benzinei a fost expediat acestuia, purtând menţiunea „în atenţia dir. gen. M.", inculpatul ţinând, în permanenţă, legătura cu reprezentanţii cumpărătorului, care l-au anunţat despre introducerea acţiunii în instanţă, informaţie pe care a transmis-o, ulterior, şi martorei V.A., directorul Direcţiei Juridice.
De altfel, deşi inculpatul ocupa funcţia de director general adjunct al SC R. SA, acesta se subordona doar în scripte directorului general G.T., în realitate fiind cel care, în calitate de persoană de încredere a inculpatului I.C., stabilea coordonatele de desfăşurare a activităţii societăţii şi punea în practică hotărârile celui din urmă, având cea mai mare putere de decizie în cadrul companiei.
Aceeaşi atitudine procesuală a manifestat şi inculpatul G.T. care, pe întreg parcursul procedurii judiciare, inclusiv în faţa instanţei de recurs, a susţinut că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu ce i s-a reţinut în sarcină, arătând, în esenţă, că nu a fost implicat şi nici informat în legătură cu împrejurările perfectării şi executării tranzacţiilor şi că întreaga responsabilitate pentru acestea aparţine inculpatului M.M.
Înalta Curte, în acord cu instanţa de prim control judiciar, constată, însă, rolul important al inculpatului în desfăşurarea activităţii infracţionale, acesta, contrar susţinerilor sale, având cunoştinţă de cauza ilicită a celor trei contracte încheiate cu SC M. SRL Câmpina şi de acţiunile frauduloase ale celorlalţi recurenţi, precum şi reprezentarea faptului că, prin contribuţia sa concretă, aduce atingere intereselor legale ale SC R. SA Oneşti.
Astfel, în calitatea sa de director general şi administrator unic cu puteri lărgite al părţii civile, inculpatul a fost cel care, la solicitarea celorlalţi recurenţi, a semnat contractele în forma convenită de aceştia, deşi cunoştea valoarea nominală la care pachetul de acţiuni la SC E. SA intrase cu doar cinci luni înainte în patrimoniul societăţii, situaţia datoriilor înregistrate de aceeaşi companie faţă de SC R. SA, precum şi volumul de activitate al rafinăriei şi posibilitatea practică a acesteia de a onora obligaţia de livrare a produselor petroliere contractate.
Pe de altă parte, în aprecierea poziţiei sale subiective, nu poate fî omisă împrejurarea că, la data de 29 ianuarie 2003, i-a fost prezentat de către inculpata L.L. un referat, înregistrat în 2003, în care erau descrise toate aspectele legate de încheierea contractelor, referat pe care inculpatul a aplicat rezoluţia „de acord cu această tranzacţie". Mai mult, întreaga corespondenţă purtată de SC R. SA cu SC M. SRL a fost înregistrată pe cabinetul său, din 31 ianuarie 2003, din 13 februarie 2003 şi din 14 februarie 2003, situaţie care, pe lângă faptul că era una atipică în comparaţie cu alte relaţii comerciale desfăşurate de societate, demonstrează interesul şi preocuparea deosebită a inculpatului pentru derularea contractelor în condiţiile convenite de părţi.
Faptul că inculpatul a semnat în deplină cunoştinţă de cauză contractele în discuţie, având reprezentarea clară a consecinţelor lor păgubitoare pentru SC R. SA, rezultă şi din declaraţiile subordonaţilor săi, martora T.L. caracterizându-l pe acesta ca fiind o persoană care, înainte de a semna un document, îl citea cu mare atenţie, iar martora V.A. exprimau du-şi convingerea că directorul general „cunoştea despre contracte", întrucât nu i-a adresat nicio întrebare în legătură cu forma şi conţinutul lor. De asemenea, relevantă este şi discuţia purtată de inculpat cu martora B.E. referitor la înregistrarea în contabilitate a diferenţei rezultate din cesiunea de creanţă, ocazie cu care acesta a afirmat „iată ce mi-au pus ăştia la semnat", reacţia sa fiind o dovadă clară a faptului că a avut pe deplin reprezentarea consecinţelor păgubitoare pentru SC R. SA a celor trei contracte încheiate cu SC M. SRL
De altfel, cu toate că nu era necesar, întrucât atribuţiile legate de încheierea şi executarea contractelor intrau în sarcina managerului societăţii, iar o asemenea procedură nu mai fusese urmată în privinţa niciunei alte tranzacţii comerciale derulate de companie, inculpatul a supus cele trei convenţii aprobării A.G.A., în şedinţa din data de 29 aprilie 2003, deci după ce acestea fuseseră deja executate, fiind validate prin Hotărârea A.G.A. nr. 1/2003, respectivul punct nefiind trecut pe ordinea de zi publicată în M. Of., ci introdus în chiar ziua şedinţei.
Deşi reală susţinerea recurentului în sensul că nu a participat la negocierea clauzelor contractelor şi că iniţiativa încheierii lor a aparţinut reprezentanţilor SC M. SRL, înalta Curte arată că respectivele împrejurări nu au nicio relevanţă în privinţa răspunderii penale a acestuia, având în vedere că inculpatul nu este acuzat de faptul că ar fi iniţiat şi negociat convenţiile, ci pentru aceea că a acceptat perfectarea lor în condiţii păgubitoare pentru SC R. SA, prin semnătura sa dându-şi girul ca acestea să producă efecte, deşi cunoştea că scopul urmărit prin perfectarea lor contravine dispoziţiilor imperative ale legii.
Aşa fiind, Înalta Curte constată, asemenea instanţei de apel, că fapta reţinută în sarcina inculpatului G.T. întruneşte atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 246 raportat la art. 2481 C. pen., nefiind întemeiate criticile formulate de acesta prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, nici solicitarea lui de achitare pentru comiterea respectivei infracţiuni, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Totodată, faţă de toate motivele de fapt şi de drept expuse în dezvoltările anterioare, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate şi criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., constatând că faptele comise de inculpaţii recurenţi în legătură cu încheierea şi derularea celor trei contracte cu SC M. SRL sunt prevăzute de Legea penală, încadrându-se în dispoziţiile art. 246 raportat la art. 2481 C. pen. (cu reţinerea art. 26 în cazul inculpatului I.C.), şi că nu se impune achitarea acestora pentru săvârşirea respectivei infracţiuni, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., aşa cum au solicitat în curpinsul motivelor de recurs.
Având în vedere aceste considerente şi constatând că, în cauză, nu se regăsesc motivele de recurs reglementate de art. 3859 alin. (1) pct. 3, 12, 13 şi 18 C. proc. pen. şi nici nu este incident vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. şi de inculpaţii I.C., G.T. şi M.M.
Totodată, faţă de faptul că recurenţii inculpaţi sunt cei care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) şi 4 C. proc. pen., îi va obliga pe aceştia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de numitul B.N., Înalta Curte îl apreciază ca fiind inadmisibil şi îl va respinge ca atare, având în vedere în acest sens atât prevederile art. 3852 raportat la art. 362 C. proc. pen., cât şi situaţia concretă a recurentului ce rezultă din actele şi lucrările dosarului.
Astfel, înalta Curte constată că, prin rechizitoriul nr. 691/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., ce a constituit actul de sesizare al instanţei, s-a dispus, printre altele, disjungerea cauzei cu privire la săvârşirea de către învinuiţii C.T., E.C. şi Ţ.L. a infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, prevăzute de art. 246, art. 215, art. 290 şi art. 291 C. pen., fapte reclamate de partea vătămată B.N. (menţionat din eroare ca fiind B.I., aşa cum rezultă din adresa din 15 octombrie 2010 a aceleiaşi unităţi de parchet - filele 83-84 dosar recurs), apreciindu-se de către procuror că urmărirea penală nu este finalizată şi că se impune administrarea de noi probe pentru stabilirea răspunderii penale a persoanelor cercetate.
Ca urmare a soluţiei de disjungere dispusă de procuror, numitul B.N. nu a fost introdus în cauză şi citat în faţa instanţei de fond, neavând niciuna dintre calităţile prevăzute de lege pentru a participa la desfăşurarea procedurii judiciare de faţă, iar hotărârea Tribunalului Bucureşti nu a fost pronunţată în contradictoriu cu acesta, procesul penal continuând în privinţa faptelor şi persoanelor reclamate de recurent în Dosarul nr. 13/D/P/ 2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., care, ulterior, a declinat cauza, spre competentă soluţionare, la D.N.A.
Aşa fiind, se constată că instanţa nu a fost sesizată cu faptele pentru care numitul B.N. a formulat plângere şi, ca atare, nici nu s-a pronunţat asupra lor, împrejurare în care acesta nu era îndreptăţit să exercite calea de atac a recursului, neavând calitate de parte în cauză şi neîncadrându-se în niciuna dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 3852 raportat la art. 362 C. proc. pen.
Ca urmare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de numitul B.N. şi, având în vedere că acesta se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. şi de inculpaţii l.C., G.T. şi M.M. împotriva Deciziei penale nr. 245 din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind şi pe intimata inculpată L.L.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de B.N. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurentul B.N. la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurenţii intimaţi inculpaţi I.C., G.T. şi M.M. la plata sumelor de câte 375 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 75 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată L.L. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 75 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1067/2012. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2277/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... → |
|---|
