ICCJ. Decizia nr. 2364/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2364/2012
Dosar nr. 933/2/2012
Şedinţa publică din 4 iulie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 254 din 23 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a recunoscut sentinţa penală din 18 aprilie 2005 pronunţată de Judecătoria de Instrucţie nr. 4 din Terrassa - Spania privind pe condamnatul C.N. şi s-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 20 ani închisoare, din care a fost dedusă perioada executată de la 21 septembrie 2003 până la 19 aprilie 2005 şi de la 20 aprilie 2006 la zi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa penală din data de 18 aprilie 2005 pronunţată de Judecătoria de Instrucţie nr. 4 din Terrassa - Spania, definitivă la data de 25 mai 2006, s-a dispus condamnarea cetăţeanului român C.N. la pedepsele de 5 ani şi 1 zi de închisoare, respectiv 30 de luni şi o zi amendă, cu o cotă zilnică de 6 EUR şi răspunderea personală subsidiară de o zi de privare de libertate pentru fiecare două cote zilnice neplătite, pentru săvârşirea a două delicte de determinare coercitivă la prostituţie.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus condamnarea cetăţeanului român la trei pedepse de câte 12 ani închisoare pentru săvârşirea a trei delicte de agresiune sexuală.
În conformitate cu legislaţia spaniolă relevantă, prin hotărârea din data de 29 septembrie 2006, s-a dispus ca persoana condamnată să execute maxim 20 de ani închisoare.
Ca situaţie de fapt, instanţa a reţinut că, la data de 13 septembrie 2003, numitul C.N. a adus-o în Spania pe minora F.B. (născută la data de 23 iulie 1987), în scopul exploatării sale sexuale pe teritoriul acestei ţări. După ce au rămas două zile în Barcelona, condamnatul C.N., alături de cetăţeanul român I.G., au convenit cu proprietarul clubului "O.N." să îi permită minorei să întreţină relaţii sexuale în local. Ca urmare a acestor negocieri, partea vătămată F.B. a întreţinut de două ori relaţii sexuale, sumele de bani obţinute fiind remise numitului C.N.
Totodată, la data de 15 septembrie 2003 (în două rânduri) şi la data de 16 septembrie 2003, prin constrângere şi ameninţări, persoana condamnată a întreţinut relaţii sexuale cu minora-parte vătămată.
Totodată, din actele dosarului, a rezultat că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 129 lit. a), b), c), d), f) din aceeaşi lege, în sensul că:
- persoana condamnată C.N. este cetăţean român cu domiciliul în România; în acest sens, inadvertenţa strecurată în hotărârea de condamnare - care se referă la Z.N. - a fost lămurită anterior sesizării instanţei, prin verificarea datelor de identitate şi a paşaportului persoanei condamnate. În urma acestor verificări a rezultat că persoana condamnată de autorităţile spaniole este cetăţeanul român C.N., cu datele de stare civilă menţionate în sentinţa penală, indicarea numelui Z. fiind, probabil, rezultatul unei erori materiale;
- hotărârea penală de condamnare este definitivă din data de 25 mai 2006;
- la data primirii cererii de transferare sus-numitul avea de executat mai mult de 6 luni închisoare din durata pedepsei finale;
- transferul a fost consimţit de către condamnat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză a consecinţelor juridice ce decurg din transfer;
- din examinarea tuturor actelor cauzei rezultă că, în această fază a procedurii, statul de condamnare nu se opune transferului.
În privinţa efectelor transferului prevăzute de art. 144 din Legea nr. 302/2004, Curtea apreciază că pedeapsa finală de 20 de ani închisoare aplicată condamnatului C.N. corespunde ca natură şi durată exigenţelor legii române, respectiv dispoziţiilor art. 53 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 34 alin. (2) C. pen.
Instanţa de apel, în examinarea prezentei cereri, raportat la pedeapsa rezultantă aplicată condamnatului de către statul de condamnare şi pentru care s-a dispus transferarea acestuia în vederea continuării executării acestei pedepse de 20 ani a reţinut că, potrivit art. 34 alin. (2) C. pen. pedeapsa rezultantă nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, pedeapsa rezultantă neputând depăşi nici limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 ani, prevăzută de art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen.
Împotriva Sentinţei nr. 143/F din 30 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat recurs recurentul-condamnat C.N., solicitând admiterea recursului, invocând ca motive de casare dispoziţiile art. 3859 pct. 9 şi 172 C. proc. pen.
Examinând recursul declarat în cauză de recurentul-condamnat C.N. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., reţine că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Analizând actele şi lucrările din dosar, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică.
În privinţa hotărârii penale a cărei recunoaştere se impune în procedura de faţă, Curtea constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 149 alin. (4) coroborat cu art. 134 alin. (2) lit. a), b) din Legea nr. 302/2004, numai hotărârea de condamnare definitivă este susceptibilă să producă consecinţe juridice pe teritoriul României şi se impune, aşadar, a fi recunoscută în procedura transferului. Documentele referitoare la stadiul executării pedepsei urmează a fi avute în vedere doar la stabilirea duratei sancţiunii executabile, fără a fi susceptibile de a produce, prin ele însele, efecte juridice pe teritoriul statului de executare, date fiind diferenţele între sistemele juridice aplicabile.
Aceste documente nu au, de altfel, o relevanţă juridică de sine-stătătoare, ele făcând corp comun cu hotărârea penală de condamnare.
Opţiunea statului de executare pentru continuarea executării pedepsei finale nu justifică o examinarea prealabilă şi distinctă a cuantumului fiecărei pedepse aplicate pentru infracţiunile concurente, deoarece recunoaşterea hotărârii străine în procedura transferului tinde la crearea cadrului legal pentru executarea pedepsei finale în România, iar nu la verificarea conformităţii hotărârii străine cu legea română sub toate aspectele sale de drept.
Înalta Curte, în examinarea recursului, raportat la pedeapsa rezultantă aplicată condamnatului de către statul de condamnare şi pentru care s-a dispus transferarea acestuia în vederea continuării executării acestei pedepse de 20 ani reţine că, potrivit art. 34 alin. (2) C. pen. se prevede că pedeapsa rezultantă nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, pedeapsa rezultantă neputând depăşi nici limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 ani, prevăzută de art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen.
În raport de acest text de lege se reţine că durata pedepsei rezultante aplicată condamnatului de autorităţile judiciare din Spania, 20 ani închisoare, nu este incompatibilă cu legislaţia română, acest cuantum se încadrează în limitele generale ale pedepsei prev. de art. 53 C. pen., considerente faţă de care se va respinge ca nefondat recursul recurentului-condamnat, în cauză nefiind îndeplinite cerinţele art. 146 din Legea nr. 302/2004 modificată.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul C.N., iar acesta va fi obligat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul C.N. împotriva Sentinţei penale nr. 143/F din 30 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 iulie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 2356/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2366/2012. Penal. Cerere de transfer de... → |
---|