ICCJ. Decizia nr. 2533/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2533/2012
Dosar nr. 9610/212/2012
Şedinţa publică din 8 august 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 5 iulie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, ca instanţă de recurs, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului D.C.B.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că, în cauză, subzistă în continuare temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi care au fost consolidate prin pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpatului, care, deşi nedefinitivă, conturează presupunerea rezonabilă că acesta a comis faptele deduse judecăţii şi constituie un argument suplimentar pentru privarea de libertate a inculpatului.
Indiciile temeinice de comitere a faptelor sunt susţinute de mijloacele de probă administrate în cauză şi redate în hotărârea primei instanţe, acestea fundamentând concluzia îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.
S-a apreciat că este aplicabil cazul prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile cercetate, dar şi pericolul social concret pentru ordinea publică, raportat la circumstanţele şi împrejurările de fapt ale comiterii faptei, astfel cum a fost reţinută în sarcina inculpatului.
Curtea a apreciat, în raport de acuzaţiile aduse inculpatului, modul în care se reţine că a acţionat şi urmarea produsă, că pericolul concret pentru ordinea publică nu a dispărut şi nici nu s-a estompat, întrucât starea de insecuritate indusă cetăţenilor prin săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate mare este, în mod evident, semnificativă şi durabilă în timp.
În concluzie, s-a apreciat că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, fiind singura măsură preventivă proporţională şi menită să asigure buna desfăşurare a procesului penal.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul D.C.B., cale de atac nemotivată în fapt şi drept.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru considerentele următoare:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, pe de o parte, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Conform dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. proc. pen. pot fi atacate cu recurs încheierile date în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune cu privire la luarea, menţinerea, revocarea, încetarea măsurilor preventive.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se observă că încheierile date de instanţa de judecată ca instanţă de recurs prin care se dispune menţinerea unei măsuri preventive, sunt definitive, legiuitorul neprevăzând, în mod expres, nici o cale de atac împotriva acestora.
Coroborând textele de lege anterior menţionate se constată că încheierea atacată de inculpat a fost pronunţată de Curtea de Apel Constanţa ca instanţă de recurs, este definitivă, astfel că demersul procesual al acestuia apare ca inadmisibil.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge recursul, ca inadmisibil.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.C.B. împotriva Încheierii din data de 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 9610/212/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2534/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2531/2012. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
