ICCJ. Decizia nr. 2544/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2544/2012
Dosar nr. 3352/98/2011/a8
Şedinţa publică din 13 august 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 1 august 2012 Curtea de Apel Bucureşti în conformitate cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpaţilor M.C. şi N.M.G.
A reţinut instanţa, că lăsarea în libertate a acestora prezintă şi în prezent un pericol concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât fapta reţinută în sarcina lor constituie infracţiune pedepsită de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, existând probe că lăsarea lor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, pericol ce rezidă din natura şi gravitatea infracţiunii, dar şi din modul de desfăşurare a activităţii infracţionale, valorile sociale lezate de o deosebită importanţă ce vizează viaţa şi patrimoniul persoanei, natura faptei şi gravitatea acesteia, modalitatea de săvârşire folosind obiecte, sabie şi bâtă, precum şi persoana inculpaţilor şi atitudinea lor procesuală.
S-a constatat că lăsarea inculpaţilor în libertate nu este justificată şi nici oportună, starea de arest preventiv nedepăşind limitele unui termen rezonabil şi că în prezent subzistă temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, măsură luată şi menţinută cu respectarea disp. art. 143 C. proc. pen., şi respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen.
S-a apreciat că există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit fapta pentru care sunt cercetaţi, relevante fiind probele administrate la dosar şi că menţinerea măsurii arestării preventive se justifică în scopul de a-i face pe inculpaţi să "conştientizeze asupra comportamentului lui antisocial", cât şi pentru buna desfăşurare a judecăţii şi pentru a-i împiedica să comită alte fapte penale.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul M.C. şi a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi judecarea în stare de libertate, arătând că din probatoriul administrat nu rezultă că ar fi fost prezent la locul incidentului.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.C. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul nr. 269/P/2011 din 18 august 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, au fost trimişi în judecată inculpaţii M.C. şi N.M.G., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. pentru inculpatul M.C., reţinându-se şi starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen.
Prin Sentinţa penală nr. 130 din 25 aprilie 2012 a Tribunalului Ialomiţa în baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.C. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen. pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat.
În fapt, s-a reţinut că în ziua de 16 iunie 2011, inculpaţii M.C. şi N.M.G., pe fondul unui conflict datorat unor neînţelegeri băneşti, i-au aplicat părţii vătămate I.M., lovituri în cap cu un obiect tăietor despicător, probabil sabie şi respectiv cu un corp dur, probabil bâtă, provocându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 11 - 12 zile de îngrijiri medicale.
Inculpaţii au fost arestaţi la data de 24 iunie 2011 prin Încheierea nr. 13/A/ din 24 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.C. se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului art. 20 rap la art. 174 - art. 175 lit. i), alin. (2) C. pen. este sancţionată cu pedeapsa ce depăşeşte 4 ani închisoare.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei).
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului M.C. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru o infracţiune caracterizată de un grad ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impune menţinerea detenţiei provizorii, respectiv infracţiunea de tentativă la omor calificat.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor comise poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului care este recidivist, din modul în care acesta a acţionat, care ar crea în rândul colectivităţii un sentiment de insecuritate, de pericol şi de nesiguranţă specific pericolului pentru ordinea publică şi ar încuraja săvârşirea unor fapte similare.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul M.C. cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C. împotriva încheierii din data de 1 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 3352/98/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2547/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2543/2012. Penal → |
|---|
