ICCJ. Decizia nr. 2548/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2548/2012
Dosar nr. 5382/1/2012
Şedinţa publică din 13 august 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 8 august 2012 Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în temeiul art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a inculpatului M.V.C.
A constatat instanţa că din probe rezultă că inculpatul se află în situaţia prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., temei avut în vedere şi la luarea măsurii arestului preventiv, în sensul că există presupunerea că inculpatul a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 (patru) ani închisoare şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
A constatat că se menţin temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestului preventiv şi că inculpatul prezintă un pericol concret, real şi actual pentru ordinea publică, pericol care rezultă din gravitatea infracţiunii pentru care a fost condamnat şi din împrejurările în care se presupune că a fost comisă fapta.
Cât priveşte pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, instanţa a reţinut că pericolul concret pentru ordinea publică trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, al respectului faţă de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase, organele de stat nu acţionează cu fermitate.
S-a constatat că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, punerea sa în libertate ar reprezenta o încurajare a săvârşirii unor fapte similare, de persoane care au aceasta tendinţă, văzând lipsa de fermitate a justiţiei faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte, ar crea chiar o stare de insecuritate în rândul cetăţenilor. În raport de aspectele mai sus-arătate, s-a constatat că temeiurile pentru care s-a luat măsura arestului preventiv nu au încetat şi se impune menţinerea măsurii arestului preventiv pentru inculpat şi în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv pentru considerentele care se vor dezvolta.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul M.V.C. şi a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii revocarea măsurii arestării preventive, arătând că măsura este nelegală şi netemeinică, iar judecarea în stare de libertate nu ar impieta bunul mers al procesului penal.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.V.C. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul nr. 807/P/2011 din 27 decembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, inculpatul M.V.C. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv pentru comiterea infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.
Prin Sentinţa penală nr. 180/D din 5 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Bacău, în baza art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat apelantul inculpat M.V.C., la pedeapsa de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de omor (fapta din 28 octombrie 2011, victima fiind socrul său). S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 (doi) ani. S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen. În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a scăzut din pedeapsă reţinerea din 29 octombrie 2011 şi arestul preventiv din 2 noiembrie 2011, la zi. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului. În baza art. 15 alin. (1) C. proc. pen. s-a luat act că partea civilă M.L. (soţia supravieţuitoare a victimei) a renunţat la pretenţiile civile solicitate iniţial. S-a dispus păstrarea mijloacelor materiale de probă, aflate în Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Bacău până la soluţionarea definitivă a cauzei. În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat.
S-a reţinut, în esenţă, că în după-amiaza zilei de 28 octombrie 2011, pe motiv că M.G. a lovit-o pe fiica sa, M.E., cu muchia unei securi în zona capului, inculpatul M.V.C., după ce i-a luat securea din mână şi a aruncat-o pe prispa casei, l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele în zona capului, s-a urcat cu genunchii pe torace, l-a imobilizat şi l-a legat cu o funie de mâini şi de picioare şi în urma loviturilor aplicate, victima a decedat.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.V.C. se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului art. 174 alin. (1) C. pen. este sancţionată cu pedeapsa ce depăşeşte 4 ani închisoare. (respectiv de la 10 la 20 ani)
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei).
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului M.V.C. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru o infracţiune caracterizată de un grad ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impune menţinerea detenţiei provizorii, respectiv infracţiunea de omor.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor comise poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului - acesta fiind cunoscut ca o persoană violentă şi impulsivă, din modul în care acesta a acţionat - multitudinea leziunilor constatate pe corpul victimei aplicate în prezenţa copiilor săi minori, care ar crea în rândul colectivităţii un sentiment de insecuritate, de pericol şi de nesiguranţă specific pericolului pentru ordinea publică, cât şi de urmarea produsă - respectiv moartea victimei M.G.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul M.V.C. cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V.C. împotriva încheierii din data de 8 august 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 6901/110/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 208/2012. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2553/2012. Penal → |
|---|
