ICCJ. Decizia nr. 2545/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2545/2012
Dosar nr. 6257/113/2011/a5
Şedinţa publică din 13 august 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 30 iulie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 3002 C. proc. pen. în ref. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului M.A.M.
A constatat instanţa verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive în condiţiile art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160b C. proc. pen., că arestarea preventivă este legală şi că temeiurile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. combinat cu art. 148 lit. f) C. proc. pen. care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate.
Astfel, infracţiunea pentru care a fost cercetat, trimis în judecată şi condamnat inculpatul este o faptă gravă, sancţionată de legiuitor cu închisoarea mai mare de 4 ani şi raportându-se atât la datele care circumstanţiază infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, cât şi la pericolul social concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a acestuia, pericol care se regăseşte în însăşi natura şi gravitatea faptei, instanţa a apreciat că se impune menţinerea stării de arest a inculpatului.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul şi a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii arătând că nu există temeiuri noi şi cele avute în vedere la luarea măsurii au încetat. A solicitat punerea în libertate, iar în subsidiar a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.A.M. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin Sentinţa penală nr. 67 din 24 aprilie 2012, Tribunalul Brăila, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. în referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul M.A.M. la 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă comisă în cursul lunii septembrie 2011.
În baza art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând din interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen., lit. b) C. pen., şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului M.A.M. şi potrivit art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive cuprinsă între 24 noiembrie 2011 - 25 aprilie 2012.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen. şi art. 61 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, a dispus confiscarea de la inculpatul M.A.M. a sumei de 4.000 RON şi l-a obligat la plata acestei sume către stat.
A constatat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, întrucât făptuitorul-parte vătămată A.G. a sesizat fapta la data de 14 noiembrie 2011 (denunţ şi declaraţie olografă), iar organul de urmărire penală (D.N.A. - Serviciul Teritorial Galaţi) s-a sesizat din oficiu cu privire la această faptă la data de 4 noiembrie 2011, anterior denunţurilor formulate în cauză.
În baza art. 357 lit. c) C. proc. pen., a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 237/P/2011 din 9 decembrie 2011, asupra apartamentului situat în Brăila până la plata sumei de 4.000 RON către stat, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.A.M., reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 este sancţionată cu pedeapsa ce depăşeşte 4 ani închisoare, respectiv 2 - 10 ani.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nicio persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei).
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului M.A.M. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru o infracţiune caracterizată de un grad ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impune menţinerea detenţiei provizorii.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind faptele de corupţie poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a acţionat, care ar crea în rândul colectivităţii un sentiment de insecuritate, de pericol şi de nesiguranţă specific pericolului pentru ordinea publică.
Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea/ţara, potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării preventive luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Astfel, măsura arestării preventive a fost dispusă faţă de inculpat, cu respectarea dispoziţiilor legale, iar până la acest moment procesual nu s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri.
În cauză, sunt îndeplinite atât cerinţa prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că există indicii temeinice, în sensul dispoziţiilor art. 143 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat, cât şi exigenţele art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât cu privire la limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală pentru infracţiunea pentru care inculpatul este cercetat, cât şi cu privire la existenţa pericolului concret pentru ordinea publică ce l-ar prezenta punerea în libertate a acestuia.
Acesta se deduce din gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor săvârşite, din modalitatea şi circumstanţele reale ale comiterii faptelor penale, din natura acestora, din limitele de pedeapsă prevăzute de lege.
Pe de altă parte, în condiţiile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acest text este interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inculpatul arestat preventiv are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil şi de a fi eliberat în cursul procedurii, însă în cauza de faţă instanţa reţine că oportunitatea punerii în libertate a inculpatului prin înlocuirea măsurii arestării preventive este evaluată prin stadiul actual al procedurii, probaţiunea nefiind în acest moment finalizată, iar pe de altă parte, durata arestării preventive a inculpatului nu este disproporţionată în raport de importanţa şi complexitatea cauzei, precum şi de gravitatea faptelor imputate.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul M.A.M. cu obligarea recurentului-inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.M. împotriva Încheierii din data de 30 iulie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 6257/113/2011.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2552/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 482/2012. Penal → |
|---|
