ICCJ. Decizia nr. 2552/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2552/2012
Dosar nr. 4544/1/2012
Şedinţa publică din 16 august 2012
Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată că, prin Sentinţa penală nr. 99 din 14 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, s-a dispus, în baza art. 174 rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), condamnarea inculpatului S.I.C. la 20 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar, în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive, de la 9 aprilie 2011 la zi.
În temeiul art. 118 lit. b) C. pen., a fost confiscată de la inculpat "ţapina" folosită la comiterea infracţiunii, iar, în baza art. 357 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., s-a dispus restituirea către S.I. a celorlalte bunuri aflate la Camera de corpuri delicte a Tribunalului Argeş.
În temeiul art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen. şi art. 998, 999 C. civ., inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile M.F. suma de 125.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile, din care 100.000 RON daune morale şi 25.000 RON daune materiale, iar părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti suma de 9.593,22 RON, cu titlu de cheltuieli de spitalizare. Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat şi către partea civilă M.F.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că, în ziua de 7 aprilie 2011, victima M.G. împreună cu martorul M.G.A. s-au deplasat în com. Albeştii de Muscel pentru a-l ajuta pe martorul M.G.B. la repararea unui fânar.
În cursul zilei, martorul M.G.A. a mers la un magazin din comună, ocazie cu care s-a întâlnit cu inculpatul S.I.C. şi cu martorul C.M. şi, întrucât între inculpat şi martorul M.G.A. exista o stare conflictuală mai veche, inculpatul, împreună cu martorul C.M., ambii fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, i-au aplicat mai multe lovituri martorului M.G.A. După încetarea conflictului, S.I.C., împreună cu martorul C.M., s-au deplasat la domiciliul inculpatului, la poarta căruia au apărut, după câteva minute, M.G.A., M.G.B. şi victima M.G. Fără ca victima să intre în curtea inculpatului, aceasta l-a întrebat de ce i-a lovit fiul, împrejurare în care inculpatul a luat un obiect denumit ţapină aflat în curtea sa, a ieşit în stradă şi a aplicat victimei o lovitură puternică în zona capului, determinând căderea acesteia pe sol. Întrucât inculpatul intenţiona să mai aplice lovituri victimei, fiul acesteia, martorul M.G.A., s-a interpus între el şi victimă şi a barat lovitura, după care l-a lovit pe inculpat în zona toracică stângă, conflictul dintre cei doi fiind aplanat de intervenţia rudelor inculpatului. M.G. a fost ajutat de martorii M.G.A. şi M.G.B. să se ridice, fiind dus la domiciliul acestuia din urmă, de unde a fost preluat de salvare, transportat şi internat la Spitalul Municipal Câmpulung, după care a fost transferat la Spitalul Universitar Bucureşti, decedând în data de 8 aprilie 2011. Din concluziile raportului medico-legal de necropsie întocmit în cauză rezultă că moartea numitului M.G. a fost violentă şi s-a produs prin hemoragie şi dilacerare meningo-cerebrală, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral grav, între leziunile traumatice şi deces existând legătură directă necondiţionată de cauzalitate.
Această situaţie de fapt a fost reţinută de judecătorul fondului pe baza următoarelor mijloace de probă: procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşele foto, declaraţiile martorilor M.G.A., M.G.B., C.M., M.G.C. şi C.N., ale martorilor C.R., C.N., C.I. şi S.A. doar în ceea ce priveşte existenţa conflictului dintre inculpat şi victimă, nu şi a modului în care acesta s-a desfăşurat, declaraţiile inculpatului, de asemenea, doar în ceea ce priveşte existenţa conflictului dintre el şi victimă, raportul de necropsie medico-legală şi completarea acestuia dispusă de către instanţă, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică pentru detectarea comportamentului simulat, procesul-verbal de examinare tehnico-ştiinţifică criminalistică.
În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului în sensul că s-ar fi aflat în stare de legitimă apărare, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, având în vedere faptul că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că victima sau vreunul din cei doi martori care au însoţit-o au intrat în domiciliul inculpatului şi nici că aceştia au venit înarmaţi, singura atitudine ofensivă pe care a avut-o victima fiind aceea de a-l întreba pe inculpat de ce l-a lovit pe fiul său.
De asemenea, s-a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 73 C. pen., având în vedere că, din probele administrate, nu rezultă că victima sau vreunul din cei doi martori care au însoţit-o l-au lovit pe inculpat sau au pus în pericol viaţa sau drepturile acestuia.
În drept, instanţa a apreciat că fapta inculpatului S.I.C. care, în ziua de 7 aprilie 2011, în jurul orelor 16:30, aflându-se în faţa curţii locuinţei sale, a lovit-o pe victima M.G. cu o ţapină în zona capului, producându-i leziuni traumatice ce i-au cauzat decesul, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 174 rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
La individualizarea pedepsei, tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul ridicat de pericol social concret al faptei, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, respectiv pe fondul consumului de alcool şi al atitudinii conflictuale a inculpatului, urmările produse, precum şi persoana acuzatului, care a mai fost condamnat anterior pentru fapte săvârşite cu violenţă, respectiv pentru infracţiuni de lovire, tâlhărie şi tentativă de viol, fiind cunoscut ca având o predispoziţie spre săvârşirea de fapte antisociale, şi care a adoptat o atitudine total nesinceră pe parcursul procesului penal. În consecinţă, s-a apreciat că scopul pedepsei, aşa cum este prevăzut de art. 52 C. pen., se poate realiza prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 20 de ani.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul S.I.C., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul omisiunii reţinerii dispoziţiilor art. 44 C. pen. referitoare la legitima apărare şi la omisiunea punerii în discuţie a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., aspecte care, în opinia sa, sunt de natură să atragă casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.
Prin Decizia penală nr. 53 din 25 mai 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.I.C., în baza art. 383 alin. (11) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a acestuia, a dedus, în continuare, perioada arestării preventive de la 14 februarie 2012 la 25 mai 2012 şi l-a obligat pe apelant la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat ca nefiind întemeiată susţinerea referitoare la incidenţa prevederilor art. 44 alin. (21) C. pen., constatând, din ansamblul probator al cauzei, la care s-a făcut pe larg trimitere în considerentele deciziei, că incidentul dintre inculpat şi victimă, soldat în final cu moartea acesteia din urmă, a avut loc în drum, la poarta locuinţei inculpatului, şi nu în curtea acestuia, împrejurare care rezultă cu certitudine din declaraţiile martorilor oculari M.G.A., C.M. şi M.G.B. În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor C.R., C.I. şi S.A., rude apropiate ale apelantului, care au arătat că acest conflict ar fi avut loc în curtea inculpatului, unde a intrat victima M.G. şi fiul său M.G.A., acestea au fost apreciate ca nesincere, având în vedere, pe de o parte, gradul de rudenie dintre martori şi inculpat, iar, pe de altă parte, faptul că respectivele depoziţii nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, Curtea apreciind ca exprimând adevărul, în raport de ansamblul probator al cauzei, declaraţiile celorlalţi martori - M.G.A., C.M. şi M.G.B., martori oculari neinteresaţi, care au susţinut că incidentul a avut loc în faţa porţii inculpatului, iar cel care a lovit victima a fost inculpatul, şi nu C.M.A. De altfel, având în vedere declaraţiile acestor martori, care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, Curtea a respins solicitarea inculpatului privind expertizarea probelor de sânge de pe anumite obiecte identificate în curtea inculpatului, între care şi "ţapina", apreciind că o astfel de expertiză nu poate stabili locul de unde s-au ridicat urmele biologice, nefiind, astfel, relevantă sub aspectul stabilirii locului în care s-a desfăşurat incidentul, respectiv în curtea inculpatului sau în faţa porţii, pe drumul public.
Cu referire la cea de-a doua critică formulată de apelant, Curtea a apreciat că şi aceasta este nefondată, întrucât, pe de o parte, inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, solicitând achitarea sa, iar, pe de altă parte, a avut apărător ales, care trebuia să îl încunoştinţeze de posibilitatea de a recurge la procedura recunoaşterii vinovăţiei, conform prevederilor art. 3201 C. proc. pen.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.I.C., reiterând criticile formulate în apel.
Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., recurentul-inculpat a susţinut, în esenţă, că instanţele inferioare nu s-au pronunţat asupra rezultatelor testului ADN efectuat în cursul urmăririi penale, care erau esenţiale pentru dovedirea faptului că victima a pătruns în curtea sa şi că, astfel, a comis agresiunea asupra acesteia în stare de legitimă apărare. În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, respectiv nu a adus la cunoştinţa inculpatului dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., iar instanţa de apel, deşi l-a întrebat pe inculpat dacă se prevalează de respectivele prevederi legale, acesta răspunzând afirmativ, a omis să se mai pronunţe cu privire la aplicarea acestor dispoziţii.
Totodată, inculpatul-recurent a criticat hotărârile pronunţate în cauză pe motive de netemeinicie, solicitând, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., reducerea cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată, prin reţinerea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., precum şi a prevederilor art. 73, 74 C. pen., având în vedere că a acţionat pe fondul unei stări de tulburare emoţională, aflându-se şi în situaţia depăşirii limitelor legitimei apărări.
Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, în cadrul cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 172 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul S.I.C. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate sau asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Pentru a fi incident acest caz de casare se cere, deci, ca, pe parcursul procesului penal, să fi fost administrate anumite probe, prin procedeele şi mijloacele prevăzute de lege, probe de natură să influenţeze soluţia procesului, în sensul schimbării acesteia - din condamnare în achitare sau invers - ori modificării soluţiei de condamnare, fie în legătură cu încadrarea juridică a faptei, fie cu pedeapsa aplicată, iar instanţa să fi omis să se pronunţe asupra unora din aceste probe administrate în cauză.
În speţă, însă, ceea ce se critică, în realitate, de către recurent nu este omisiunea instanţelor de a lua în considerare unele dintre probele administrate, ci faptul că organele judiciare nu au administrat o anumită probă solicitată de inculpat, respingând, atât în fond, cât şi în apel, cererea acestuia de efectuare a unei expertize criminalistice, aspect care nu poate fi cenzurat în cadrul cazului de casare prevăzut art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. şi nici prin prisma vreunui alt motiv de recurs dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen.
În acest sens, este de menţionat că respingerea de către instanţe a unora dintre probele solicitate pe parcursul procesului penal nu poate constitui cazul de casare prevăzut art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., care are în vedere doar omisiunea judecătorului de a se pronunţa asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, iar nu şi situaţia în care instanţa a respins respectivele cereri, apreciindu-le motivat ca fiind neîntemeiate, aşa cum este cazul şi în speţa de faţă, în care judecătorul fondului, precum şi instanţa de prim control judiciar, în şedinţele publice din datele de 20 septembrie 2011 şi, respectiv, 24 mai 2012, au respins solicitarea inculpatului de efectuare a unei expertize criminalistice, apreciind-o ca neconcludentă şi neutilă soluţionării cauzei.
Pe de altă parte, deşi face referire în cuprinsul motivelor de recurs la rezultatele testului ADN efectuat în cursul fazei nepublice a procesului, asupra cărora instanţele nu s-ar fi pronunţat, Înalta Curte constată că o asemenea probă nici nu a fost administrată de organele de urmărire penală, examinarea tehnico-ştiinţifică criminalistică dispusă în cauză relevând absenţa sângelui de natură umană pe obiectele ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului, împrejurare în care efectuarea respectivei expertize ADN nu ar fost posibilă.
Cu privire la omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii inculpatului de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este întemeiată, constatând, din examinarea actelor dosarului, că, la solicitarea apelantului formulată la termenul de judecată din data de 24 mai 2012 cu privire la incidenţa respectivei cauze de reducere a pedepsei, curtea de apel a oferit un amplu şi detaliat răspuns în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, expunând pe larg motivele pentru care a considerat că prevederile legale invocate nu sunt aplicabile, ceea ce constituie, de fapt, o pronunţare asupra cererii formulate de inculpat în cuprinsul motivelor de apel.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că nu este incident în speţă cazul de casare prevăzut art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., invocat de recurentul-inculpat.
2. Deşi acesta a criticat, prin prisma aceluiaşi motiv de casare, şi omisiunea instanţei de fond de a pune în vedere dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că respectiva critică nu se circumscrie cazului menţionat, neîncadrându-se în niciuna din ipotezele expres şi limitativ prevăzute de pct. 10 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., care se referă la nepronunţarea fie asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, fie cu privire la unele probe administrate, fie asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului. Ceea ce se invocă, însă, de către recurentul-inculpat este încălcarea de către judecătorul fondului a obligaţiei înscrise în alin. (3) al art. 3201 C. proc. pen., aspect ce poate fi cenzurat în recurs doar prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., în varianta încălcării legii procesuale prin neaplicarea de către prima instanţă a unei dispoziţii legale care trebuia aplicată.
Reglementând procedura de judecare a cauzei în situaţia recunoaşterii vinovăţiei, art. 3201 C. proc. pen. stabileşte în alin. (1) că, până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
De asemenea, în alin. (3) al aceluiaşi articol se prevede că, la termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.
Rezultă, aşadar, din coroborarea textelor de lege menţionate, că iniţiativa aplicării procedurii simplificate aparţine inculpatului, care are obligaţia, potrivit alin. (1) al art. 3201 C. proc. pen., să solicite instanţei, până la începerea cercetării judecătoreşti, ca judecarea cauzei să se realizeze în baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală, pe care îl cunoaşte şi îl însuşeşte, cu condiţia de a declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare. Potrivit dispoziţiilor legale invocate, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu are, aşa cum a susţinut recurentul, îndatorirea legală de a-i explica acuzatului conţinutul şi consecinţele aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. (aşa cum se prevede, spre exemplu, în mod expres în art. 320 alin. (1) C. proc. pen. cu privire la explicaţiile pe care preşedintele completului trebuie să le ofere persoanei vătămate referitor la dreptul de a participa în proces ca parte vătămată sau civilă), sarcină ce revine reprezentantului convenţional al acestuia, ci doar obligaţia de a-l întreba pe inculpat dacă solicită judecarea cauzei conform procedurii simplificate, urmând să procedeze, în caz de răspuns afirmativ, la audierea lui şi supunerea cererii formulate în dezbaterea contradictorie a procurorului şi a celorlalte părţi.
Or, din examinarea actelor dosarului, se observă că instanţa de fond şi-a îndeplinit această obligaţie, circumscrisă celei cu caracter general reglementată de art. 302 alin. (1) şi art. 320 alin. (2) C. proc. pen., întrebând procurorul şi părţile, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, dacă mai au alte cereri de formulat sau excepţii de invocat prealabil citirii actului de sesizare şi, întrucât inculpatul, asistat fiind de apărător ales, nu a invocat prevederile art. 3201 C. proc. pen., a trecut la judecarea cauzei potrivit procedurii obişnuite.
Ca urmare, se constată că instanţa de fond a respectat dispoziţiile procedurale înscrise în alin. (3) teza I al art. 3201 C. proc. pen., nefiind identificată de instanţa de recurs vreo încălcare a legii în sensul art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
Pe de altă parte, este de menţionat că o eventuală nerespectare a dispoziţiilor procedurale înscrise în art. 3201 alin. (3) teza I C. proc. pen., nefiind sancţionată cu nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) din acelaşi cod, trebuia invocată de inculpatul prezent chiar la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2011, or, se observă că acesta, deşi a beneficiat de asistenţă juridică în mod ales, nu a înţeles să ridice în faţa instanţei de fond respectiva chestiune, astfel că orice presupusă nulitate sub acest aspect a fost acoperită şi nu mai poate fi invocată de partea interesată prin alt mijloc procesual sau în altă etapă a procedurii judiciare.
3. În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepsei cu închisoarea, stabilită de instanţa de fond şi confirmată în apel, aspect în legătură cu care recurentul a formulat critici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, contrar susţinerilor acestuia, constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ţinându-se seama de circumstanţele reale ale comiterii faptei şi circumstanţele personale ale inculpatului, în raport cu care a fost stabilită o sancţiune penală judicios individualizată, aptă să asigure realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.
În mod justificat, în procesul de stabilire a tratamentului sancţionator aplicat inculpatului, au fost avute în vedere importanţa deosebită a valorii sociale lezate prin comiterea infracţiunii, modalitatea în care a acţionat inculpatul care, pe fondul consumului de alcool, într-un loc public, în prezenţa mai multor persoane, a aplicat victimei lovituri cu un obiect contondent în zona capului, cauzându-i leziuni traumatice care au condus la deces, precum şi datele ce caracterizează persoana acestuia - cunoscut cu multiple condamnări anterioare, inclusiv pentru comiterea unor infracţiuni de violenţă: tentativă de viol, tâlhărie şi lovire - şi comportamentul său procesual, inculpatul încercând, în permanenţă, să denatureze adevărul şi să inducă în eroare organele judiciare, prin acreditarea ideii false că s-a aflat în legitimă apărare sau că a fost provocat de victimă.
Având în vedere toate aceste aspecte, valorificate în mod judicios de prima instanţă în procesul de cuantificare a sancţiunii penale, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, nu au fost reţinute în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen. şi că nu se impune, în cauză, atenuarea răspunderii penale a acestuia prin stabilirea unei pedepse mai uşoare, sancţiunea penală aplicată de judecătorul fondului şi menţinută de curtea de apel fiind corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., proporţională atât cu gravitatea faptei, cât şi cu circumstanţele personale ale inculpatului şi aptă să asigure reeducarea acestuia şi realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
De asemenea, Înalta Curte, în deplin acord cu instanţa de prim control judiciar, apreciază că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., având în vedere în acest sens, pe de o parte, împrejurarea că, până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul nu şi-a exprimat opţiunea de a fi judecat potrivit procedurii simplificate, contestând pe întreg parcursul procesului penal, inclusiv în faţa instanţei de recurs, modalitatea de comitere a faptelor penale prezentată în rechizitoriu, precum şi o parte din probele administrate în faza de urmărire penală, iar, pe de altă parte, faptul că, în cauză, prima instanţă fiind sesizată la data de 28 iulie 2011, când era deja în vigoare Legea nr. 202/2010, recurentul nu se află într-o situaţie tranzitorie, pentru a putea beneficia de dispoziţiile art. XI din O.U.G. nr. 121/2011.
Neîntemeiată este considerată de Înalta Curte şi solicitarea recurentului-inculpat de aplicare a dispoziţiilor art. 73 lit. a) teza I sau lit. b) C. pen., apreciindu-se, aşa cum au stabilit şi instanţele inferioare, că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa excesului scuzabil sau a stării de provocare.
Astfel, pentru a fi incidentă circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. a) teza I C. pen., este necesar ca inculpatul să se fi aflat, la început, în legitimă apărare, să fi depăşit limitele unei apărări legitime, iar această depăşire să nu se fi întemeiat pe tulburarea sau temerea în care s-a aflat în acel moment. În cauză, însă, din probele administrate, nu rezultă, aşa cum a susţinut recurentul, că victima şi martorii care o însoţeau (M.G.A. şi M.G.B.) ar fi pătruns înarmaţi în curtea locuinţei sale, singura acţiune a acesteia constând doar în interpelarea inculpatului, în timp ce se aflau în faţa porţii locuinţei lui, în legătură cu motivul ce a stat la baza lovirii fiului său, împrejurare în care nu se poate reţine existenţa unui atac material, direct, imediat şi injust exercitat de victimă şi cei doi martori împotriva recurentului, atac care să fi pus în pericol grav persoana sau drepturile acestuia, şi nici a unei acţiuni de pătrundere, fără drept şi prin violenţă, a celor trei în locuinţa inculpatului, acţiune care să justifice o ripostă din partea lui pentru înlăturarea pericolului care ameninţa valorile sociale menţionate. Ca urmare, se constată că inculpatul nu s-a aflat niciun moment în stare de legitimă apărare, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa excesului scuzabil şi reţinerea în favoarea acestuia a dispoziţiilor art. 73 lit. a) teza I C. pen.
Pe de altă parte, aşa cum se prevede în art. 73 lit. b) C. pen., pentru a putea fi reţinută scuza provocării, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiţii, respectiv ca infracţiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, această stare să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate, iar acţiunea provocatoare să fi fost produsă de victimă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. În speţă, însă, aşa cum s-a arătat anterior, materialul probator administrat nu a confirmat săvârşirea de către victimă sau de cei doi martori care o însoţeau a vreunei acţiuni violente sau de altă natură prin care să se fi adus o atingere gravă drepturilor inculpatului şi care să fi fost de natură să producă acestuia o puternică tulburare sau emoţie sub stăpânirea căreia să fi comis infracţiunea de omor, astfel încât, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de lege, în mod corect instanţele inferioare nu au reţinut în favoarea recurentului circumstanţa atenuantă legală a provocării, reglementată de art. 73 lit. b) C. pen.
Ca urmare, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile formulate de recurent în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 172 şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I.C.
În temeiul art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată recurentului-inculpat durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 aprilie 2011 la zi.
Totodată, având în vedere că inculpatul-recurent este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I.C. împotriva Deciziei penale nr. 53 din 25 mai 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive, de la 9 aprilie 2011 la 16 august 2012.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 350 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 477/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2545/2012. Penal → |
|---|
