ICCJ. Decizia nr. 2690/2012. Penal
| Comentarii |
|
Prin Rezoluția nr. 1908/11/5/2011 din data de 06 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat această instanță, în temeiul dispozițiilor art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, în vederea recunoașterii și punerii în executare a sentinței penale din data de 28 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Eisenstadt, ca urmare a cererii înaintate de autoritățile judiciare din Republica Austria, de transferare a condamnatului D.M. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani și 6 luni închisoare, astfel cum a fost stabilită în statul solicitant.
Prin sentința penală nr. 519/F din 12 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a penală, în urma analizării sesizării, pe baza documentelor și informațiilor comunicate de către statul de condamnare, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate (adoptată la Strasbourg în anul 1983 și ratificată de România prin Legea nr. 76/1996), s-au constatat următoarele:
I. Prin sentința penală din data de 28 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Eisenstadt (definitivă și executorie la data de 19 octombrie 2010), s-a dispus condamnarea inculpatului D.M. la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de "furt grav, în mod profesional, prin efracție, în formă consumată și de tentativă", prevăzută de art. 127,art. 128 alin. (1) cifra 4, art. 129 cifra 1, art. 130 fraza I, varianta 2 și fraza a II-a, variantele 1, 2 și art. 15 C. pen. austriac.
în sarcina inculpatului, s-a reținut în fapt că, în perioada 05 noiembrie - 12 decembrie 2009, în localitățile Weissenkirchen, Wosendorf, Oberloiben, Himberg, Inning și Krummnussbaum, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, împreună cu alți făptuitori, a săvârșit cinci acte materiale de sustragere de bunuri din sediul unor firme, unde a pătruns prin efracție și a încercat să sustragă, în aceeași modalitate, bunuri din sediul unei alte firme, prin acțiunile respective cauzându-se un prejudiciu total de aproximativ 45.156 euro.
II. în raport cu faptele reținute în hotărârea definitivă de condamnare, Curtea de Apel a constatat că este îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată, precum și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate.
Astfel, faptele respective au corespondent în legea penală română, acestea întrunind elementele constitutive ale infracțiunii continuate de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a), i) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani.
III. Felul și durata pedepsei închisorii, aplicată prin hotărârea anterior menționată, sunt compatibile cu legea penală română, conform normei de incriminare anterior menționate, precum și dispozițiilor art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen.
Potrivit informațiilor suplimentare comunicate de către autoritățile judiciare austriece, la cererea din oficiu a Curții, din pedeapsa aplicată inculpatului a fost dedusă arestarea preventivă a acestuia din perioada 15 decembrie 2009 - 13 august 2010, iar executarea acelei pedepse a început la data de 13 decembrie 2010, urmând a se împlini, la termen, în data de 16 octombrie 2015.
Prin declarația din data de 14 iulie 2011, formulată în fața unui reprezentant al Ambasadei României din Viena, condamnatul a învederat că nu își dă consimțământul pentru a fi transferat în România, în vederea executării restului de pedeapsă.
în cursul judecării acestei cauze, condamnatul a fost legal citat la locul de deținere din Republica Austria (Penitenciarul Sonnberg), fără a exprima vreo poziție cu privire la procedura în desfășurare.
Referitor la declarația condamnatului, Curtea a constatat că existența consimțământului acestuia, în vederea realizării transferării într-un penitenciar din România, nu este obligatorie, conform art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (adoptat la Strasbourg în anul 1997 și ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001), invocat și de autoritățile austriece, întrucât, prin decizia din data de 02 martie 2011 (definitivă și irevocabilă), emisă de Prefectura Orașului Melk, s-a luat în ceea ce îl privește măsura interdicției de a se afla pe întreg teritoriul Republicii Austria, pe un termen nelimitat.
VI. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea a concluzionat că sunt îndeplinite toate condițiile (prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată) pentru realizarea transferării condamnatului D.M. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, în felul și durata stabilite de instanța austriacă.
Astfel, s-a arătat că faptele care au atras condamnarea acestuia sunt incriminate și de legea penală a statului român, hotărârea instanței străine este definitivă și executorie, condamnatul este resortisant al Statului Român, la data primirii cererii de transferare mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei închisorii și, deși nu a consimțit la realizarea transferării sale într-un penitenciar din România, existența acordului său în acest sens nu este obligatorie.
în consecință, Curtea, în temeiul art. 162 raportat la art. 158 din Legea nr. 302/2004 republicată, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut hotărârea de condamnare pronunțată de instanța austriacă și a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani și 6 luni închisoare.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana condamnată, criticând-o prin aceea că nu s-a avut în vedere împrejurarea că nu și-a exprimat acordul pentru a fi transferat într-un penitenciar din România, încălcându-se astfel prevederile art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată.
Recursul declarat nu este fondat.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că prin Rezoluția nr. 1908/11/5/2011 din data de 06 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat această instanță, în temeiul dispozițiilor art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, în vederea recunoașterii și punerii în executare a sentinței penale din data de 28 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Eisenstadt, ca urmare a cererii înaintate de autoritățile judiciare din Republica Austria, de transferare a condamnatului D.M., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani și 6 luni închisoare, astfel cum a fost stabilită în statul solicitant.
S-a reținut în sarcina condamnatului că, în perioada 05 noiembrie - 12 decembrie 2009, în localitățile Weissenkirchen, Wosendorf, Oberloiben, Himberg, Inning și Krummnussbaum, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, împreună cu alți făptuitori, a săvârșit cinci acte materiale de sustragere de bunuri din sediul unor firme, unde a pătruns prin efracție și a încercat să sustragă, în aceeași modalitate, bunuri din sediul unei alte firme, prin acțiunile respective cauzându-se un prejudiciu total de aproximativ 45.156 euro.
Din datele existente la dosar rezultă că faptele care au atras condamnarea acestuia sunt incriminate și de legea penală a statului român, hotărârea instanței străine este definitivă și executorie, condamnatul este resortisant al statului român, la data primirii cererii de transferare mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei închisorii și, deși nu a consimțit la realizarea transferării sale într-un penitenciar din România, existența acordului său în acest sens nu este obligatorie.
în ce privește critica persoanei condamnate, referitoare la acordul său în vederea realizării transferării într-un penitenciar din România, înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că acesta nu este obligatoriu, întrucât, conform art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat și ratificat și de România, prin decizia din data de 02 martie 2011 (definitivă și irevocabilă), emisă de Prefectura Orașului Melk, s-a luat în ceea ce îl privește măsura interdicției de a se afla pe întreg teritoriul Republicii Austria, pe un termen nelimitat.
Prin urmare, existența consimțământului persoanei condamnate în vederea transferării, în cauza de față nu este obligatorie, așa încât critica formulată de recurent nu este fondată, iar hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, reținându-se în mod corect că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată pentru realizarea transferării condamnatul D.M. într-un penitenciar din România.
Față de cele menționate, recursul declarat de persoana condamnată apare ca fiind nefondat și urmează a fi respins în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată recurenta persoană condamnată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2727/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2721/2012. Penal → |
|---|
