ICCJ. Decizia nr. 2781/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2781/2012
Dosar nr. 5777/1/2012
Şedinţa publică din 11 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 05 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a fost menţinută arestarea preventivă a inculpatei T.A.
S-a reţinut, în esenţă, că datele dosarului conduc la presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârşit faptele de luare de mită şi trafic de influenţă, folosindu-se de funcţia deţinută şi primind sumele de 80.000 RON şi 700 euro de la martorul denunţător I.C., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, lezând autoritatea şi credibilitatea de care trebuie să se bucure magistraţii, dar şi interesele legitime ale persoanelor.
S-a apreciat că măsura preventivă anterior luată este legală şi temeinică, lăsarea inculpatei în libertate prezentând, în continuare, pericol pentru ordinea publică, măsura preventivă fiind necesară asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, subzistând cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., dar şi cel prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., inculpata încercând să zădărnicească aflarea adevărului prin preconstituirea de înscrisuri care să o disculpe.
S-a avut în vedere gravitatea faptelor, calitatea inculpatei de judecător la Judecătoria Focşani şi suspiciunea că aceasta ar fi pretins sume de bani pentru a pronunţa o soluţie favorabilă denunţătorului, lăsând, totodată, să se înţeleagă că ar putea interveni, prin folosirea influenţei sale pe lângă alţi magistraţi pentru realizarea scopului urmărit de denunţător; de asemenea, s-a reţinut şi rezonanţa socială negativă a faptelor ce au generat o tulburare însemnată a opiniei publice, precum şi momentul procesual, atitudinea procesuală a inculpatei, arestarea preventivă nedepăşind o durată rezonabilă.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata, criticând-o după cum rezultă din susţinerile apărătorilor aleşi pentru neverificarea efectivă a tuturor temeiurilor ce au stat la baza luării măsurii preventive, neoferirea de argumente concrete ci de formule stereotipe, neindicarea de elemente noi care să justifice menţinerea măsurii şi nici a unor probe concrete, inexistenţa unui fundament juridic pentru reţinerea cazului prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., nesubzistenţa temeiului constituit de dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., neobservarea circumstanţelor personale ale inculpatei şi a temeiului arestării, inexistenţa probelor care să susţină o soluţie de condamnare.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate, iar în rejudecare, revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar înlocuirea măsurii cu cea a obligării de a nu părăsi ţara.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează:
Astfel după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen., prin raportare la art. 3002, în cursul judecăţii, instanţa „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia arestării preventive”, iar în cazul în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate” se dispune menţinerea arestării preventive.
Se va constata aşadar că instanţa ]nvestită cu soluţionarea cauzei procedează la efectuarea verificării anterior indicate, cu respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi fără a se pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatei arestata în cauză, apreciind asupra necesităţii menţinerii măsurii arestării preventive.
De asemenea, după cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi şi stabili realitatea şi natura infracţiunilor pretins comise (cauza Ciraklar vs. Turcia).
Legitimitatea menţinerii în detenţie provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecăţii şi constatarea existenţei de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de regula respectării libertăţii individuale (Van der Tang vs. Spania, Pantano vs. Italia).
Din perspectiva art. 5 din Convenţie, a doctrinei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, privarea licită de libertate ca situaţie de excepţie, cu referire expresă la detenţia provizorie, presupune existenţa de bănuieli plauzibile (cauza Fox, Campbell şi Hartley vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord) şi implică fapte şi/sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracţiunea pentru care este arestată (cauza Erdagoz vs. Turcia). Practica Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit, de asemenea, că probele existente la momentul arestării nu trebuie să reprezinte dovezile necesare formulării unei acuzaţii complete (cauza Murray vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord), subzistenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituind factori pertinenţi sub aspectul privării de libertate (cauza Tomasi vs. Franţa).
Totodată, instanţa de contencios european a drepturilor omului a apreciat că persistenţa motivelor arestării reprezintă o condiţie pentru legalitatea menţinerii detenţiei, aceasta, coroborată cu diligenţele depuse de autorităţi pentru derularea procedurii, legitimând detenţia.
Rezultă, aşadar, din examinarea comparată a prevederilor cuprinse în legea naţională şi a celor europene, că legislaţia internă corespunde exigenţelor art. 5 din Convenţie, atât prin prevederea expresă şi limitativă a cazurilor în care detenţia provizorie este permisă de lege, cât şi prin reglementarea unor garanţii ce exclud ingerinţele arbitrare în exerciţiul dreptului la libertate şi siguranţă.
Aplicând consideraţiile teoretice anterior expuse speţei de faţă se constată că sub aspectele menţionate, instanţa a procedat legal, punând în discuţie legalitatea şi temeinicia stării de arest a inculpatei şi reţinând, în urma unui amplu şi riguros examen asupra fiecăruia din temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că acestea se menţin, privarea de libertate impunându-se în continuare pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.
Astfel, având în vedere şi dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, jurisprudenţa Curţii Europene şi Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, prin hotărârea recurată s-a apreciat just că în raport cu stadiul procesual, subzistă în continuare condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b), cât şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei, deoarece există indiciile temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că a comis infracţiunile de trafic de influenţă, respectiv luare de mită, fapte penale de o gravitate excepţională, pentru care inculpata a fost cercetată şi trimisă în judecată.
Examenul efectuat sub aspectele precizate de către prima instanţă este, deopotrivă, fundamentat pe dispoziţiile cuprinse în normele europene, jurisprudenţa instanţei europene, dar şi pe dispoziţiile dreptului intern, fiind analizată problema legitimităţii detenţiei prin prisma faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpată, a naturii şi gravităţii lor, stadiului procesual, duratei detenţiei şi persoanei inculpatei.
Instanţa de recurs, în baza propriului examen asupra menţinerii măsurii arestării preventive a inculpatei dispusă prin încheierea recurată, în raport cu criticile formulate de apărare, constată că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei, prevăzute de dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., cu referire la art. 143 şi art. 148 alin. (2) C. proc. pen., în condiţiile art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (3) din acelaşi cod.
Inculpata a fost arestată avându-se în vedere ca temei de drept dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., din probele administrate în cauză rezultând presupunerea rezonabilă că a comis faptele pentru care a fost condamnată de prima instanţa şi existând indicii ce determină bănuiala că inculpata a comis faptele în exerciţiul şi în virtutea funcţiilor pe care le avea, creând impresia că autorităţile judiciare - inclusiv propria sa persoană, în calitate de judecător - pot fi influenţate pentru a-şi desfăşura activitatea în sensul dorit de anumite persoane.
Această conduită a inculpatei a fost aptă a determina în societate o stare de insecuritate, bazată preponderent pe existenţa posibilităţii de influenţare şi aservire a autorităţilor judiciare, cu privire la care inculpata prin acţiunile sale a încercat să acrediteze ideea că pot fi folosite nelegal şi pentru realizarea intereselor particulare ale anumitor persoane.
Totodată, probele dosarului au dovedit şi îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 148 lit. b) C. proc. pen., constând în existenţa de date relative la încercarea inculpatului de zădărnicire a aflării adevărului prin preconstituirea de probe în apărare, motiv care constituie un risc pertinent de natură a justifica menţinerea măsurii provizorii privative de libertate.
Sub acest aspect se impune a se constata că probele administrate până la acest moment nu au infirmat, ci, dimpotrivă, au susţinut aspectele de fapt avute anterior în vedere la luarea măsurii arestării, conturând, relativ la conduita procesuală a inculpatei, un anumit profil, ce întemeiază concluzia că în libertate inculpata reprezintă un risc pentru buna desfăşurare a procesului penal, prin încercarea de zădărnicire a aflării adevărului.
Aşa fiind, se constată că, în speţă, se menţin temeiurile avute în vedere la data luării măsurii arestării, după cum în mod just s-a reţinut prin încheierea atacată, probele administrate până la acest moment procesual neinfirmând aspectele de fapt avute în vedere anterior.
Probele dosarului furnizează indicii temeinice ce susţin presupunerea rezonabilă că inculpata a comis infracţiunile pentru care este cercetată, sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia constituie un pericol concret pentru ordinea publică. În speţă, acesta rezultă din gravitatea şi materialitatea faptelor presupus comise, modul în care inculpata a acţionat, poziţia socială privilegiată a acesteia şi percepţia avută cu privire la modul de rezolvare a intereselor persoanelor şi a manierei în care autorităţile pot fi folosite, la nevoie, pentru rezolvarea unor probleme personale prin exercitarea de influenţe contra unor sume de bani.
Se constată, totodată, că timpul scurs de la luarea măsurii nu este de natură a determina concluzia că nu mai sunt îndeplinite condiţiile menţinerii arestării, având în vedere, în ansamblu, atât evoluţia judecaţii – aflată în prima instanţă, diligenţa autorităţilor în asigurarea celerităţii procedurii, complexitatea cauzei, cât şi necesitatea desfăşurării în condiţii normale a procesului penal, aspecte ce demonstrează caracterul legitim al detenţiei, care, totodată, răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, durata arestării preventive nefiind excesivă prin raportare la elementele anterior menţionate.
Rezultă că lipsirea de libertate - prin menţinerea măsurii arestării preventive - se impunea luându-se în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate şi fără încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului, faţă de regula respectării libertăţii individuale, acest interes general al menținerii ordinii sociale şi de drept trecând înaintea dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în libertate şi justificând privarea sa de libertate.
Aşadar, nu pot fi primite criticile invocate în recurs de către apărare, privind neoferirea de temeiuri concrete pentru menţinerea măsurii preventive, neanalizarea situaţiei personale a inculpatei – prin raportare la scopul măsurii preventive şi durata acesteia, prin hotărârea atacată oferindu-se argumente concrete relative la starea de fapt şi presupusa contribuţie a inculpatei la derularea activităţii infracţionale ce i se impută, menţinerea măsurii preventive având în mod necesar în vedere realizarea scopului acesteia, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei.
De asemenea, nu pot fi primite argumentele relative la inexistenţa probelor de vinovăţie, deoarece, după cum s-a arătat anterior, probele necesare legitimării detenţiei nu trebuie cu necesitate să fie identice celor care să fundamenteze o hotărâre definitivă de condamnare.
Pentru considerentele ce preced se constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi riguros motivată, criticile invocate în recurs fiind neîntemeiate, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată recurenta-inculpată la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata T.A. împotriva încheierii din 05 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 115/44/2012.
Obligă recurenta-inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2779/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2819/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
