ICCJ. Decizia nr. 290/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 290/2012
Dosar nr. 61376/3/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând asupra recursului declarat de G.Gh. împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 61376/3/2010, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 149 din 18 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă - ca inadmisibilă
- cererea de rejudecare după extrădare formulată de petentul-condamnat G.GH., cu obligarea acestuia la plata sumei de 100 RON, cheltuieli judiciare către stat
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin cererea sa petentul-condamnat G.GH. a solicitat rejudecarea după extrădare în Dosarul penal nr. 5187/3/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia l penală, finalizat prin Sentinţa penală nr. 1210 din 04 octombrie 2005, condamnat fiind la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, pedeapsa aplicată însă, în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 4000 din 04 decembrie 2008.
În motivarea cererii, petentul-condamnat a arătat că judecata în ceea ce îl priveşte s-a efectuat în lipsă, astfel încât sunt incidente prevederile art. 5221 şi următoarele C. proc. pen.
S-a ataşat Dosarul de fond nr. 5187/3/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a apreciat ca inadmisibilă, cererea formulată de către acesta. Tribunalul a apreciat că pentru a fi admisibilă o cerere de rejudecare în lipsă în caz de extrădare, conform art. 5221 C. proc. pen., trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: a) persoana care solicită rejudecarea trebuie să fi fost judecată şi condamnată în lipsă, b) prinderea şi încarcerarea acestuia în vederea executării pedepsei aplicate trebuie să fie făcută în urma extrădării sau a unui mandat european de arestare emis în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii.
Or, în cauza de faţă, din analiza dosarului de fond reiese că petentul-condamnat a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv (arestat la data de 03 mai 2003), judecat tot în stare de arest preventiv şi pus în libertate (05 octombrie 2005) ca urmare a soluţiei de condamnare (Sentinţa penală nr. 1210 din 04 octombrie 2005) pronunţată de către instanţa de fond, pentru ca apoi, inculpatul să nu se mai prezinte nici în faţa instanţei de apel şi nici în faţa instanţei de recurs fiind reprezentat de acelaşi apărător ales ca şi în cauza de faţă. Dată fiind situaţia expusă anterior, tribunalul a apreciat că nu se poate spune că judecarea şi condamnarea inculpatului a avut loc "în lipsă", acesta având cunoştinţă de proces, participând de altfel, la desfăşurarea lui în faţa instanţei de fond, pentru ca apoi să se sustragă desfăşurării procesului în căile de atac, fiind fugit în Elveţia.
În consecinţă, nefiind îndeplinită condiţia judecării şi condamnării în lipsă a inculpatului, Tribunalul a respins cererea ca inadmisibilă.
Împotriva Sentinţei penale nr. 149 din 18 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală a declarat apel condamnatul G.Gh.
În apel a fost criticată sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, considerând că sunt îndeplinite prevederile art. 5221 C. proc. pen., întrucât nu a avut cunoştinţă de judecarea sa, după soluţia de achitare dată de instanţa de fond, deşi trebuia să fie citat în tot cursul procesului, deci în toate fazele de judecată.
Prin Decizia penală nr. 145 din 10 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 61376/3/2010, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul G.GH. împotriva Sentinţei penale nr. 149 din 18 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a II-a penală şi a fost obligat condamnatul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare statului, din care 200 RON onorariul avocatului din oficiu s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bucureşti, examinând cauza prin prisma motivelor de apel promovat de condamnat, cât şi în raport de dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat ca nefondat apelul având în vedere că potrivit art. 5221 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
Cum în speţă, apreciază Curtea de Apel, rezultă că petentul a fost prezent în faţa primei instanţe, iar ulterior, în celelalte faze ale procesului penal nu s-a mai prezentat şi nu s-a mai interesat de cauză, deşi a fost reprezentat de acelaşi apărător ales, inculpatul a avut cunoştinţă de cauză, a angajat avocat şi a cunoscut soluţia definitivă dată în acea speţă, astfel că argumentele sale au fost înlăturate, ca nefondate.
Împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. 61376/3/2010 a declarat recurs condamnatul G.Gh., la data de 16 mai 2011 criticând-o pentru considerente de nelegalitate.
În motivele de recurs s-a apreciat că cererea este admisibilă deoarece îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege. Articolul nr. 5221 C. proc. pen. prevede două condiţii pentru admisibilitate ambele fiind întrunite în prezenta cauză, în opinia apărării.
Apărătorul ales al petentului condamnat a solicitat admiterea cererii observând că petentul a fost judecat în fond în stare de arest preventiv, ca urmare a unei urmăriri penale derulate tot în stare de arest preventiv, iar după doi ani şi cinci luni de zile de închisoare a fost achitat şi pus în libertate. S-a judecat apelul procurorului, a fost menţinută soluţia de achitare, a fost judecat recursul procurorului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în absenţa inculpatului la proces, a fost pronunţată o hotărâre de condamnare prin care s-a dat spre executare pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare. Ca urmare a unei contestaţii în anulare s-a făcut dovada faptului că nu s-a putut prezenta la proces şi nu a putut încunoştinţa instanţa din motive medicale, a fost admisă contestaţia în anulare, a fost fixat termen pentru rejudecarea recursului procurorului şi tot în absenţa inculpatului, cu prezenţa avocatului a fost rejudecat recursul. După alte trei săptămâni de liberare, instanţa de judecată în recurs a schimbat încadrarea juridică din autorat în complicitate şi a pronunţat o hotărâre de condamnare, păstrând acelaşi cuantum al pedepsei rezultante de 7 ani închisoare.
În urma acestor evenimente judiciare, susţine apărarea, începând cu decembrie 2008 s-a pus în executare cel de-al doilea mandat de executare a pedepsei închisorii (primul fiind anulat ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare) şi a fost trimis spre executare, a fost dat în urmărire naţională şi internaţională, iar în luna iunie 2009 a fost găsit în Elveţia şi a început procedura de extrădare în vederea executării pedepsei.
În cadrul acestei proceduri, inculpatul a formulat o contestaţie arătând elementele de fapt ce se regăsesc în dosarul cauzei şi la care a făcut trimitere, iar după un an şi jumătate pe teritoriul elveţian s-a admis o cerere formulată de statul român prin care se solicita extrădarea condamnatului în vederea executării pedepsei.
Apărarea a afirmat că pentru a se admite această cerere de extrădare, statul român prin virtutea dispoziţiilor 69 din Legea nr. 302/2004 a garantat Confederaţiei Elveţiene că sunt întrunite cerinţele pentru ca persoana extrădabilă în acea cerere are dreptul să-i fie rejudecată cauza în momentul în care va ajunge pe teritoriul României cu singura condiţie de a formula cerere pentru rejudecarea acestei cauze.
În aceste condiţii, arată apărarea, totuşi este de observat că în procedura penală, trebuie să fie judecat şi condamnat în absenţă, arătând două condiţii cumulative care nu sunt prevăzute în Convenţia Europeană de la Strasburg din anul 1984. Petentul condamnat a constatat că există contradicţii între aceste două dispoziţii şi prin raportare la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie şi raportat la dispoziţiile Tratatului de la Nisa, a arătat foarte clar faptul că are prioritate în cauză dispoziţia Convenţiei Europene care a fost în cea mai fidelă modalitate preluată în Legea nr. 302/2004.
Aceasta este dispoziţia legală ce guvernează situaţia petentului. S-a ajuns la o interpretare unitară, s-a completat această dispoziţie a convenţiei în sensul care pentru a ajunge la un numitor comun, statele au în vedere că rejudecarea este o necesitate pentru respectarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare a cetăţeanului acuzat. Atâta vreme cât hotărârea de condamnare este rezultatul judecăţii, şi câtă vreme condamnarea s-a făcut în absenţa lui, sunt întrunite cerinţele pentru ca situaţia sa să fie un considerată sub protecţia convenţiei europene privind extrădarea. Ministerul Justiţiei a garantat că o dată ajuns în ţară, dacă va formula cerere îi va fi judecată cauza existând cadrul procesual pentru a se dispune în acest sens. Prin urmare faţă de dispoziţiile alin. (1) din art. 6 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitor la echitatea unei proceduri penale formulată împotriva sa cu aplicarea art. 72 alin. (2) C. pen. şi cu raportare la art. 69 C. proc. pen. se va observa că sunt întrunite cerinţele atâta vreme cât există formal cererea la dosarul cauzei pentru ca o astfel de solicitare să fie admisibilă şi să se procedeze la rejudecarea cauzei în fond. Pentru aceste motive apreciază că cererea petentului este admisibilă în principiu.
În drept nu a fost indicat un caz de casare.
Analizând recursul declarat împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală în Dosarul nr. 61376/3/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală la data de 17 decembrie 2010, sub nr. 61376/3/2010, petentul-condamnat G.GH. a solicitat rejudecarea după extrădare a cauzei penale nr. 5187/3/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, finalizat prin Sentinţa penală nr. 1210 din 04 octombrie 2005, condamnat fiind la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, pedeapsa aplicată însă, în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 4000 din 04 decembrie 2008. În motivarea cererii, condamnatul G.Gh. arată că a fost extrădat din Elveţia la data de 26 noiembrie 2010, în baza cererii de extrădare formulată de autorităţile române conform art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004. Arată că este deţinut în penitenciarul Giurgiu în baza Mandatului nr. 680/2011 din 07 iulie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti.
Cazul de casare, deşi nu a fost indicat de apărare expres are în vedere greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte respingerea cererii de extrădare ca inadmisibilă, respectiv art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Asupra admisibilităţii cererii de rejudecare după extrădare, Înalta Curte reţine că, atunci când statul român prin Ministerul de Justiţie sau o instanţă de judecată au dat asigurări că în cazul predării persoanei solicitate aceasta are dreptul la rejudecare, instanţa sesizată cu cererea de rejudecare este obligată să respecte acordul dat anterior, într-o asemenea situaţia, acordul de rejudecare a cauzei produce efecte fără ca o altă instanţă să îl mai poată cenzura.
Acordul dat în vederea rejudecării nu este unul general şi sub condiţia ca instanţa în faţa căreia se solicită rejudecarea după aducerea în ţară a persoanei solicitate să aprecieze că sunt îndeplinite cerinţele legale.
Acordul dat presupune că o autoritate a apreciat deja condiţiile de rejudecare admisibile, iar decizia nu poate fi reformată, deoarece stă la baza predării persoanei solicitate.
Nu aceasta este însă situaţia din dosar, deoarece statul roman a precizat expres că nu se acordă garanţia rejudecării după extrădare, refuzul decurgând din prezenţa persoanei solicitate la judecarea procesului în urma căruia a fost condamnat.
Din datele existente (Adresa nr. 112907/2009 a Ministerului Justiţiei din România) rezultă că statul român, prin Ministerul Justiţiei, nu a dat asigurarea rejudecării în cazul extrădării persoanei condamnate în lipsă, precizând expres că nu este cazul deoarece persoana a fost prezentă la judecată. Astfel, în lipsa acordului, în mod corect instanţele, tribunalul şi Cutea de Apel au analizat condiţiile de admisibilitate a cererii cu referire la prezenţa persoanei la judecată.
Potrivit art. 5221 C. proc. pen. în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
Cererea de rejudecare după extrădare este admisibilă doar în cazul în care atât judecata cât şi condamnarea unei persoane au loc în lipsa acesteia de la proces.
Inculpatul G.Gh. nu a participat la judecarea recursului în ultima cale de atac soluţionată în cauză, fiind însă citat prin afişare la cabinetul apărătorului său C.D. Recursul a fost soluţionat după admiterea unei contestaţii în anulare formulată de G.Gh., pentru considerentul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu motivarea că anterior, nu fusese posibil să se prezinte la judecata în recurs, fiind internat în spital.
Instanţa reţine că prin Sentinţa penală nr. 4830 din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 4830/2003, în baza art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului G.Gh. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen.
În baza art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului G.Gh. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 şi de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen.
În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că inculpatul G.Gh. nu a făcut trafic de droguri de mare risc şi nu există probe că inculpatul, în perioada 2001 - 2002 ar fi aderat sau sprijinit activitatea organizaţiei infracţionale de narcotrafic iniţiată şi constituită de numitul B.V.
Împotriva soluţiei de achitare a inculpatului G.Gh., s-a făcut apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
La termenul din data de 17 martie 2006, inculpatul G.Gh. s-a prezentat la judecata apelului, depunând la dosar biletele de eliberare din penitenciar.
Dezbaterea pe fond a apelului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a celorlalte apeluri declarate în cauză s-a făcut la data de 19 mai 2006, când inculpatul G.Gh. nu a fost prezent.
Prin Decizia penală nr. 463/A din 07 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nu a fost admis cu privire la soluţiile de achitare dispuse cu privire la inculpatul G.Gh.
În considerentele acestei decizii se reţine de către curtea de apel că în mod corect instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului G.Gh., întrucât nu s-a făcut dovada săvârşirii de către acest inculpat a infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
Prin Decizia penală nr. 317l/R din 14 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 36488/2/2005, s-a admis recursul declarat de Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar cu privire la inculpatul G.Gh. s-au dispus următoarele:
În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.Gh. la o pedeapsă 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului G.Gh. din infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 în infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., iar în baza acestei noi încadrări a fost condamnat inculpatul G.Gh. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit aceste pedepse, inculpatul G.Gh. urmând să execute în final pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 4 ani.
Inculpatul G.Gh. nu a participat la niciunul din termen de judecată, fiind citat prin afişare la sediul Consiliului Local al Municipiului Cluj, aşa cum rezultă din Dosarul nr. 36488/2/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ataşat la dosarul cauzei.
Împotriva acestei decizii, inculpatul G.Gh., prin apărător, a formulat contestaţie în anulare, invocând că la data judecării recursului a fost internat în Clinica Medico-Sanitară Publică - Institutul de Cardiologie din Chişinău, Republica Moldova, cu afecţiuni severe la nivel cardiac.
Prin Decizia penală nr. 2909 din 22 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 36488/2/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ataşat la dosarul cauzei, s-a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul G.Gh., s-a desfiinţat în parte Decizia penală nr. 3171/R din 14 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 36488/2/2005, şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 463/A/07 iunie 2006 a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a II-a penală.
Prin Decizia penală nr. 4000/R din 04 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 7560/1/2008, s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a casat Decizia penală nr. 463/A din 07 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi Sentinţa penală nr. 4830 din 04 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, doar cu privire la inculpatul G.Gh. şi s-au dispus următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen. schimbat încadrarea juridică a infracţiunilor săvârşite de inculpatul G.Gh.:
- din infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen., art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., iar în baza acestei noi încadrări a fost condamnat inculpatul G.Gh. la o pedeapsă de 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. după executarea pedepsei principale
- din infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 în infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) şi 2 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., iar în baza acestei noi încadrări a fost condamnat inculpatul G.Gh. la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit aceste pedepse, inculpatul G.Gh. urmând să execute în final pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. Inculpatul G.Gh. nu a participat la judecarea ultimului recurs la ICCJ, după admiterea contestaţiei în anulare, fiind citat prin afişare la domiciliul ales, cabinetul apărătorului său C.D.
În cauza de faţă condamnatul G.Gh. a fost prezent la judecarea cauzei în primă instanţă şi în apel, aşa cum tribunalul şi curtea de apel au reţinut anterior pe baza probelor aflate în dosarele ataşate, iar cererea de rejudecare a primului recurs i-a fost admisă tocmai pentru considerentul imposibilităţii de prezentare la judecată, şi a fost citat la judecarea ultimului recurs, după admiterea contestaţiei în anulare, la cabinetul avocatului său.
Tribunalul şi Curtea de Apel au apreciat că raţiunea dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen. este aceea de a asigura unei persoane judecate şi condamnate în lipsă posibilitatea realizării efective a dreptului la un proces echitabil, proces în cadrul căruia să se permită analizarea tuturor apărărilor, pe care condamnatul l-ar fi putut face dacă era prezent la proces.
Or condamnatul G.Gh. a participat la judecarea cauzei de instanţele de fond şi a furnizat apărătorului său actele medicale, care au justificat admiterea contestaţiei în anulare, fiind cert că avea cunoştinţă şi avea posibilitatea reală de a participa şi la judecarea recursului. Faptul că acesta a înţeles să nu participe la judecarea recursului, după admiterea contestaţiei în anulare, nu înseamnă că a fost judecat şi condamnat în lipsă şi că dreptul la un proces echitabil impune o nouă judecată după extrădare. Dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen. nu contravin art. 69 din Legea nr. 302/2004 sau art. 3 din Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie 1957, sub aspectul condiţiilor impuse pentru admisibilitatea rejudecării după extrădare.
Prin condamnare în lipsă, art. 69 din Legea nr. 302/2004 are în vedere situaţia unei persoane care nu a participat la niciunul din termenele de judecată la instanţele de fond şi recurs, chiar dacă acea condamnare este dispusă de instanţa de recurs, iar condamnatul nu a fost prezent la niciunul din termenele de judecată a recursului.
De altfel, acelaşi este sensul noţiunii de condamnare în lipsă dat de literatura de specialitate şi practica judiciară, sens care este în acord cu dispoziţiile art. 3 din Protocol adiţional din 15 octombrie 1975 la Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie 1957. Potrivit acestor dispoziţii, care au ca denumire "Judecarea în lipsă", când o parte contractantă cere unei alte părţi contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, partea solicitată poate refuza extrădarea în acest scop, dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune. Totuşi extrădarea se va acorda, dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptăţeşte partea solicitantă fie să execute judecata în cauză, dacă cel condamnat nu se împotriveşte, fie să urmărească pe extrădat în caz contrar.
Rezultă şi din aceste dispoziţii ale Convenţiei că este vorba de o judecată în lipsă, atunci când o persoană nu a fost prezentă niciodată, nicidecum de o judecată la care condamnatul a fost prezent la multe termene, fiind asistat de acelaşi avocat, a fost citat, conform dosarului la domiciliul ales, cabinetul avocatului său, dar nu a participat la termenul la care s-a judecat cauza şi s-a dispus condamnarea, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Contrar celor afirmate de apărare, interpretarea şi concluziile instanţei de fond şi a celei de apel sunt concordante cu criteriile de evaluare a existenţei unei judecăţi în lipsă aşa cum rezultă din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: Sejdovic c. Italia (cerere nr. 56581/00), Demebukov c. Bulgaria (cerere nr. 68020/01), Boroancă c. România (cerere nr. 38511/03), Gaga c. România, (cerere nr. 1562/02). Este în afara oricărui dubiu că recurentul a cunoscut existenţa procesului, fiind audiat la instanţa de fond, a exercitat căile de atac, inclusiv o cale extraordinară, contestaţia în anulare, care a presupus comunicarea de către recurentul din prezenta cauză, G.Gh., de date privind starea sa de sănătate şi posibilitatea de a fi prezent în instanţă.
Pentru motivele mai sus expuse, Curtea va respinge, ca nefondat recursul şi va obliga recurentul la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul G.Gh. împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 762/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 287/2012. Penal → |
|---|
