ICCJ. Decizia nr. 2950/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2950 /2012
Dosar nr. 5482/2/2012/a4
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 11 septembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 5482/2/2012 (nr. vechi 2172/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele, cu privire la starea de arest a inculpatei, a admis cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu aceea a obligării de a nu părăsi România.
În baza art. 139 C. proc. pen., a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 1451 C. proc. pen., a obligat inculpata M.E.C., ca pe tot parcursul judecăţii, să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezinte la organul de urmărire penală, respectiv instanţa de judecată ori de câte ori este chemată;
- să se prezinte la Poliţia Municipiului Craiova, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemată;
- să nu îşi schimbe domiciliul/locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
- să nu se apropie sau să comunice cu inculpatul S.I., partea vătămată C.M. sau membrii familiei sale cât şi de martorii C.I., C.C., P.A.A., C.P. şi C.L.M. şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.
A dispus punerea în libertate a inculpatei M.E.C., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 19/UP din data de 14.VI.2012, emis de Curtea de Apel, secţia a II-a penală, dacă nu este arestată în altă cauză.
A respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Examinând cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpata M.E.C., Curtea a apreciat că este întemeiată, pentru următoarele considerente:
În cauză a fost certă existenţa indiciilor temeinice, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 681 C. proc. pen., care să justifice presupunerea rezonabilă că inculpata M.E.C. este posibil să fi comis o faptă penală.
Însă, cu privire la temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea a apreciat că acestea nu mai sunt îndeplinite cumulativ.
Curtea nu a împărtăşit punctul de vedere al Ministerului Public, vizând pericolul concret pentru ordinea publică, pe care l-ar prezenta inculpata M.E.C. dacă ar fi cercetată în libertate, câtă vreme niciuna dintre dovezile administrate până în prezent în cauză nu relevă o atare împrejurare, aspect/de altfel/pe care nici Parchetul nu îl evidenţiază în mod concret, rezumându-se doar la a arăta că, un astfel de pericol rezultă din natura şi gravitatea faptelor, precum şi din calitatea deţinută de inculpată.
Principiile fundamentale ce au rezultat din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la care judecătorul a trebuit să se raporteze atunci când analizează caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sunt următoarele:
- pericolul ca, odată pus în libertate, inculpatul să se sustragă de la proces;
- pericolul ca, inculpatul/liber fiind/să împiedice aflarea adevărului;
- pericolul ca, inculpatul - pus în libertate/să comită noi infracţiuni;
- pericolul ca, inculpatul să tulbure ordinea publică, atunci când este pus în libertate.
Pornind de la aceste repere, Curtea a constatat că, în cazul inculpatei (petentă în speţă), primele două criterii menţionate nu se regăsesc, deoarece nu există nicio probă, sau cel puţin un început de dovadă care să ateste faptul că aceasta/odată lăsată în libertate - ar încerca să fugă sau să împiedice înfăptuirea justiţiei prin diferite acţiuni, în condiţiile în care probele produse cauzei se află deja în custodia organelor judiciare, împrejurare ce face aproape imposibilă deteriorarea acestora, iar influenţarea unor părţi sau martori nu mai este posibilă, având în vedere că de la arestarea preventivă a inculpatei s-a scurs o perioadă de aproximativ 3 luni, iar aceste dovezi au fost deja administrate.
Referitor la pericolul ca inculpata M.E.C. să comită noi infracţiuni sau să tulbure, în vreun fel, ordinea publică, s-a subliniat faptul că aceasta se află la prima sa confruntare cu legea penală, aspect ce a condus la concluzia că suspiciunea săvârşirii unor noi infracţiuni de către ea nu s-a conturat cu acea fermitate care să permită a se face abstracţie de prezumţia de nevinovăţie.
Pe de altă parte, tulburarea ordinii publice/pe motivul gravităţii faptei comise/a fost legată de factorul timp, astfel cum s-a statuat şi în practica C.E.D.O., iar odată cu trecerea acestuia, pericolul concret pentru ordinea publică s-a estompat, aşa încât, menţinerea inculpatei în stare de arest, pentru acest motiv, nu se mai justifică.
Astfel, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost constantă în a arăta că simpla invocare a naturii şi gravităţii sau a modului de operare nu poate justifica privarea de libertate a unei persoane, fără supunerea lor unui riguros examen şi argumentarea concretă pe bază de probe, în sensul existenţei unor dovezi clare care să demonstreze că prezenţa inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.
Este adevărat că pericolul concret pentru ordinea publică a trebuit să se aprecieze în raport cu faptele ce s-au imputat autorului acestora, dar la evaluarea respectivului pericol, a trebuit să se aibă în vedere şi datele ce sunt legate de persoana inculpatului, astfel cum a stipulat, în mod imperativ, alin. (8) al art. 136 C. proc. pen.
Astfel, nu a trebuit ignorat faptul că - până la acest moment procesual/a fost avută în vedere mai mult calitatea inculpatei, pentru a se aprecia cu privire la ce măsură preventivă ar trebui aleasă pentru aceasta; însă timpul scurs de la data luării măsurii arestării, lipsa antecedentelor penale şi celelalte date personale ale inculpatei, sunt tot atâtea argumente ce pledează în favoarea cercetării acesteia în libertate.
În acest context, s-a invocat din nou jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia arestării preventive, care a statuat că, art. 5, parag. 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale conţine garanţii distincte, pentru ca măsura privativă de libertate să nu fie una abuzivă, astfel una dintre aceste garanţii vizează evitarea menţinerii în detenţie a persoanelor înainte de a fi judecate, subliniindu-se/cu valoare de principiu/că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală.
A mai trebuit arătat că, persistenţa motivelor plauzibile de a se crede că inculpata din cauză a săvârşit infracţiunea arătată de organele de urmărire penală, reprezintă condiţia sine qua non a conformităţii lipsirii de libertate cu dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; dar chiar şi această condiţie păleşte odată cu trecerea timpului, devenind insuficientă pentru a justifica privarea de libertate, dacă nu pot fi identificate dovezi ce să ateste că petenta din speţă constituie/în concret - o ameninţare efectivă pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte protejarea ordinii publice, Curtea a mai constatat că fapta - pentru care inculpata a fost cercetată/este, într-adevăr, una gravă mai mult prin calitatea pe care aceasta o deţinea la data comiterii presupusei infracţiuni, şi dacă iniţial se poate spune că a suscita „o tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă, aceasta însă, doar pe un termen limitat; în orice caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată, ori - în cauză/o astfel de dovadă nu s-a făcut.
Revenind la dispoziţiile consacrate de art. 136 C. proc. pen., din care a rezultat că scopul măsurilor preventive l-a constituit asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, s-a constatat că aceste cerinţe pot fi satisfăcute în cazul inculpatei M.E.C. şi prin luarea unei măsuri preventive mai blânde.
Luând în considerare natura infracţiunii pentru care inculpata a fost cercetată, pericolul social al potenţialei fapte reţinute în sarcina sa, precum şi modul de comitere şi depistare reţinute, Curtea a apreciat că înlocuirea arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara este justificată şi suficientă, în vederea asigurării bunei desfăşurări a fazei de cercetare judecătorească, ce presupune readministrarea probelor în condiţii de contradictorialitate şi în mod nemijlocit, iar măsura restrictivă de libertate oferă garanţiile necesare pentru prezentarea la proces a acesteia.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpata M.E.C. la acelaşi termen de judecată, Curtea - procedând la analiza numai a aspectelor avute în vedere de dispoziţiile art. 1601 - art. 16010 C. proc. pen. şi nu la analiza temeiurilor arestării preventive/a constatat că instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, a putut dispune liberarea provizorie, sub control judiciar, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Astfel, Curtea a apreciat că, în speţă, deşi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen./de admisibilitate în principiu a cererii/faţă de admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive, această a doua cerere a rămas/practic - fără obiect, urmând a fi respinsă.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie/DNA şi inculpata M.E.C.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate celelalte aspecte, Înalta Curte reţine că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA este fondat, urmând a fi admis pentru următoare considerente:
Examinându-se actele şi lucrările dosarului, se constată că prin încheierea de şedinţă din 14 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în Dosarul nr. 4821/2/2012, faţă de inculpata M.E.C., s-a luat măsura arestării preventive, pe o durată de 29 de zile, respectiv de la 14 iunie 2012, la 12 iulie 2012 inclusiv, apreciindu-se că sunt întrunite cumulativ exigenţele art. 143 C. proc. pen. şi a existat unul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen., ulterior măsura fiind succesiv menţinută.
Prin rechizitoriul din data de 6 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de combatere a corupţiei, au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, inculpaţii M.E.C., pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi S.I., pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen., reţinându-se, în esenţă, că în intervalul 28 mai 2012/12 iunie 2012, inculpaţii M.E.C., judecător în cadrul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi S.I. au constrâns, în mod repetat, partea vătămată C.M., ameninţând-o cu darea în vileag a unor fapte imaginare compromiţătoare pentru persoana în cauză.
În această modalitate, cei doi au urmărit să obţină, în mod injust, suma de 5.000 euro de la partea vătămată C.M., sumă ce a fost înmânată inculpatei la data de 13 iunie 2012 şi găsită ulterior în poşeta acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
În acelaşi text, sunt însă înscrise şi excepţiile de la regula generală, anterior invocată.
Astfel, potrivit art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţie, se prevede că o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În această materie, Convenţia trimite în esenţă, la legea naţională şi consacră necesitatea aplicării normelor acesteia impunând totodată obligaţia conformităţii oricărei măsuri privative cu scopul prevăzut în art. 5 şi anume protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale.
Având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, rezultă că reglementările cuprinse în art. 5 din Convenţie sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.
În raport de aceste reglementări, măsura arestării preventive trebuie luată şi menţinută, întotdeauna, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive”
În cauză se constată că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de inculpată nu s-au modificat, subzistă şi în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a acesteia.
Astfel este certă existenţa indiciilor temeinice, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 681 C. proc. pen., care să justifice presupunerea rezonabilă că inculpata M.E.C. este posibil să fi comis o faptă penală.
Şi condiţiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., sunt întrunite în cauză, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpata este cercetată este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea inculpatei în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În analiza celei de-a doua condiţii, Înalta Curte apreciază că în raport de natura, gravitatea şi modalitatea concretă de săvârşire a faptei, precum şi de calitatea în care inculpata a desfăşurat activitatea infracţională, aceea de judecător în cadrul Curţii de Apel Craiova, lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Tocmai faptul că inculpata ocupa o funcţie atrage gravitatea faptei a cărei rezonanţă în rândul opiniei publice nu se stinge uşor cu atât mai mult cu cât este vorba despre o faptă penală săvârşită de un magistrat.
Pentru considerentele care vizează menţinerea arestării preventive se apreciază că această măsură nu poate fi revocată sau înlocuită cu o altă măsură procesuală neexistând garanţii că luarea unei măsuri neprivative de libertate faţă de această inculpată ar asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Înalta Curte apreciază că în speţă nu a depăşit termenul rezonabil al măsurii arestării preventive, această măsură fiind luată faţă de inculpată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală la data de 14 iunie 2012.
Pentru toate aceste considerente Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - declarat împotriva încheierii pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Astfel, cum rezultă şi din practicaua prezentei decizii la termenul din 21 septembrie 2012, inculpata M.E.C. a declarat că înţelege să-şi retragă recursul declarat împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Potrivit dispoziţiilor art. 3854 alin. (2) C. proc. pen., părţile pot renunţa la recurs, conform art. 368 şi pot retrage recursul în condiţiile art. 369, dispoziţii care se aplică în mod corespunzător.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că sunt respectate condiţiile prevăzute de art. 369 C. proc. pen. că cererea de retragere a recursului s-a făcut până la închiderea dezbaterilor, urmează a se lua act de manifestarea unilaterală de voinţă a inculpatei în sensul retragerii recursului ce formează obiectul prezentei cauze.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie/Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 5482/2/2012 (2173/2012).
Casează în parte încheierea atacată şi rejudecând în fond, respinge cererea de înlocuirea a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpata M.E.C..
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Ia act de retragerea recursului declarat de inculpata M.E.C. împotriva aceleiaşi încheieri.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2946/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2942/2012. Penal → |
|---|
