ICCJ. Decizia nr. 2994/2012. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală 157 din 09 aprilie 2012 Curtea de Apel București a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de L.C.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 13 martie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. 2050/2/2012 a fost înregistrată cererea de revizuire formulată de L.C. întemeiată pe cazul prev. de art. 394 lit. e) C. proc. pen., având în vedere mai multe hotărâri judecătorești care, în opinia condamnatului, nu se pot concilia sentința penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosar, decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosar; decizia penală nr. 1069 din 19 martie 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosar; decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 pronunțată în dosar de înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală; decizia penală nr. 3966 din 08 noiembrie 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosar; decizia penală nr. 6858 din 23 noiembrie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar.
Curtea constată că prin hotărârile menționate de către revizuient s-au dispus următoarele:
Prin sentința penală nr. 257 din 04 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a dispus condamnarea inculpatului L.C. la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen.
în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu referire la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru infracțiunile prev. de art. 292 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 291 C. pen. și art. 289 cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., constatându-se intervenită prescripția răspunderii penale.
Prin aceeași hotărâre a fost condamnată și inculpata B.G. la o pedeapsă de 12 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu referire la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei pentru infracțiunile prev. de art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) și art. 289 cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., constatându-se intervenită prescripția răspunderii penale.
Prin decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008, înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpații B.G. și L.C.
Prin decizia penală nr. 1069 din 19 martie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare formulată de B.G., a desființat decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție și a fixat termen de judecată a recursului la 16 aprilie 2010.
Totodată, a anulat formele de executare ale pedepsei aplicată prin sentința penală nr. 257/2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și a dispus punerea de îndată în libertate a contestatoarei.
Prin decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de inculpata B.G., a casat în parte sentința penală nr. 257/2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și rejudecând, în fond, a schimbat încadrarea juridică din art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în infracțiunea prev. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dispunând condamnarea acesteia la 6 ani închisoare.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Prin decizia penală nr. 3966 din 08 noiembrie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpații B.G. și L.C., a casat sentința penală nr. 44 din 24 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, numai în ceea ce îi privește pe inculpații B.G. și L.C.
în cauză, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin referatul întocmit, a formulat concluzii de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată de condamnatul L.C.
Analizând cererea de revizuire formulată de condamnatul L.C., Curtea a constatat că acesta critică hotărârea de condamnare, solicitând prin reaprecierea probatoriului deja administrat, constatarea nevinovăției sale.
în acest sens arată că în dosarul penal al Curții de Apel București, secția a II-a penală, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 257 din 04 decembrie 2007, în urma cercetării judecătorești au fost administrate probe care au confirmat nevinovăția sa.
Mai arată că nu există niciun element de vinovăție nou față de situația intimatului S.V., așa cum fusese reținută prin sentința penală nr. 66 din 31 octombrie 2003. Astfel, a considerat că nu trebuie să administreze probe în dovedirea nevinovăției sale, deoarece nu exista niciun element nou de probă care să ducă la ideea vinovăției sale sau la cunoașterea caracterului fals al sentinței, având în vedere că înalta Curte de Casație și Justiție reținuse anterior că nimeni nu a putut cunoaște caracterul fals al sentinței judecătorești, pe numele lui C.A. în consecință, nu există intenție și neexistând prejudiciu nu există infracțiune de înșelăciune în ceea ce îi privește, situația sa fiind identică cu situația intimatului S.V.
în concluzie, revizuientul arată că hotărârile definitive menționate în cererea de revizuire conțin contradicții care constau în stabiliri de fapt ce constituie situații intrate în puterea lucrului judecat și care nu se pot concilia. O astfel de situație intrată în puterea lucrului judecat este constatarea faptului că numitul C.A. nu a spus niciunei persoane despre caracterul fals al sentinței civile, situație care a stat la baza achitării inculpatului S.V., constatare efectuată de două ori și de către înalta Curte de Casație și Justiție.
Inconciabilitatea rezultă în opinia revizuientului din împrejurarea că într-o hotărâre s-a dispus achitarea unui participant și într-o altă hotărâre condamnarea altuia pentru săvârșirea aceleiași fapte, în speță fiind vorba despre o evidentă eroare.
Examinând cererea de revizuire formulată de revizuientul L.C., prin prisma dispozițiilor art. 394 C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este inadmisibilă, cazul de revizuire invocat art. 394 lit. e) C. proc. pen. nefiind incident în cauză.
Pentru reținerea cazului de revizuire invocat se cer întrunite mai multe condiții, respectiv ca hotărârile definitive ale instanțelor să soluționeze fondul cauzei - condiție care nu este îndeplinită în cazul deciziilor penale nr. 1069 din 19 martie 2010 și nr. 3966 din 08 noiembrie 2010 ale înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au fost soluționate contestații în anulare și că hotărârile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că se exclud una pe alta, împrejurare care nu este îndeplinită în cauză, cu referire la celelalte hotărâri judecătorești menționate de către revizuent.
Mai mult, așa cum s-a arătat anterior, revizuentul critică modalitatea de interpretare a probelor de către instanțele care au dispus condamnarea sa. Motivele invocare de către revizuent sunt, de fapt, o reluare a apărărilor formulate în calea de atac a recursului. împrejurarea că inculpatul S.V. a fost achitat în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu are consecințe asupra celorlalți participați, instanța având în vedere exclusiv situația acestuia, situație care nu poate fi extinsă și asupra celorlalți participanți.
Totodată, revizuentul a mai formulat anterior cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., solicitările din prezenta cerere fiind o reiterare a acelorași motive. Astfel, prin sentința penală nr. 1673 din 08 octombrie 2008, înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibile cererile de revizuire formulate de către condamnații B.G. și L.C. Prin sentința penală nr. 300 din 02 noiembrie 2009, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de către L.C.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs revizuentul cale de atac nemotivată în fapt și drept.
Examinând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Revizuirea este o cale extraordinară de atac și poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a)-e) C. proc. pen., motive ce vizează împrejurări necunoscute de instanță la momentul soluționării cauzei, declarații mincinoase date în cauză, existența unui înscris falsificat care a servit ca temei al hotărârii, săvârșirea de către organul judiciar a unei infracțiuni în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, existența unor hotărâri definitive care nu se pot concilia.
Verificând actele și lucrările dosarului înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii respingând cererea de revizuire formulată.
în acord cu instanța de fond, înalta Curte constată ca în cauza nu sunt aplicabile dispozițiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., deoarece în aceiași cauză față de inculpat nu s-au pronunțat două sau mai multe hotărâri ce nu se pot concilia. Este adevărat că pentru situații similare s-au pronunțat soluții diferite, dar aceasta ține mai mult de practica judecătorească a fiecărei instanțe suverane în ceea ce privește aprecierea probelor.
Pentru ca hotărârile să fie inconciliabile, în sensul textului de lege menționat mai sus trebuie ca ele sa prezinte următoarele caracteristici: să fie definitive, să aibă caracter penal, să conțină o rezolvare a fondului care sa rezulte din dispozitivul hotărârilor și să se refere la situații de fapt și nu de drept, condiții care nu sunt întrunite în cauză.
Or prin hotărârile menționate de revizuent, respectiv deciziile penale nr. 1069 din 19 martie 2010 și nr. 3966 din 08 noiembrie 2010 ale înaltei Curți de Casație și Justiție, nu s-a soluționat fondul vreunei cauze penale.
Din analiza motivelor de revizuire înalta Curte constată și faptul că recurentul-revizuent invocă și aspecte ce țin de caracterul ordinar al procedurii.
în stadiul extraordinar al procedurii, instanța nu mai poate reevalua poziția subiectivă a celui acuzat față de fapta pentru care a fost cercetat penal, deoarece aceasta a fost analizată de instanțele ordinare, cu stabilirea unei vinovății pe baza probatoriului administrat.
Față de cele arătate, constatând legalitatea și temeinicia sentinței penale recurate înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul L.C.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3136/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2877/2012. Penal → |
|---|
