ICCJ. Decizia nr. 3007/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3007/2012
Dosar nr. 6751/2/2012
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 31 august 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.N., ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel instanţa de fond a reţinut că numitul B.N. este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că a sprijinit activitatea infracţională constituită şi coordonată de numiţii N.R., G.G., J.A.F., C.D. şi M.O.I., iniţiatoare a unui amplu mecanism evazionist ce vizează sustragerea de la plata accizelor aferente a importante cantităţi de motorină, comercializate pe piaţa internă sub denumirea unor produse petroliere inferioare, prin intermediul unor societăţi comerciale tip fantomă, controlate prin persoane interpuse, totul cu asigurarea unui palier de protecţie reprezentat de foşti factori decizionali de vârf din cadrul A.N.A.F., B.N. acţiona sub coordonarea directă a numiţilor G.G. (fiind şi finul acestuia) şi C.D., realizând legătura cu palierul de furnizare a documentelor contabile, ce asigura aparenţa de legalitate a operaţiunilor evazioniste din cauză. Totodată, acesta era implicat şi în schimburi valutare în folosul grupării infracţionale din speţă. În acelaşi timp, B.N. achiziţionează constant terminale telefonice mobile şi cartele telefonice utilizate de grupare la realizarea unor discuţii în condiţii ridicate de conspirativitate.
La data de 10 iulie 2012, prin încheierea de şedinţă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în Dosarul nr. 5554/2/2012, a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi s-a dispus luarea măsurii arestării preventive şi a petentului din speţă (alături de alţii), pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 iulie 2012 şi până la 07 august 2012 inclusiv, sub aspectul săvârşirii infracţiunii menţionate mai sus.
Analizând cererea inculpatului prin raportare la dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., Curtea de Apel a reţinut că infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat sunt sancţionate cu pedepse care nu depăşesc 18 ani închisoare, astfel că în raport de textul invocat, cererea este admisibilă în principiu, atâta vreme cât se face referire la infracţiunea scop a cărei limită de pedeapsă nu depăşeşte 18 ani închisoare.
Totodată, a mai reţinut că probatoriul administrat până la acest moment procesual în care cercetarea judecătorească încă nu a debutat, este de natură a conduce la presupunerea rezonabilă (art. 681C. proc. pen.) că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat penal, fiind îndeplinită exigenţa prevăzută de art. 143 C. proc. pen.
Deşi este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de fond a apreciat că cea de a doua, prevăzută de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., nu este îndeplinită. Din datele dosarului rezultă atât un risc ca inculpatul să săvârşească şi alte infracţiuni, precum şi un risc pronunţat de influenţare a aflării adevărului, astfel că liberarea sa sub control judiciar nu este justificată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, care a solicitat admiterea lui, casarea încheierii şi, rejudecând, să se admită cererea de liberare provizorie sub control judiciar aşa cum a fost formulată.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al art. anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen. să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În opinia instanţei, expresia „date” conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.
Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus şi instanţa de fond - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului B.N., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive.
Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanţa de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.N.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.N. împotriva încheierii din data de 31 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I p enală, pronunţată în Dosarul nr. 6751/2/2012 (2784/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3004/2012. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 3058/2012. Penal → |
|---|
