ICCJ. Decizia nr. 315/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 315/2012
Dosar nr.742/2/2012/a1
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 742/2/2012, în baza art. 3001 alin. (1) C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului S.C.
În baza art. 139 alin. (1) şi art. 145 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării inculpatului de a nu părăsi Municipiul Bucureşti, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
În baza art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen. pe durata măsurii obligării de a nu părăsi mun. Bucureşti inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la Poliţia Sectorului 2 Bucureşti, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
e) să nu se apropie de martorii din cauză şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect;
f) să nu exercite profesia de avocat.
În baza art. 145 alin. (12) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului S.C. că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului S.C., dacă nu este arestat în altă cauză.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 505/P/2011 din data de 26 ianuarie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală la data de 27 ianuarie 2012, sub nr. 742/2/2012, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului S.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. Raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
S-a reţinut, în esenţă, că inculpatul S.C., la datele de 08, 12 şi 23 decembrie 2011, în calitate de avocat în cadrul Baroului Bucureşti,a pretins de la martorii R.P. şi R.N. suma de 20.000 euro, în schimbul exercitării influenţei ori a unei pretinse influente asupra magistratului care instrumentează dosarul nr. 37.229/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, în care cei doi martori sunt arestaţi preventiv, pentru a-l determina pe judecător să emită o hotărâre de punere în libertate a acestora, iar la data de 04 ianuarie 2012 a primit de la martorul R.I., cu acelaşi titlu, suma de 10.000 euro, reprezentând prima tranşă din suma solicitată.
Inculpatul S.C. a fost arestat preventiv în prezenta cauză prin încheierea din data de 05 ianuarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. 65/2/2012, reţinându-se că sunt incidente dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. şi ale art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la prevederile art. 3001 alin. (1) C. proc. pen., prima instanţă a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului S.C. a fost luată prin încheierea susmenţionată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, fiind menţinută de instanţa de control judiciar, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală care a respins recursul declarat de inculpat.
De asemenea, a constatat că probele administrate în cauză în faza de urmărire penală, relevă indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul S.C. a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, astfel cum a fost descrisă şi pentru care s-a dispus trimiterea acestuia în judecată, menţionând în acest sens denunţul formulat de martorul R.N., procesul verbal de consemnare a denunţului martorului R.P.,declaraţiile martorilor R.N.,R.P. şi R.I., procesul verbal de consemnare a seriilor bancnotelor ce au compus suma de 10.000 euro şi planşa foto, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi planşele foto, procesele verbale de redare a convorbirilor purtate în mediul ambiental, adresa SCP S.A., adresele Baroului Bucureşti, a Penitenciarului Rahova şi a Secţiei 15 Politie, extras din tabloul avocaţilor definitivi şi din sistemul E.C.R.I.S. cu privire la dosarul nr. 37229/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, raportul de expertiză psihiatrică.
Însă, prima instanţă a apreciat că la acest moment nu mai sunt îndeplinite cumulativ şi condiţiile impuse de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi anume sub aspectul existenţei probelor că lăsarea în libertate a inculpatului S.C. prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Pericolul pentru ordinea publică a fost definit, în doctrină, drept temerea că, odată pus în libertate, învinuitul sau inculpatul ar comite noi fapte penale ori ar declanşa reacţii puternice în rândul opiniei publice, determinate de fapta pentru care este cercetat.
Pericolul pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu pericolul social al faptei, ci reprezintă o apreciere asupra comportamentului viitor al învinuitului sau inculpatului şi trebuie constatat pe baza împrejurărilor ce privesc în special persoana făptuitorului.
În prezenta cauză, instanţa a apreciat că, în raport de natura faptei presupus a fi fost comisă de inculpat, împrejurarea că a fost sesizată instanţa de judecată,fiind finalizată urmărirea penală şi datele ce caracterizează persoana inculpatului S.C., care este la prima încălcare a legii penale şi în ultimul cuvânt, ca urmare a dezbaterilor şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală a arătat că recunoaşte şi regretă fapta, buna desfăşurare a procesului penal se poate realiza şi asigura şi prin luare unei măsuri preventive, mai puţin restrictive, neprivative de libertate, respectiv prin măsura obligării acestuia de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
În cauza Letellier contra Franţei s-a arătat că datorită gravităţii deosebite a faptei şi a reacţiei publicului, unele infracţiuni pot determina tulburări sociale care pot justifica arestarea preventivă cel puţin pentru o anumită perioadă de timp,însă acest motiv trebuie considerat ca relevant şi suficient numai dacă este bazat pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea acuzatului ar determina o tulburare reală a ordinii publice, iar privarea de libertate va continua să fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai departe ameninţată.
Instanţa a considerat, având în vedere circumstanţele privitoare la faptă şi în special cele privitoare la persoana inculpatului, anterior menţionate, că prin lăsarea în libertate a inculpatului S.C., care are şi o stare de sănătate precară şi aplicarea dispoziţiilor art. 145 C. proc. pen., nu se creează o stare de primejdie pentru raporturile sociale şi normala lor desfăşurare, siguranţa publică fiind pe deplin protejată, prevederile art. 145 şi urm. C. proc. pen., prin obligaţiile pe care le prevăd, inclusiv obligaţia de a nu se apropia de martorii din cauză şi de a nu comunica cu aceştia direct sau indirect şi obligaţia de a nu exercita profesia de avocat, oferind suficiente garanţii în acest sens.
De asemenea, la aprecierea pericolului social pentru ordinea publică, s-a ţinut cont şi de împrejurarea că inculpatul, nefiind cu antecedente penale, având studii universitare juridice, fiind avocat şi fiind arestat preventiv din data de 05 ianuarie 2012, a conştientizat pe deplin care sunt consecinţele comiterii unor fapte prevăzute de legea penală.
Împotriva încheierii sus-menţionate, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., solicitând casarea încheierii atacate şi, pe fond, menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului, pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul parchetului este nefondat.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
Astfel, instanţa trebuie să constate că sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege sus-menţionat: inculpatul a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Conform dispoziţiilor art. 3001 alin. (2) C. proc. pen., dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există alte temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate de inculpatului.
Examinând lucrările şi actele dosarului, rezultă că prima instanţă a apreciat, în mod corect, că în cauză temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive subzistă, însă s-au schimbat, fiind întrunite condiţiile pentru luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi Municipiul Bucureşti, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că, de la momentul luării măsurii arestării preventive, la data de 5 ianuarie 2012, urmărirea penală a fost finalizată şi a avut loc sesizarea primei instanţe, în condiţiile în care atitudinea inculpatului a fost una de recunoaştere necondiţionată a faptei pentru care a fost trimis în judecată. Sub acest aspect, se constată că din actele dosarului nu se relevă indicii pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul ar săvârşi sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul în cauză, raportat la împrejurarea că judecata în primă instanţă se va desfăşura în condiţiile art. 3201 C. proc. pen., limitându-se la probatoriul strâns la urmărirea penală, precum şi la natura acestuia (procesul verbal de flagrant, transcrierile convorbirilor înregistrate în mediul ambiental între inculpat şi martorii denunţători precum şi în declaraţiile date de aceştia, aflaţi în stare de arest în altă cauză), care îl face nesusceptibil de a fi alterat.
Pe de altă parte, raportat la fapta de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului, precum şi la datele cu privire la persoana inculpatului, acesta având o stare de sănătate foarte gravă, atestată de înscrisurile medicale depuse la dosar, Înalta Curte apreciază că buna desfăşurare a procesului penal se poate realiza la acest moment procesual şi prin luarea unei măsuri preventive restrictive de libertate, respectiv prin măsura obligării acestuia de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
Pentru motivele mai sus-arătate, Înalta Curte constată că în mod legal şi temeinic prima instanţă a apreciat că temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive s-au schimbat, impunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, prin obligarea inculpatului la respectarea unor obligaţii care să asigure buna desfăşurare a procesului penal. Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., împotriva încheierii din 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe intimatul inculpat S.C., să fie respins, ca nefondat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 25 lei pentru intimatul inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., împotriva încheierii din 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 742/2/2012, privind pe intimatul inculpat S.C.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 25 lei pentru intimatul inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 314/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 390/2012. Penal → |
|---|
