ICCJ. Decizia nr. 314/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 314/2012
Dosar nr.66066/3/2011/a1
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 19 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 66066/3/2011/a1, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii D.I.C., A.A., B.C., Z.K.V. şi P.G. împotriva sentinţei penale nr. 975 din 06 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus, în baza art. 300 şi art. 160b alin. (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţi.
În temeiul art. 139 C. proc. pen. a respins, ca nefondate, cererile inculpaţilor B.C., Z.K.V. şi P.G. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
S-au reţinut în esenţă următoarele:
Deliberând asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpaţilor D.I.C., A.A., B.C., Z.K.V. şi P.G., instanţa a apreciat că în cauză există indici temeinice din care rezultă presupunerea că inculpaţii au comis faptele pentru care au fost condamnaţi, printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în primă instanţă, iar între deţinerea preventivă a inculpaţilor în cauză şi condamnare există o legătură suficientă pentru a opina că ne aflăm în prezenţa unei detenţii legale, urmare a condamnării inculpaţilor de o instanţă competentă, astfel cum a statuat instanţa europeană în interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie.
S-a mai reţinut că acuzaţiile aduse inculpaţilor legitimează, în continuare, detenţia preventivă, în sensul că interesul public al menţinerii ordinii primează, iar temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului.
Împotriva încheierii sus-menţionate, au declarat recurs inculpaţii D.I.C., A.A., Z.K.V. şi P.G., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Recursurile inculpaţilor nu sunt fondate.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiurile care au stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege.
Astfel, pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea inculpaţilor în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată (trafic de droguri, deţinere de droguri) şi condamnaţi nedefinitiv în primă instanţă, lăsarea acestora în libertate ar putea crea riscul de a împiedica buna desfăşurare a procesului penal.
Pe de altă parte, natura, amploarea şi modalitatea de comitere a infracţiunilor sus-menţionate, relevă nu doar o periculozitate infracţională dată şi de perseverenţa acestora, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca aceştia să repete asemenea fapte şi ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.
În ce priveşte posibilitatea dispunerii unei măsuri alternative faţă de inculpaţi, Înalta Curte constată că la acest moment procesual temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar condamnarea inculpaţilor în primă instanţă, la pedepse rezultante în al căror cuantum este între 3 ani şi 6 luni şi 6 ani închisoare, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea acestora, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestora şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Pe de altă parte, în raport de momentul procesual şi de complexitatea cauzei, dată de natura infracţiunilor de o gravitate sporită, de numărul mare al inculpaţilor, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilităţii măsurii arestării preventive, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor şi durata procedurilor în faţa instanţei.
Aşa fiind, menţinerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpaţilor în stare de libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursurile declarate de recurenţii inculpaţi D.I.C., A.A., Z.K.V. şi P.G. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, să fie respinse, ca nefondate, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi D.I.C., A.A., Z.K.V. şi P.G. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 66066/3/2011/a1.
Obligă recurenţii inculpaţi D.I.C., A.A. şi P.G. la plata sumei de câte 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat Z.K.V. la plata sumei de 125 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 248/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 315/2012. Penal → |
|---|
