ICCJ. Decizia nr. 3214/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3214/2012
Dosar nr. 43747/3/2010
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Deliberând asupra recursurilor de faţă, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, constată următoarele:
1. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 837 din 27 octombrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 43747/3/2010 a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului P.E. (fost G.I.) sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a ridicat măsura sechestrului asigurător asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, dispusă prin ordonanţa nr. 104/P/2009 din 07 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie nr. 104/P/2009, consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a şi învestit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului P.E. pentru săvârşirea a 3 acte materiale - infracţiunea de trafic de influenţă - prev. de art. 257 C. pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând, în esenţă, în aceea că în perioada decembrie 2007-ianuarie 2008, inculpatul a pretins şi primit de la D.V., căreia îi acorda asistenţă juridică în Dosarul nr. 238/P/2007 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în mod repetat, la diferite intervale de timp, suma de 60.000 euro, promiţând, în schimbul acestor foloase că va interveni la procurorul de caz şi-l va determina să dispună cercetarea denunţătoarei în stare de libertate şi să adopte o soluţie favorabilă acesteia.
Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin achitare în conformitate cu art. 345 alin. (3) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288-291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe - instanţa fondului a examinat şi apreciat materialul amintit, infirmând existenţa faptei deduse judecăţii, în elementele sale constitutive, precum şi vinovăţia penală a autorului acesteia, sens în care a reţinut:
Denunţătoarea D.V. a fost cercetată în Dosarul nr. 238/P/2007 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prev. de art. 248 C. pen. rap. la art. 2481 C. pen. şi la art. 132 din Legea nr. 78/2000, fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 288 alin. (1) şi (2) C. pen. şi fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) Pentru comiterea infracţiunilor menţionate, în data de 22 noiembrie 2007, prin ordonanţa cu nr. 238/P/2007 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de denunţătoare. Ca urmare, D.V. a fost citată la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în vederea prezentării învinuirii şi a audierii.
În acest context, la sfârşitul lunii noiembrie 2007, respectiv în 30 noiembrie 2007, denunţătoarea a contactat un avocat pe care a intenţionat să îl angajeze. Denunţătoarea, în timp ce îl aştepta pe avocat, a decis să îl viziteze pe inculpat, pe care l-a cunoscut, pentru a discuta cu el despre problema juridică pe care a avut-o, sens în care s-a deplasat la biroul acestuia. În urma discuţiilor intervenite între cei doi, denunţătoarea a luat hotărârea ca inculpatul, membru în cadrul Baroului B., să-i acorde asistenţă juridică în dosarul penal nr. 238/P/2007. În acest sens, de comun acord, s-a încheiat contractul de asistenţă juridică din data de 30 noiembrie 2007, având ca obiect „studierea dosarului penal înregistrat la Departamentului Naţional Anticorupţie având obiect al cauzei pe D.V., reprezentare instanţă”. Conform convenţiei, onorariul fixat şi trecut în înscris a fost de 5.000 euro, iar cheltuielile legate de asistenţa juridică de 10.000 euro. Acest contract a fost semnat de către denunţătoare, iar conţinutul său nu a fost contestat de către aceasta, nefiind infirmat prin niciun mijloc de probă.
În baza contractului, inculpatul a redactat şi împuternicirea avocaţială din 30 noiembrie 2007 şi a încasat de la denunţătoare suma de 17.000 RON, pentru care a eliberat factura din 30 noiembrie 2007, având reprezentarea că denunţătoarea a deţinut, la data încheierii contractului de asistenţă juridică, suma de bani stipulată expres. În contextul în care denunţătoarea nu a avut asupra ei întreaga sumă stipulată, inculpatul a anulat factura iniţială, emiţând-o pe cea în care s-a trecut suma primită de la denunţătoare. În acelaşi sens s-a emis şi chitanţa din 30 noiembrie 2007. Contractul de asistenţă juridică şi împuternicirea avocaţială, emise de inculpat, a purtat antetul Uniunea Naţională a Barourilor din România, Baroul Bucureşti, iar factura şi chitanţa au fost eliberate pe Cabinetul Individual de Avocatură - Avocat G.I.P. - Baroul Bucureşti.
Ulterior, inculpatul, având în vedere că dosarul aflat în lucru la Departamentul Naţional Anticorupţie a fost complex, că a existat şi riscul unei arestări preventive a denunţătoarei şi că a trebuit, ca avocat, să depună toate diligenţele legale pentru a obţine în cauză o soluţie favorabilă denunţătoarei, a continuat să ceară, în mod repetat, de la aceasta, sumele de bani cu titlu de onorariu, pe parcursul lunii decembrie 2007 şi a lunii ianuarie 2008.
În contextul în care, la data prezentării alături de denunţătoare la Departamentul Naţional Anticorupţie, procurorul de caz i-a spus inculpatului că apartenenţa sa la Baroul B. s-a putut impieta asupra validităţii apărării, acesta i-a propus denunţătoarei să angajeze un alt avocat din Baroul Bucureşti, urmând ca, la rândul sau, să contribuie pe mai departe la stabilirea strategiilor de apărare.
Împrejurarea învederată mai sus a fost confirmată de către denunţătoare.
În cursul derulării raporturilor profesionale, inculpatul şi denunţătoarea au dezvoltat şi relaţii personale apropiate, fapt confirmat prin declaraţiile date în cursul judecăţii de martorii R.R. şi P.E.
Tribunalul a reţinut că sumele de bani vehiculate între inculpat şi denunţătoare pe parcursul relaţiei lor profesionale şi personale, au fost motivate de plata onorariilor avocaţiale (fapt probat de înscrisurile de la dosar, a căror validitate nu a fost pusă în discuţie), de achiziţionarea de către denunţătoare de la inculpat a unei maşini (fapt probat prin înscrisurile de la dosar semnate de denunţătoare), de achiziţionarea de către denunţătoare a unui imobil de la inculpat (fapt probat prin înscrisurile de la dosar şi prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză) şi de câştigarea încrederii inculpatului şi, mai ales, a prietenei acestuia, martora R.R., în contextul dezvoltării relaţiei personale dintre denunţătoare şi inculpat (fapt probat prin natura cadourilor oferite inculpatului - obiecte de uz feminin, ce nu puteau fi remise unui procuror, prin declaraţiile martorilor şi ale denunţătoarei, care a recunoscut că unele dintre bunurile date prietenei inculpatului au fost cu titlu de „cadouri”).
Potrivit art. 257 C. pen., primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
Din textul de lege arătat a rezultat că infracţiunea de trafic de influenţă a fost o infracţiune cu conţinuturi alternative ce s-a realizat prin primirea ori prin pretinderea de bani sau alte foloase, ori prin acceptarea de promisiuni sau daruri, direct sau indirect, în vederea determinării unui funcţionar - pe lângă care subiectul a avut influenţă sau lasă să se înţeleagă că a avut influenţă - să facă, ori să nu facă un act ce intră în atribuţiunile sale de serviciu.
Fapta reprezintă, aşa cum a rezultat din denumirea şi definiţia dată de legiuitor, o vânzare, o speculare a influenţei pe care făptuitorul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar.
În cazul traficului de influenţă, prevalându-se de influenţa pe care a avut-o, sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar, făptuitorul s-a angajat, în schimbul unei sume de bani sau a altui folos, pe care le-a pretins, ori le-a primit, să intervină la acel funcţionar, în interesul persoanei cu care încheie tranzacţia.
Tribunalul, ţinând cont de probatoriul administrat în cauză, a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, în condiţiile în care nu s-a dovedit, dincolo de orice dubiu, că inculpatul s-a angajat, să intervină la procurorul care a instrumentat Dosarul nr. 238/P/2007, în interesul martorei-denunţătoare D.V. (fostă I.) şi pentru a realiza acest fapt a pretins ori a primit sumele de bani şi foloasele la care s-a făcut referire în actul de acuzare.
Astfel, conform probatoriului, s-a dovedit cu certitudine doar faptul că inculpatul a pretins martorei-denunţătoare doar onorariul avocaţial şi cheltuielile legate de activitatea juridică, discuţiile dintre aceştia vizând, în rest, tranzacţii colaterale raporturilor juridice în care au intrat, cu referire la achiziţionarea de către denunţătoare a unei maşini de la inculpat, la o tranzacţie referitoare la o casă pe care denunţătoarea a intenţionat să o achiziţioneze ori la aspecte ce ţin de o relaţie personală apropiată dintre cele două părţi.
În raport cu acelaşi probatoriu nu s-a dovedit, neechivoc, pe de o parte, împrejurarea că sumele de bani şi bunurile au fost pretinse pentru a-i fi date procurorului de caz, afirmaţiile denunţătoarei conform cărora inculpatul a cerut sumele de bani afirmând că „este un caz dificil” sau că „fără aceşti bani va fi reţinută” nefiind susţinute, acestea necoroborându-se cu alte mijloace de probă, iar pe de altă parte că inculpatul a primit sumele de bani sau bunurile arătate în rechizitoriu, în scopul remiterii acestora aceluiaşi procuror.
În sensul arătat, Tribunalul a apreciat că susţinerile martorei-denunţătoare D.V., referitoare la pretinderea de către inculpat a sumei de 60.000 euro, pentru a-i rezolva dosarul, bani care urmau să fie daţi procurorului Departamentului Naţional Anticorupţie care a instrumentat cauza şi cu care inculpatul s-a aflat în relaţie de prietenie, fiind din acelaşi oraş - Cluj, rămân doar la nivel de afirmaţie.
Astfel, din chiar denunţul acesteia, formulat la data de 18 mai 2009 şi completat la data de 09 iunie 2009, a reieşit că discuţia iniţială s-a purtat doar intre inculpat şi martora-denunţătoare în biroul inculpatului, ocazie cu care primul i-a spus acesteia că suma pe care trebuie să i-o dea pentru a-i rezolva problema este de 60.000 euro, aspect pe care i l-a spus acesteia la ureche, în şoaptă.
La această filă, însăşi martora-denunţătoare a arătat că martora B.V. a rămas în anticameră, având asupra sa telefonul mobil al denunţătoarei, conform cerinţei inculpatului care i-a spus că are telefoanele ascultate, fiind o persoană importantă, cu funcţie înaltă şi cu influenţă şi de aceea, nici în biroul său nu poate vorbi decât în şoaptă şi de teama interceptării discuţiilor. Acest aspect a fost confirmat şi de martora B.V., a cărei prezenţă la discuţiile dintre cei doi (inculpat şi martora-denunţătoare) nu s-a regăsit decât puţin timp, respectiv în timpul deplasării cu maşina, aparţinând primarului comunei Gorgota, până la procurorul Departamentului Naţional Anticorupţie, când pe bancheta din spate, unde stătea alături de inculpat, l-a auzit pe acesta din urmă, spunându-i martorei-denunţătoare că o va costa mulţi bani pentru a scăpa de dosarul de la Departamentul Naţional Anticorupţie, aşadar, fără a preciza că inculpatul s-a angajat să intervină la procuror în interesul acesteia şi că a pretins pentru realizarea acestui fapt vreo sumă de bani ori folos.
Acesta a fost şi momentul când martora a fost prezentă la remiterea sumei de bani inculpatului, sumă ce a constituit obiectul contractului de asistenţă juridică, act legal aşa cum s-a arătat anterior, bani împrumutaţi de la martorul T.M., la locuinţa căreia se deplasase martora-denunţătoare împreună cu martora B.V.
Deşi martora B.V. a susţinut că (după ce inculpata şi martora-denunţătoare au terminat treaba la Departamentul Naţional Anticorupţie şi s-au deplasat la biroul inculpatului), a intrat în biroul inculpatului şi a auzit când îi dădea asigurări martorei-denunţătoare că, în schimbul sumelor de bani pe care le-a dat procurorului Departamentului Naţional Anticorupţie, va da o soluţie în favoarea sa, Tribunalul a observat că martora a revenit asupra acesteia şi oricum acest aspect nu a fost susţinut nici de martora-denunţătoare.
Chiar şi împrejurarea relatată de martoră, referitoare la prezenţa sa în biroul inculpatului, imediat următoare acestui moment, tot nu a confirmat suma de bani ce a urmat să fie dată inculpatului de martora-denunţătoare. Expresia folosită de martoră, despre care a spus că a fost afirmată de inculpat este „în schimbul unor sume de bani” a putut convinge pe procurori să dea o soluţie favorabilă, ceea ce a subliniat susţinerile contradictorii ale acesteia.
De altfel, martora B.V. nu a fost prezentă nici la momentul predării sumei de 60.000 euro martorei-denunţătoare de către inculpat, bani cu privire la care s-a susţinut că ar fi fost daţi procurorului, lucru care s-a întâmplat la vila inculpatului, aşa încât, din nou, susţinerile martorei rămân nedovedite.
A relatat martora, la un moment, că i-a spus martora-denunţătoare că în preajma Revelionului, inculpatul i-a cerut suma de 70.000 euro, sumă pe care denunţătoarea a fost hotărâtă să i-o dea inculpatului, întrucât a fost convinsă că acesta îi va rezolva problema. Încă o dată, Tribunalul a remarcat faptul că martora doar a auzit de la martora-denunţătoare despre această sumă de bani, fără a fi prezentă la discuţia dintre cei doi (inculpatul şi denunţătoarea) astfel că au rămas doar afirmaţiile martorei-denunţătoare.
Întrucât martora-denunţătoare a început să aibă convingerea că bunurile şi banii predate inculpatului nu au ajuns la procurorul de caz, (pentru că văzuse la prietena inculpatului o parte din bunurile predate acestuia), a început să facă presiuni asupra inculpatului în scopul recuperării sumei de 60.000 euro, ameninţându-l că îl va denunţa la Departamentul Naţional Anticorupţie. În acest scop, suma de 60.000 de euro a fost consemnată, atât în antecontract, cât şi în contractul de vânzare-cumpărare cu credit ipotecar.
A fost drept că, în acea perioadă, mai 2008, martora-denunţătoare D.V. s-a împrumutat cu suma de 60.000 euro, de la vărul său, martorul T.C., însă acest fapt este incert că s-a produs, întrucât nicio persoană nu a fost prezentă la momentul preluării sumei de bani de către inculpat.
Pe de altă parte, s-a mai constatat o altă inadvertenţă între susţinerile martorei-denunţătoare pe acest aspect. Astfel, aceasta a arătat că i-a spus vărului său că banii îi sunt necesari pentru a-şi rezolva problema judiciară, fără alte detalii, aspect susţinut şi de martor, pentru ca ulterior martorul să susţină că martora-denunţătoare i-a spus că aceşti bani i-a dat unui domn P. din Bucureşti, care i-a spus că s-a cunoscut cu procurorul de la Departamentul Naţional Anticorupţie, pentru că amândoi sunt din zona Clujului şi că i-a putut rezolva problema cu procurorul ca ea să primească soluţie de neîncepere a urmăririi penale, ceea ce a subliniat susţinerile contradictorii din declaraţiile martorei-denunţătoare şi ale vărului acesteia.
În legătură cu inelul de aur de 18 karate cu piatră maro, brăţara de 12 g. din aur de 14 karate, haina de blană naturală, de culoare bej cu maro şi blana naturală de nurcă, precum şi cu suma de 1.000 RON reprezentând contravaloarea unei perechi de butoni din aur de cămaşă şi a unui ac de cravată, tot din aur, şi cu suma de 450 RON reprezentând contravaloarea unor straie preoţeşti, însăşi denunţătoarea a arătat că aceste bunuri aveau ca destinatari, din spusele inculpatului, procurorii Departamentului Naţional Anticorupţie. Aşadar, a fost un aspect cunoscut de denunţătoare din spusele inculpatului, care nu a confirmat că acestea bunuri au fost destinate procurorilor Departamentului Naţional Anticorupţie.
Împrejurarea că bijuteriile din aur şi cele 2 haine de blană au fost date în prezenţa martorei B.V. a fost confirmată de aceasta, cât şi de martora S.F.F. (aceasta din urmă numai cu privire la blănuri), bunuri care ulterior au fost purtate de prietena inculpatului, numita R., nu a condus şi la concluzia că aceste bunuri au constituit şi obiectul traficului de influenţă la procurorul Departamentului Naţional Anticorupţie (de caz). Sunt doar supoziţiile martorei-denunţătoare, întrucât, aşa cum s-a menţionat şi anterior, cele două martore nu au fost prezente când inculpatul şi martora-denunţătoare au discutat, respectiv inculpatul a pretins, iar martora-denunţătoare a consimţit la predarea sumei de bani care a constituit obiectul acuzării.
În contextul probator analizat mai sus, a fost evident că între declaraţiile denunţătoarei, pe de o parte, şi declaraţiile martorilor la care s-a făcut referire mai sus, pe de altă parte, au existat contradicţii care au condus la concluzia că acestea nu au putut constitui probe certe, dincolo de orice dubiu, pentru reţinerea acuzaţiei de trafic de influenţă adusă inculpatului prin actul de sesizare.
2. Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termenul legal, apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi D.V.(I.).
Parchetul a susţinut, în esenţă, că soluţia de achitare a fost consecinţa unei grave erori de fapt, constând în reţinerea unei stări de fapt contrare probelor administrate şi a unei greşite interpretări a dovezilor dosarului penal judecat; aşadar, s-a solicitat Curţii reinterpretarea probelor administrate în cauză, admiterea apelului, desfiinţarea în întregime a hotărârii instanţei de fond şi pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, în sensul condamnării inculpatului P.E. pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) Ca o consecinţă a condamnării inculpatului pentru infracţiunea de trafic de influenţă probată în cauză, s-a solicitat menţinerea măsurii asigurătorii referitoare la sechestrul instituit în faza de urmărire penală asupra imobilului aparţinând inculpatului P.E. pentru împrejurarea menţionată chiar în cuprinsul actului procesual, respectiv pentru asigurarea despăgubirii denunţătoarei D.V.(I.) faţă de care, urmare denunţului formulat în cauză, s-a dispus netrimiterea în judecată şi care a contribuit astfel la acordarea sumei de bani primită ilegal de inculpat şi probată în cauză, respectiv 60.000 euro în echivalent RON la data plăţii (şi celelalte sume deja menţionate), aceste sume de bani fiind pretinse în termen de către denunţătoare.
Apelanta D.V. (I.) a considerat că hotărârea de achitare a fost consecinţa unei grave erori de fapt şi că respingerea cererii de participare în cauză ca parte vătămată şi de constituire de parte civilă a fost contrară legii. A mai arătat că instanţa nu s-a pronunţat pe cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
Curtea, verificând sentinţa atacată, pe baza materialului probator aflat la dosar, în raport cu motivele de netemeinicie şi nelegalitate invocate, dar şi din oficiu cu privire la toate celelalte aspecte de fapt şi de drept deduse judecăţii - în conformitate cu dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen. - a constatat că apelurile au fost fondate, prima instanţă pronunţând o hotărâre întemeiată pe o apreciere greşită a probelor, pe constatări de fapt neconforme cu realitatea.
Reevaluând întregul material probator administrat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, Curtea a reţinut că acuzarea a făcut pe deplin dovada situaţiei de fapt expuse în actul de sesizare, circumstanţele concrete în care s-au desfăşurat acţiunile inculpatului conducând indubitabil la concluzia că acesta, prevalându-se de influenţa pe care ar fi avut-o asupra unui procuror, în mod repetat a pretins şi primit bani şi bunuri de la denunţătoarea D.V.(I.), formându-i convingerea acesteia că a primit o soluţie favorabilă în dosarul instrumentat de respectivul magistrat.
Astfel, la data de 30 noiembrie 2007, cu prilejul unei întâlniri între martora denunţătoare D.V.(I.) şi inculpatul P.E., acesta, în calitate de avocat în „Baroul Bucureşti din cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România” s-a oferit să acorde asistenţă juridică martorei care a fost cercetată într-un dosar instrumentat de Direcţia Naţionala Anticorupţie. A fost încheiat contractul de asistenţă juridică din 30 noiembrie 2007, fixându-se un onorariu de 5.000 euro, iar cu titlu de cheltuieli suma de 10 000 euro, martora achitând inculpatului suma de 17.000 RON, pentru care s-a emis factură şi chitanţă.
Conform declaraţiilor martorei D.V.(I.), aceasta s-a reîntâlnit cu P.E., în ziua de 03 decembrie 2007, inculpatul arătându-i martorei un bileţel pe care au fost trecute învinuirile ce i-au fost aduse în dosarul aflat la Departamentul Naţional Anticoruăţie, afirmând că le-a avut de la procurorul de caz, pe care l-a cunoscut foarte bine şi cu care a fost în relaţii de prietenie, precizând că situaţia martorei a fost gravă şi că s-a intenţionat reţinerea sa, dar că, uzând de relaţiile pe care le-a avut, a reuşit să o ajute să evite privarea de libertate.
La solicitarea inculpatului, D.V.(I.) a redactat o cerere prin care a solicitat procurorului amânarea audierii, care urma aibă loc a doua zi, motivând că are nevoie de timp pentru studierea dosarului.
În ziua următoare, 04 decembrie 2007, D.V.(I.) s-a reîntâlnit cu inculpatul, acesta comunicându-i că procurorul a admis cererea formulată şi a fixat data de 07 decembrie 2007 ca termen pentru a fi audiată.
În data de 05 decembrie 2007, inculpatul P.E. a contactat-o telefonic pe martoră şi i-a spus să vină urgent la Bucureşti pentru că a trebuit să-i comunice ceva important.
În cursul aceleiaşi zile, D.V.(I.) s-a deplasat la Bucureşti, însoţită de martora B.V., cu un autoturism condus de martorul M.D.
D.V.(I.) s-a întâlnit cu inculpatul P.E., inculpatul a primit-o în birou doar pe D.V., martora B.V. rămânând în anticameră cu telefoanele denunţătoarei, la solicitarea inculpatului.
Inculpatul P.E. i-a spus martorei D.V. că dosarul instrumentat de Departamentul Naţional Anticorupţie s-a putut rezolva, în schimbul unei sume de bani ce a urmat să fie înmânată procurorului învestit cu soluţionarea cauzei, inculpatul scriind pe o hârtie cuantumul sumei – 60.000 euro, în caz contrar martora urmând să fie reţinută la data de 07 decembrie 2007.
Datorită stării de temere insuflate de inculpat şi având convingerea că acesta are influenţă asupra procurorului de caz, martora a acceptat propunerea inculpatului, promiţându-i că va face rost de suma de bani. Elocvente în acest sens au fost şi declaraţiile martorei B.V., aceasta relatând că D.V. a ieşit din birou speriată şi a afirmat că inculpatul i-a spus că procurorul ar fi intenţionat să o aresteze.
A doua zi, D.V. s-a înţeles cu martorul T.C. pentru ca acesta să-i împrumute 60.000 euro, inculpatul propunându-i denunţătoarei ca până la primirea sumei împrumutate să-i dea el banii procurorului din fonduri proprii, urmând să-i recupereze ulterior de la aceasta.
Inculpatul a invitat-o pe D.V. la domiciliul său şi i-a arătat un teanc de bancnote de 500 euro, spunând că sunt cei 60.000 euro pe care îi va da procurorului pentru a nu o reţine şi a-i rezolva favorabil cazul, precizând că se va convinge că a remis suma magistratului după ce va pleca liberă de la audieri.
În continuare, D.V. a apelat la ajutorul financiar al martorului T.M., care i-a pus la dispoziţie suma de 10.000 euro, împrejurare confirmată atât de T.C., cât şi de martora B.V.
În dimineaţa de 07 decembrie 2007, conform înţelegerii cu P., D.V. a mers la domiciliul acestuia din Pipera, însoţită de martora B.V., în prezenţa căreia inculpatul a primit de la denunţătoare suma de 10.000 euro, cei trei deplasându-se împreună la sediul Departamentului Naţional Anticorupţie, P. asigurând-o pe D.V. că o va scăpa de dosar, dar o va costa mulţi bani şi că îi va da suma procurorului, cu care a fost prieten.
Contrar celor reţinute de Tribunal, acest aspect important în stabilirea vinovăţiei inculpatului a fost probat cu declaraţiile martorei B.V. care s-au coroborat cu cele ale denunţătoarei D.V., martora relatând în faza de urmărire penală că:
„A doua zi am însoţit-o pe D.V. la domiciliul lui P. din Pipera (...) unde în maşina în care ne aflam, în prezenţa mea, D.V. i-a dat suma de 10.000 euro. Pe drum spre Departamentul Naţional Anticorupţie, P. a asigurat-o pe D.V. că o va scăpa de dosarul de la Departamentul Naţional Anticorupţie însă o va costa foarte mulţi bani. P. i-a spus în prezenţa mea că banii îi va da procurorului I.V. care o ancheta pe D.V. A afirmat ca îl cunoaşte bine pe procuror, că sunt în relaţii apropiate (...). Am auzit această discuţie întrucât stăteam pe bancheta din spate lângă P.G.”
Martora a adoptat aceeaşi poziţie şi în cursul cercetării judecătoreşti, arătând că „(...) L-am auzit odată pe inculpat, în timp ce ne deplasam către Departamentul Naţional Anticorupţie Bucureşti că îl cunoaşte pe procurorul de caz, I.V., întrucât sunt prieteni şi joacă tenis împreună şi că o să fie nevoie de foarte mulţi bani pentru a fi bine. În acele împrejurări, inculpatul a spus că acei bani trebuie daţi acelui procuror (...) am fost prezentă când inculpatul i-a pretins martorei suma de 10.000 euro pentru a-i da procurorului de caz (...) am fost de faţă când martora i-a dat lui P. suma de 10.000 euro, şi de această dată inculpatul a subliniat că suma respectivă trebuie dată procurorului de caz (...) altă dată martora i-a dat inculpatului şi nişte bijuterii pentru a fi date procurorului. Ulterior, la o altă dată, am observat acele bijuterii pe mâna concubinei inculpatului. Mai cunosc faptul că s-au dat şi o haină de blană inculpatului şi alte sume de bani, dar nu ştiu în ce dată şi în ce condiţii.”
După ce i s-a prezentat învinuirea şi a dat declaraţie în Dosarul nr. 238/P/2007, D.V., văzând că nu a fost reţinută, a fost convinsă ca inculpatul P.E. i-a dat procurorului cei 60.000 euro, aşa cum a afirmat că va face şi că a fost într-adevăr în relaţii apropiate cu acesta.
La plecare, constatând că maşina cu care venise s-a defectat, denunţătoarea a plecat împreună cu inculpatul, pe jos, iar martora B.V. a sosit mai târziu cu şoferul acestuia din urmă.
Cu acest prilej, inculpatul P.E. i-a atras atenţia denunţătoarei că autoturismul pe care l-a folosit nu a fost potrivit pentru funcţia sa din cadrul „Comitetului Regiunilor” de la Bruxelles şi s-a oferit să-i prezinte o maşină care să corespundă statutului său. Aşa fiind, a doua zi a invitat-o acasă la el şi i-a arătat un autoturism, pe care i l-a vândut cu suma de 20.000 euro, actele fiind întocmite pe numele fiului denunţătoarei, I.M.E., aşa cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit.
În acest timp, inculpatul i-a reamintit că a pus de la el cei 50.000 euro pentru procuror şi s-a interesat când îi va putea recupera de la D.V.
Presată de insistenţele inculpatului, după ce a primit cei 60.000 euro împrumutaţi de la martorul T.C., denunţătoarea a înmânat inculpatului diferenţa de 50.000 euro.
Cu privire la această sumă, martorul T.C. a menţionat în faza de urmărire penală că a împrumutat-o pe D.V. cu suma de 60.000 euro, iar în perioada următoare, când a purtat discuţii cu denunţătoare, referitoare la restituirea împrumutului, aceasta i-a relatat că a dat banii unui domn P. din Bucureşti, care i-a spus că s-a cunoscut cu procurorul de la Departamentul Naţional Anticorupţie pentru că amândoi au fost din zona oraşului Cluj şi că a putut rezolva cu procurorul ca ea să primească soluţia de neîncepere a urmăririi penale. Martorul a precizat în cadrul cercetării judecătoreşti că îşi menţine declaraţiile date în cursul anchetei.
Pentru a câştiga încrederea denunţătoarei, inculpatul a oferit fiului acesteia, I.M.E., un loc de muncă, dar, deşi a spus că I.M.E. a fost angajat, acesta nu a desfăşurat niciodată activităţi în cadrul celor două instituţii şi nici nu a fost remunerat. Acest aspect a reieşit din adresa din 11 iunie 2010 a Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti, care a comunicat că în evidenţele sale nu a apărut înregistrat niciun contract individual de muncă pe numele lui I.M.E.
În perioada în care D.V. a beneficiat de serviciile juridice ale inculpatului, acesta, văzând că nu a mai avut bani, i-a pretins bunuri de valoare pentru a servi la presupusa sa intervenţie la procurorul din cadrul Departamentului Naţional Anticorupţie.
Astfel, D.V. i-a predat acestuia un inel de aur de 18 karate cu piatră maro şi o brăţară de 12 g. din aur în valoare de 600 euro, două haine de blană naturală, fiecare în valoare de câte 500 euro, un ac de cravată şi butoni din aur de cămaşă în valoare de 1.000 RON.
Sub acest aspect, declaraţiile denunţătoarei D.V. s-au coroborat cu cele ale martorilor B.V., S.F.F., R.C.G., R.R., respectiv cu procesul-verbal din 03 iunie 2009, potrivit căruia numitul S.M. a predat Departamentului Naţional Anticorupţie, în plic, două fotografii ale unor bijuterii şi două haine de blană din partea martorei R.R., bunuri date inculpatului P. de către martora D.V.
În cursul lunii ianuarie 2008, D.V. a primit o nouă citaţie de la Departamentul Naţional Anticorupţie, astfel că l-a contactat pe inculpatul P.E. pentru a-i cere explicaţii, întrucât a avut convingerea că dosarul în care a fost cercetată a fost „rezolvat” cu ajutorul banilor şi bunurilor pe care i le-a pus inculpatului la dispoziţie pentru procuror. Imediat după ce a fost chestionat de către denunţătoare cu privire la aspectele mai sus descrise, inculpatul i-a adus la cunoştinţă acesteia că nu mai poate să o reprezinte la parchet pentru că este foarte ocupat. În schimb i-a spus că o va prezenta unui avocat de încredere, iar el va supraveghea din umbră evoluţia evenimentelor.
Ulterior, după ce a aflat de la avocatul R.L. că dosarul în care a fost pusă sub învinuire nu s-a finalizat şi îşi urmează cursul, D.V. s-a deplasat la biroul inculpatului şi i-a reproşat aceste lucruri, solicitându-i restituirea banilor, pentru a nu-l denunţa. Văzând reacţia fostei sale cliente, inculpatul i-a propus acesteia să îi dea în schimbul banilor o limuzină, dar pentru că D.V. nu a fost de acord, i-a prezentat ca variantă vânzarea unui imobil, cu credit ipotecar, vânzare în care urma să se menţioneze în mod fictiv faptul că suma de 60.000 euro a fost achitată cu titlu de avans.
Pentru a nu pierde cei 60.000 euro, denunţătoarea a fost de acord.
Antecontractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2007 a fost încheiat între I.M.E., fiul denunţătoarei, şi P.„G.I.”, având ca obiect imobilului situat în Voluntari, judeţul Ilfov, prin care s-a atestat în mod fictiv plata unui avans de 60.000 euro, document ce a fost redactat de către angajatul inculpatului, M.N.B., de profesie avocat, care i-a atribuit un număr nereal de înregistrare.
Împrejurarea că inculpatul a încercat, prin această operaţiune fictivă, să confere o aparenţă de legitimitate sumei de bani ce a reprezentat obiectul traficului de influenţă, a rezultat fără echivoc din declaraţiile martorilor I.M.E. şi M.N.B., care s-au coroborat cu declaraţiile martorului D.V. şi cu înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv „antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 19 decembrie 2007”, şi „contractul de vânzare-cumpărare cu garanţie reală imobiliară”, autentificat în 31 ianuarie 2008, încheiat cu privire la imobilul menţionat, dar de data aceasta semnat în calitate de cumpărători şi de părinţii promitentului cumpărător, I.M.E., respectiv martorul D.V. şi soţul acesteia, I.I.
Prin urmare, în dezacord cu opinia primei instanţe, Curtea a apreciat că declaraţiile martorului denunţător D.V. au avut forţa credibilităţii rezonabile coroborându-se, pe aspectele importante, decisive, care l-a incriminat pe inculpat, cu celelalte probe administrate pe parcursul procesului penal, atestând netemeinicia soluţiei de achitare. Declaraţiile inculpatului au fost vădit nesincere, mijloacele de probă administrate la cererea acestuia (depoziţiile martorilor P.E., C.S., F.C. şi M.C.) neoferind informaţii care să contureze o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de Curte.
În drept, fapta inculpatului P.E. a constat în aceea că în perioada decembrie 2007-ianuarie 2008, a pretins şi primit de la D.V., căreia i-a acordat asistenţă juridică în Dosarul nr. 238/P/2007 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, suma de 60.000 euro şi bunuri în valoare 1.000 RON şi 1.600 euro, promiţând că în schimbul acestora va interveni la procurorul care instrumenta cauza şi-l va determina să dispună cercetarea denunţătoarei în stare de libertate şi să adopte o soluţie favorabilă faţă de aceasta, a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, prev. de art. 257 C. pen., rap.la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Susţinerea apelantei D.V. în motivele scrise că fapta a constituit infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., a fost neîntemeiată, deoarece prin fapta inculpatului au fost încălcate în principal relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare s-au întemeiat pe încrederea şi prestigiul de care a trebuit să se bucure orice funcţionar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, ce a constituit obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de influenţă.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată s-a ţinut seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi anume limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii, de natură să producă îndoieli cu privire la mecanismul de funcţionare a justiţiei, sumele de bani obţinute din activitatea ilicită, toate aceste elemente impregnând faptei un pericol social concret foarte ridicat şi reliefând totodată o periculozitate sporită a inculpatului, chiar dacă acesta nu a fost cunoscut cu antecedente penale.
Raportat acestor împrejurări, Curtea a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea orientată spre mediu cu executare în regim de detenţie, scopul preventiv şi educativ al acesteia putând fi realizat numai în acest fel.
Conform art. 65 alin. (2) C. pen., alături de pedeapsa închisorii a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) (dreptul de a exercita o profesie de natura aceleia de care inculpatul s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea de avocat) C. pen., pe o durată de 5 ani.
Natura faptei, împrejurarea şi modalitatea în care a fost comisă, au dus la concluzia unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală, precum şi a celui prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., astfel că, în temeiul art. 71 C. pen., s-a impus interzicerea acestor drepturi de către inculpat pe durata executării pedepsei principale.
Având în vedere că D.V. a denunţat infracţiunea prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000 mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru această faptă, au devenit aplicabile dispoziţiile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora „banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)”.
Aşa cum s-a reţinut de către Curte, inculpatul a primit de la denunţătoare suma de 60.000 euro, precum şi următoarele bunuri: un inel de aur de 18 karate cu piatră maro şi o brăţară de 12 g. din aur în valoare de 600 euro, două haine de blană naturală, fiecare în valoare de câte 500 euro, un ac de cravată şi butoni din aur de cămaşă în valoare de 1.000 RON.
Întrucât bunurile nu au fost găsite, inculpatul a fost obligat să restituie denunţătoarei contravaloarea acestora, la stabilirea căreia s-a ţinut seama de sumele de bani cu care au fost achiziţionate obiectele, astfel cum au fost indicate de către D.V. şi care au corespuns cu preţurile practicate de magazinele de specialitate.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza deciziei penale nr. 92/A din 19 martie 2012 a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi D.V., împotriva sentinţei penale nr. 837 din 25 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
A desfiinţat sentinţa apelată şi, în fond, rejudecând:
În baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat pe inculpatul P.E. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată.
Conform art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 5 ani.
În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei a interzis inculpatului drepturile prev. de 64 lit. a) teza a II-a lit. b) şi c) C. pen.
În temeiul art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpatul să restituie martorului denunţător D.V. sumele de 60.000 euro, 1.600 euro şi 1.000 RON, reprezentând banii şi contravaloarea bunurilor primite de inculpat de la martorul denunţător.
S-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, dispusă prin ordonanţa nr. 104/P/2009 din 07 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
În baza art. 192 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 2.200 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Cheltuielile judiciare, în apel, avansate de stat, rămân în sarcina acestuia.
Onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 200 RON, s-a suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
3. Împotriva deciziei penale evocate au formulat recurs, în termen legal, procurorul şi recurentul-inculpat P.E., dar şi recurenta parte civilă, aducând ample critici de nelegalitate şi netemeinicie.
În cuprinsul motivelor de recurs prezentate în scris la dosarul cauzei, precum şi în cadrul dezbaterilor, procurorul a invocat greşita obligare a inculpatului la restituirea sumelor de bani către denunţătoare în monedă europeană, fără a se menţiona plata echivalentului în RON, împrejurare în care s-a apreciat ca fiind incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
În sprijinul celor iterate, procurorul arată că în conformitate cu art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile, prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. De asemenea, art. 446 C. proc. pen., prevede că, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile, astfel încât în cauză sunt aplicabile regulile civile privitoare la despăgubirile băneşti şi executarea acestora, potrivit cărora, pe teritoriul României plăţile se fac în monedă naţională.
Se susţine astfel că plăţile în baza unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu nu se pot face decât în monedă naţională sau în euro, dar prin echivalent monedă naţională în condiţiile în care aceste plăţi nu reprezintă excepţii de la reglementările valutare ale Băncii Naţionale ale României.
S-au invocat, în susţinerea motivului de recurs înfăţişat, soluţii de practică ale instanţelor de judecată care au statuat în sensul că plata despăgubirilor civile trebuie realizată în monedă naţională.
Recurentul-inculpat P.E. (fost G.I.) a avansat mai multe critici cu privire la decizia pronunţată de instanţa de prim control judiciar, invocând 6 cazuri de casare.
Într-o primă critică se susţine că judecata în apel a avut loc fără participarea inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii.
Invocând practica şi doctrina juridică, recurentul-inculpat, prin apărătorul său ales, arată că la judecarea apelului era necesară prezenţa inculpatului, în condiţiile în care prin sentinţa penală nr. 837 din 25 octombrie 2011, instanţa fondului dispunându-se achitarea pentru faptele deduse judecăţii, iar în conformitate cu prevederile art. 378 alin. (1) C. proc. pen., se impunea a se proceda la ascultarea inculpatului prezent.
Prezentând distincţia evidentă pe care doctrina a făcut-o cu referire la noţiunea de „participare” la judecată şi cea de „prezenţă” la judecată, apărarea consideră că în cauză operează nulitatea absolută cu consecinţele ce decurg din aceasta, împrejurare în care inculpatului i s-a respins, în mod neîntemeiat o cerere de amânare a cauzei, pe raţiuni ce ţineau de imposibilitatea obiectivă a inculpatului de a se prezenta.
În acest sens, se prezintă desfăşurarea cronologică a evenimentelor, făcându-se referire la şedinţele de judecată din 22 februarie 2012, respectiv 07 martie 2012, 14 martie 2012 din faţa instanţei de apel, precum şi modificările efectuate de instanţă cu pastă corectoare, cu privire la termenul acordat iniţial 14 martie 2012, prin modificare în 28 martie 2012, lipsind astfel pe inculpat de o apărare efectivă şi dreptul la un proces echitabil, de posibilitatea de a da declaraţii.
Se mai învederează, sub acest aspect, că prin conduita sa procesuală, inculpatul nu a intenţionat o tergiversare a soluţionării apelului, ci dimpotrivă, s-a aflat, urmare a unor activităţi procesuale desfăşurate în 14 martie 2012, în imposibilitatea de a compărea în faţa Curţii.
Recurentul-inculpat a invocat cazul de casare reglementat în art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., constând în aceea că judecata apelului a avut loc în lipsa apărătorului inculpatului, context în care nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., impune casarea hotărârii, întrucât, deşi prezent la judecată, avocatul nu a pus concluzii corespunzător fazei procesuale a apelului sau prestaţia sa echivalează cu lipsa de apărare, inculpatul fără a beneficia de o apărare efectivă.
În concret, se arată că la termenul din 07 martie 2012, inculpatul a solicitat instanţei de prim control judiciar amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător ales, iar la termenul acordat 14 martie 2012, s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a fi prezent la judecată, situaţie în care instanţa a judecat cauza în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu, fapt de natură a atrage în opinia apărării, cazul de casare invocat.
Dreptul inculpatului la apărare efectiv, trebuie analizat, potrivit susţinerilor recurentului-inculpat şi prin prisma faptului că avocatul desemnat din oficiu trebuie să beneficieze de o posibilitate reală de a studia temeinic dosarul cauzei, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat, atâta timp cât încheierea din 14 martie 2012, menţionează că avocatul desemnat din oficiu a solicitat respingerea apelurilor declarate şi amânarea pronunţării pentru ca inculpatul să depună concluzii scrise.
Se susţine că, deşi inculpatului i s-a asigurat prezenţa unui avocat din oficiu, asistenţa juridică fiind obligatorie, apărarea realizată a fost formală, dreptul la apărare, principala garanţie recunoscută inculpatului, potrivit reglementărilor interne - art. 6, art. 171 C. proc. pen., dar şi conform reglementărilor cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - art. 6 alin. (3) lit. c) - nefiind respectat.
În acest sens, se subliniază că atât jurisprudenţa constantă a instanţelor române, cât şi a instanţei de la Strasbourg a statuat că dreptul procesual la apărare trebuie protejat în mod concret şi efectiv şi nu teoretic şi iluzoriu, iar numirea unui avocat din oficiu nu asigura, prin ea însăşi efectivitatea asistenţei juridice de care trebuie să se bucure inculpatul.
O altă critică avansată de recurentul-inculpat, prin apărătorul său ales, priveşte nemotivarea deciziei de apel.
Se învederează că instanţa de prim control judiciar nu a fost preocupată a răspunde criticilor apărării, rezumându-se a prelua susţinerile procurorului, exprimate în motivele de apel, fără a examina, astfel cum s-ar fi impus, cauza şi prin prisma apărărilor formulate de inculpat, fără a motiva concluziile la care a ajuns cu privire la situaţia de fapt reţinută şi fără a proceda la o analiză minuţioasă a probelor.
Hotărârea instanţei de apel cuprinde aprecieri generale în sensul că infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul sunt „cert dovedite” şi că „este indubitabil” că acesta a săvârşit faptele, fără însă a se raporta la probe administrate în cauză şi fără a evalua apărările inculpatului.
Hotărârea instanţei de apel constituie obiectul criticilor recurentului-inculpat şi din perspectiva disp. art. 3859 pct. 12 C. proc. pen.
Cazul de casare plus petita (cum îl intitulează apărătorul ales al inculpatului în cuprinsul motivelor depuse în scris la dosarul cauzei) se referă la depăşirea limitelor în care instanţa a fost învestită, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii de condamnare pronunţată pentru aceste fapte.
În raport cu prevederile art. 317 C. proc. pen. ce reglementează obiectul judecăţii, ale art. 263 C. proc. pen. ce statuează cu privire la faptul că rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta ce a făcut obiectul urmăririi penale, în prezenta cauză, apărarea solicită a se constata că între dispozitivul rechizitoriului şi descrierea faptei în actele de urmărire penală, precum şi între datele reţinute în actele de învinuire şi inculpare şi cele rezultate în urma cercetării judecătorească există profunde discrepanţe.
Astfel, deşi se reţine că perioada infracţională e cuprinsă între lunile decembrie 2007-ianuarie 2008, o serie de bunuri imputate că ar fi format obiectul material al faptelor de corupţie au fost primite de inculpatul P.E. anterior sau ulterior acestor date limită.
În opinia recurentului-inculpat în prezenta cauză îşi află incidenţa şi cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., constând în aceea că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, în considerentele hotărârii atacate afirmându-se contrariul a ceea ce rezultă în mod evident din probele administrate, existând o vădită neconcordanţă între modul cu acestea au fost percepute şi analizate în hotărâre.
Eroarea gravă de fapt ar consta în reflectarea inexactă a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii şi derivă, potrivit susţinerilor apărării inculpatului din contrarietatea evidentă şi necontroversată între ceea ce rezultă din actele dosarului şi menţiunile cu privire la existenţa concretă a faptei.
În contextul acestui caz de casare, apărarea procedează la o analiză detaliată a faptei imputate sub aspectul elementului material al laturii obiective în plan probator, înfăţişând elemente care, în viziunea sa, nu determină, neechivoc, împrejurarea că sumele de bani şi bunurile ar fi fost pretinse de către inculpat pentru a fi remise procurorului de caz.
În acelaşi mod se procedează, în cuprinsul motivelor scrise de recurs ale inculpatului, la o examinare a susţinerilor şi declaraţiilor denunţătoarei, relevându-se, după o expunere largă, inexactităţile repetate din cuprinsul informaţiilor oferite de aceasta organelor judiciare.
De asemenea, declaraţiile martorilor B.V., R.C.G., S.F.F. şi T.M. sunt apreciate ca nefiind de natură şi în măsura a susţine acuzarea şi a oferi argumente pentru înlăturarea apărărilor formulate în cauză.
În opinia apărătorului ales al recurentului-inculpat, situaţia de fapt prezentată de inculpat este cea reală şi cea reflectată în probatoriul cauzei în împrejurarea în care inculpatul, membru al Baroului B., a încheiat cu partea vătămată D.V. - cercetată de către procurorii Departamentului Naţional Anticorupţie în dosarul penal nr. 238/P/2007 - un contract de asistenţă juridică la 30 noiembrie 2007, stipulând, ca onorariu suma de 5.000 euro şi alte cheltuieli în cuantum de 10.000 euro.
Dovadă în acest sens este faptul că acel înscris a fost semnat de denunţătoare, conţinutul său nefiind contestat de aceasta, iar contrariul acestui fapt - întocmirea de către inculpat a unei singure facturi aferente întregii sume, iar ulterior, când acesta a realizat că denunţătoarea nu deţine întreaga sumă, anularea documentelor şi emiterea unei facturi exclusiv pentru suma primită - neputând fi demonstrat de vreun mijloc de probă administrat în cauză.
Se mai invocă aspectul că pe parcursul derulării raporturilor profesionale dintre inculpat şi denunţătoare aceştia au dezvoltat şi relaţii personale apropiate, iar în legătură cu sumele de bani vehiculate între cele două părţi se impun a fi avute în vedere 4 motivaţii, şi anume: plata onorariilor avocaţiale, achiziţionarea de către denunţătoare de la inculpat a unei maşini, dar şi a unui imobil (existând la dosar înscrisuri doveditoare), dar şi câştigarea încrederii inculpatului şi, mai ales, a prietenei acestuia, martora R.R.
În fine, un ultim caz de casare invocat într-un plan secundar, îl constituie prevederile art. 3851 pct. 14 C. proc. pen., învederându-se că s-au aplicat pedepse greşit individualizate, în raport cu disp. art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Se apreciază că toate împrejurările ce pot constitui circumstanţe atenuante prezentate în cuprinsul art. 74 C. pen. sunt incidente în cazul inculpatului P.E., acesta manifestând o bună conduită, anterior faptelor pretins a fi fost săvârşite, fiind bine integrat în societate, având familia întemeiată, surse licite de venit, nefiind cunoscut cu antecedente penale, iar după presupusa săvârşire a faptelor, acesta a având o atitudine pozitivă.
Într-un asemenea context se susţine că inculpatul prezintă garanţii suficiente ca scopul pedepsei să fie îndeplinit şi fără executarea efectivă a acesteia.
Decizia Curţii de apel este apreciată ca nelegală în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei accesorii, în condiţiile în care au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., deşi infracţiunea pentru care a fost condamnat este independentă de ocuparea unei funcţii, de exercitarea unei profesii sau de desfăşurarea unei activităţi.
Se consideră că la aplicarea pedepsei accesorii, instanţa nu a ţinut seama de principiile, potrivit cărora, pedepsele accesorii nu pot fi aplicate în mod automat, ci în respectarea obligaţiei de a arăta temeiurile în baza cărora este interzisă exercitarea anumitor drepturi.
Mai mult, dacă instanţa ar accepta ca inculpatul P.E. a săvârşit infracţiunea în calitate de avocat şi pentru aceasta s-ar fi impus a-i interzice dreptul de a exercita profesia de avocat, ar însemna ca, în mod evident să analizeze componenta competenţei materiale a instanţei de fond (pentru infracţiunile săvârşite de avocaţi, această competenţă raţionae personae revenind Curţii de apel la judecata cauzei în fond).
Recurenta parte civilă D.V. a declarat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că înţelege să-şi retragă recursul promovat.
Examinând recursurile declarate de procuror şi inculpat împotriva deciziei instanţei de prim control judiciar, în raport cu motivele de recurs a cazurilor de casare invocate, prin prisma criticilor de nelegalitate şi netemeinicie, dar şi din oficiu, ambele hotărâri, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în raport cu întregul material probator al cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:
În evaluarea criticilor aduse de recurentul-inculpat, în lumina cazurilor de casare înfăţişate şi examinate în mod prioritar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în baza propriului demers analitic cu privire la pretinsa incidenţă în cauză a prevederilor art. 3859 pct. 5 şi 6 C. proc. pen., arată:
În prezenta cauză, în dezlegarea acţiunii penale exercitate împotriva inculpatului P.E. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, instanţele au ajuns la concluzii diametral opuse. În timp ce judecătorul a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, în condiţiile în care nu s-a dovedit, dincolo de orice dubiu că inculpatul s-a angajat să intervină la procurorul ce a instrumentat Dosarul nr. 238/P/2007, în interesul denunţătoarei D.V. şi pentru a realiza acest fapt a pretins sau a primit sumele de bani şi foloasele la care s-a făcut referire în actul de inculpare, în exercitarea controlului judiciar, instanţa de apel a constatat, în total dezacord cu prima instanţă, că probele cauzei - declaraţia martorului denunţător D.V. ce au forţa credibilităţii rezonabile şi se coroborează cu ansamblul probator, evidenţiind caracterul nesincer la susţinerilor inculpatului - relevă, fără putinţă de tăgadă că acuzarea a făcut pe deplin dovada situaţiei de fapt expuse în rechizitoriu.
Curtea a mai considerat că judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre întemeiată pe o apreciere greşită a probelor, pe constatări de fapt neconforme cu realitatea, împrejurări în care, desfiinţând soluţia primei instanţe a procedat la condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 5 ani închisoare, aplicarea unei pedepse complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durata de 5 ani şi, respectiv, la aplicarea pedepsei accesorii, potrivit art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen., rezolvând astfel acţiunea penală în conformitate cu disp. art. 345 alin. (2) C. proc. pen.
Prin urmare, în prezenta cauză, instanţa de prim control judiciar a dispus condamnarea inculpatului faţă de care instanţa fondului dispusese achitarea.
Examinând procedura în care s-a desfăşurat judecata în apel din prisma respectării dreptului la apărare a inculpatului şi a prezenţei participării inculpatului la judecată în situaţia specifică în care instanţa de apel a pronunţat condamnarea, după ce inculpatul fusese achitat de către judecătorul fondului, în raport cu actele procedurale întocmite de Curte, se constată următoarele:
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la 04 ianuarie 2012, fiind stabilit prim termen de judecată la 01 februarie 2012, dată la care intimatul inculpat P.E. a lipsit, la dosarul cauzei, existând o cerere din partea acestuia prin care încunoştiinţa instanţa cu privire la adresa sa de domiciliu, în vederea citării legale.
Cel de-al doilea termen de judecată a fost stabilit la 22 februarie 2012, când în faţa instanţei de apel s-a prezentat apărătorul desemnat din oficiu inculpatului, acesta lipsind, însă prezentând la dosar dovada imposibilităţii de prezentare în împrejurarea în care avusese un deces în familie, (adeverinţă emisă de Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului).
În aceste condiţii, instanţa de apel a acordat un nou termen de judecată la 07 martie 2012, dată la care intimatul inculpat s-a prezentat, însă a învederat instanţei că solicită amânarea cauzei, neputând rămâne la şedinţă (a primit un telefon, probleme familiale şi în plus a arătat că apărătorul său din oficiu nu este prezent).
Lecturând încheierea de şedinţă din 07 martie 2012, din perspectiva derulării evenimentelor în acea şedinţă de judecată, se poate observa că în adevăr, la apelul nominal la prima strigare a răspuns inculpatul, neasistat de avocatul din oficiu. Pe de altă parte, se poate observa că în cauză s-au efectuat 2 apeluri ale părţilor, atâta vreme cât încheierea de şedinţă conţine menţiuni cu privire la prima, respectiv a doua strigare.
Se mai poate constata că inculpatul a părăsit sala de şedinţă, fără a i se aduce la cunoştinţă de către instanţă cele dispuse, ci doar aspectul că urmează a verifica termenul la condică, acel complet care-l judeca având şedinţa la 28 martie 2012. La cea de-a doua strigare a cauzei s-a prezentat avocatul desemnat din oficiu al inculpatului, lipsind părţile, iar la solicitarea reprezentantului Ministerului Public de a nu se mai amâna cauzei, potrivit susţinerilor procurorului, intimatul-inculpat ce trebuia audiat, având obligaţia de a rămâne în sala de judecată, instanţa a amânat cauza motivând situaţia invocată de inculpatul P.E. la prima strigare a cauzei şi stabilind termen la 14 martie 2012, cu citarea inculpatului prin agent procedural şi statuând în sarcina acestuia să facă dovada imposibilităţii obiective a participării sale la şedinţă.
De menţionat că în cuprinsul dispozitivului încheierii de şedinţă, evocată, există o modificare cu pastă corectoare a termenului de judecată stabilit, ceea ce ridică îndoieli serioase cu privire la termenul acordat (14 ori 28 martie, astfel cum arată recurentul-inculpat), dar cum ar reieşi şi din precizarea făcută de însuşi preşedintele completului de judecată ce l-a încunoştiinţat pe inculpat că acel complet are şedinţă la 28 martie 2012.
Inculpatul a fost citat pentru termenul din 14 martie 2012, procedura realizându-se prin afişare, iar la dosarul cauzei, în data de 12 martie 2012 inculpatul a transmis o cerere însoţită de mai multe înscrisuri doveditoare, prin care învedera că la aceeaşi dată 14 martie 2012 a fost citat la Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 995/100/2012, ce avea ca obiect comisie rogatorie şi delegare.
De asemenea, la dosarul cauzei, inculpatul a mai produs dovada ce atesta motivul plecării sale din şedinţă din 07 martie 2012.
În şedinţa publică din 14 martie 2012, în lipsa intimatului-inculpat, reprezentat de avocatul din oficiu, Curtea a apreciat cauza în stare de judecată, acordând cuvântul în dezbaterea apelurilor promovate de procuror şi D.V.
Examinând încheierea de amânare a pronunţării din 14 martie (pentru data de 19 martie 2012), se poate constata că apărătorul desemnat din oficiu inculpatului a solicitat, în cuvântul său, respingerea apelurilor şi menţinerea achitării, dar şi amânarea pronunţării pentru a da posibilitatea inculpatului să depună concluzii scrise, cerere de altfel admisă de Curte.
Efectuând propriul examen cu privire la respectarea dreptului la apărare a inculpatului în cursul judecăţii în apel, în raport cu exigenţele asigurării unui drept real, concret şi efectiv la apărare şi pornind de la premisa, clar conturată că prin conduita sa procesuală astfel cum a înţeles să o manifeste inculpatul, nu se poate susţine în mod fundamentat că acesta ar fi efectuat demersuri de tergiversare a soluţionării cauzei. De reţinut că, în cauză, Curtea a acordat, până la soluţionarea apelurilor, 4 termene de judecată, cauza având primul termen la 01 februarie şi fiind soluţionată la 14 martie (amânată pronunţarea la 19 martie 2012), iar pe de altă parte, orice solicitare de amânare a cauzei formulată de inculpat s-a dovedit a fi întemeiată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea acestor constatări, expune:
Dreptul la apărare, consacrat constituţional şi având valoare de principiu fundamental al procesului penal român, este reglementat de norme procesual penale (art. 6, art. 171 C. proc. pen.), fiind garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, organele judiciare având obligaţia de a asigura părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi de a administra probele necesare în apărare.
Garanţiile de bază ale acestui drept constau în totalitatea mijloacelor instituite de lege pentru invocarea şi constatarea împrejurărilor ce susţin apărarea, precum şi pentru aplicarea prevederilor legale favorabile părţii care îşi susţine interesele, mijloacele de apărare, reprezentând, de fapt, drepturile procesuale acordate părţilor din proces, garanţii procesuale, în vederea exercitării acestor drepturi şi asigurarea unei asistenţe juridice de calitate.
Drepturile procesuale acordate învinuitului, inculpatului reprezintă instrumentele prin care acesta îşi susţine interesele legitime în faţa autorităţilor judiciare, constând, în concret, în cunoaşterea în cel mai scurt timp a învinuirii ce i se aduce, dar, totodată, şi în posibilitatea de a declara, ori dimpotrivă, de a se prevala de dreptul la tăcere, de a avea un apărător, de a i se prezenta probele în acuzare de a le combate, etc.
Garanţiile procesuale sunt mijloace prin care părţilor li se dă posibilitatea deplinei exercitări a drepturilor procesuale ce li s-au recunoscut având corolar în obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa părţilor drepturile procesuale pe care le au şi de a le ajuta într-o manieră efectivă şi nu formală, superficială, la exercitarea lor, căci aceste drepturi ar putea rămâne neexercitate câtă vreme părţile nu au cunoştinţă de existenţa, de întinderea ori felul în care pot fi exercitate.
În mod firesc una din coordonatele dreptului la apărare o constituie dreptul inculpatului de a compărea în faţa organelor judiciare şi de a da declaraţii, ori de a refuza aceasta. Pe de altă parte, o coordonată substanţială a dreptului la apărare o constituie asistenţa juridică, respectiv sprijinul de specialitate acordat de un apărător, persoană abilitată să folosească cunoştinţele sale juridice şi experienţa sa în vederea apărării intereselor legitime ale acuzatului.
În acest sens se impune a sublinia că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa, au statuat că dreptul procesual la apărare trebuie să se manifeste în mod real, concret şi efectiv, asistenţa juridică (fie ea asigurată de un avocat ales ori desemnat din oficiu), trebuind a fi una de calitate, atâta vreme cât dreptul la apărare nu este unul iluzoriu, teoretic, ci dimpotrivă, extrem de concret, însumând drepturi şi garanţii procesuale reale.
Dintr-o asemenea perspectivă, aspectele invocate de recurentul-inculpat cu privire la caracterul formal al asistenţei juridice asigurate în cauză sunt fondate, dar şi aspectul punctat cu privire la imposibilitatea realizării unei apărări reale prin simpla desemnare a unui avocat din oficiu, urmează a fi primită, în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în cauza Czekalla vs. Portugalia, hotărârea din 10 octombrie 2002.
Că inculpatul P.E., achitat de judecătorul fondului, neaudiat de instanţa de apel şi condamnat de aceasta, în urma exercitării controlului judiciar - nu a beneficiat de o apărare efectivă, în fapt a fost lipsit de apărare - este demonstrat de următoarele argumente:
Intimatul-inculpat nu a fost audiat de către instanţa de prim control judiciar, în contextul în care amânarea soluţionării cauzei, în adevăr, în mod repetat nu s-a datorat unor motive imputabile inculpatului, ci din contră, solicitările inculpatului de acordare a unui nou termen de judecată au fost de fiecare dată dovedite (înscrisuri produse la dosarul cauzei în timp util).
Desemnarea unui avocat din oficiu (apărarea fiind obligatorie) inculpatului nu a fost de natură şi în măsură a asigura acestuia o apărare efectivă, iar prestaţia avocatului echivalează în fapt, cu lipsa de apărare, deoarece prin concluziile puse în cuvântul în dezbaterea apelurilor a demonstrat că nu studiase cauza, nu se preocupase de motivele de apel, într-adevăr extinse şi elaborate, ale Departamentului Naţional Anticorupţie şi ale apelantei D.V., context în care susţinerile apărării au fost stereotipe, eliptice, lipsite de orice consistenţă juridică, pur formale, rezumându-se în mod real, la a solicita amânarea pronunţării pentru ca inculpatul să poată depune concluzii scrise.
O asemenea conduită a avocatului din oficiu, menită a încălca principala garanţie recunoscută inculpatului P.E., în cursul procesului penal, atât potrivit reglementărilor interne, cât şi a celor cuprinse în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a fost posibilă prin încălcarea obligaţiei, de către instanţa de apel, de a asigura inculpatului deplina exercitare a drepturilor procesuale.
Între drepturile consacrate prin Convenţie, dreptul la un proces echitabil, enunţat în cuprinsul art. 6, ocupă un loc central, importanţa lui constând în faptul că toate celelalte drepturi ar rămâne derizorii, simplă teorie, fără anumite garanţii procesuale, procedurale care să îi confere individului siguranţă şi un „adăpost” în faţa posibilelor abuzuri ale autorităţii.
Apărarea de învinuire este un drept şi nu o obligaţie a acuzatului ce poate da sau nu explicaţii. El poate să recunoască vina sau să o nege, însă în orice caz statul, prin autorităţile sale judiciare este obligat să-i asigure dreptul la apărare. De aceea, una din cauzele greşelilor judecătoreşti este încălcarea dreptului acuzatului de a se apăra. Practica a demonstrat că stricta respectare a dreptului învinuitului-inculpat în procesul penal exclude posibilitatea nejustificată şi nelegală de acuzare, de folosire nejustificată a legii penale.
Pe de altă parte, se impune a constata că asigurarea reală a apărării este o garanţie, o premisă sigură a cercetării obiective complete a probelor, o condiţie sine qua non a aflării adevărului pe caz, a apărării drepturilor şi intereselor legale a acuzatului, creând condiţii necesare emiterii unei sentinţe legale şi temeinice.
În raport cu asemenea exigenţe este facil a statua că în prezenta cauză, deşi inculpatului i-a fost asigurată asistenţa juridică din oficiu, în realitate asistenţa juridică nu a fost efectivă, ci s-a limitat la prezenţa, în cadrul dezbaterilor în apel, a unui avocat care a exercitat în mod strict formal apărarea inculpatului, solicitând respingerea apelurilor promovate şi amânarea pronunţării pentru ca inculpatul să depună concluzii scrise.
În virtutea raţiunilor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră incident cazul de casare reglementat în art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., context în care nu mai apreciază necesară examinarea celorlalte motive de recurs, critici avansate, fiind prioritară casarea deciziei instanţei de apel cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceleiaşi instanţă, ocazie cu care, desigur, se vor avea în vedere toate aspectele invocate de recurenţii din cauză.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul P.E. împotriva deciziei penale nr. 92/A din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Va casa în totalitate decizia penală recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Bucureşti.
Va lua act de retragerea recursului declarat de partea civilă D.V.
Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de parchet vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul P.E. împotriva deciziei penale nr. 92/A din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează în totalitate decizia penală recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Bucureşti.
Ia act de retragerea recursului declarat de partea civilă D.V.
Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de parchet rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 09 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3180/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3455/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
