ICCJ. Decizia nr. 3319/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3319/2012
Dosar nr. 51/753/2011
Şedinţa publică din 17 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 11 din 12 martie 2012 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea condamnatului P.Ş., de revizuire a Sentinţei nr. 156 din 14 octombrie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 613 din 31 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin prezenta cerere condamnatul revizuent a solicitat revizuirea Sentinţei nr. 156 din 14 octombrie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, invocând cazurile prevăzute de art. 394 pct. I lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen. cu referire la următoarele aspecte:
a) înlăturarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei întrucât au fost obţinute prin încălcarea flagrantă a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului respectiv a transcrierilor convorbirilor telefonice, petentul invocând în acest sens respectarea art. l 3 din Convenţia Europeană; autorizaţiile de interceptare nu au fost supuse controlului unei autorităţi independente şi imparţiale fiind dispuse de magistratul procuror în mod arbitrar;
b) urmele fluorescente menţionate în procesul-verbal de constatare a infracţiunii ca fiind găsite pe mâinile sale, nu s-au datorat contactului cu substanţa fluorescentă de marcaj a banilor, ci ca urmare a unei atingeri ";accidentale"; de către membrii echipei operative care participaseră la marcarea banilor respectivi;
c) martorul Ţ.A. a săvârşii infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza penală în care s-a dispus condamnarea sa;
d) procesul-verbal de flagrant întocmit la data de 18 aprilie 2002 de către organele de anchetă conţine date vădit nereale, fiind consemnate în mod fals în unele împrejurări, de către persoanele care l-au întocmit;
e) transcrierile convorbirilor telefonice depuse la dosarul cauzei conţin contrafaceri atât prin omisiunea voluntară a unor pasaje, cât şi prin aceea că aceste transcrieri conţin modificări prin tăieri sau adăugiri ale textului transcris, toate aceste operaţiuni având scopul de a crea un colaj care să lase impresia unei aparente implicări a inculpatului în săvârşirea unor fapte de natură penală:
f) judecătorii militari şi procurorul militar care au fost implicaţi în soluţionarea procesului penal în care a fost inculpat petentul, au săvârşit infracţiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen.
Prin concluziile formulate la data de 21 decembrie 2011, procurorul militar a solicitat instanţei respingerea ca neîntemeiată şi inadmisibilă a cererii de revizuire, pe baza actelor depuse de condamnatul-revizuent, fără a fi fost dispuse verificări suplimentare privitoare la temeinicia cererii.
Revizuentul a solicitat în repetate rânduri, prin cererile de revizuire formulate - să fie judecate acestea de către o instanţă civilă, având în vedere că la momentul sesizării instanţei militare cu respectivele cereri, acestea nu ar mai fi avut şi nici nu ar mai avea competenţa de a judeca persoane care nu mai au calitatea de militar, aşa cum este cazul său - devenit funcţionar public cu statut special (poliţist) în anul 2002 (Dosar nr. 51/753/2011 al Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti).
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a considerat că este competent să examineze admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată de revizuentul P.Ş., potrivit art. 403 alin. (1) C. proc. pen.
Potrivit art. 403 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu a cererii.
Ca atare, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind: formularea acesteia de către o parte legal îndreptăţită şi în termenul prevăzut de lege, întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege şi existenţa unor date suficiente rezultate din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror.
Cererea de revizuire este formulată de către o parte din proces, în sensul art. 396 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi, fiind făcută de condamnat în favoarea sa, revizuirea se poate cere oricând, potrivit art. 398 alin. (1) C. proc. pen., fiind astfel îndeplinită şi condiţia privind formularea cererii în termenul prevăzut de lege.
Conform art. 394 alin. (1) C. proc. pen. - ";Revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; c) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.";
Revizuirea, ca şi cale extraordinară de atac, este îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, scopul fiind îndreptarea erorilor judiciare, aceasta neputându-se realiza decât prin anularea hotărârii care a consacrat eroarea judiciară şi înlocuirea ci prin altă hotărâre care să reflecte adevărul.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen. - unul din cazurile invocate în cauză de către condamnatul-revizuent - revizuirea poate fi cerută când ";s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei";.
Alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că acest caz constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi ";netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare";.
Din analiza celor două texte a rezultat că acest caz de revizuire subzistă numai dacă sunt îndeplinite două condiţii şi anume; a) sunt descoperite fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
Cu privire la prima condiţie legea face referire la următoarele expresii: ";fapte sau împrejurări noi";, ";s-au descoperit";, ";nu au fost cunoscute de instanţă";.
Prin expresia ";fapte sau împrejurări noi"; trebuie înţelese acele elemente de fapt (probe) pe baza cărora să se poată stabili eroarea judiciară săvârşită cu ocazia primei judecăţi. În acelaşi timp, faptele sau împrejurările noi, adică probele noi, trebuie să vizeze existenţa faptei şi vinovăţia făptuitorului sau existenţa vreunei cauze de încetare a procesului penal sau de achitare. Prin urmare, faptele sau împrejurările la care face referire art. 394 lit. a) C. proc. pen. trebuie să facă parte din categoria probelor principale.
A descoperi un anumit fapt sau o anumită împrejurare înseamnă că acele fapte sau acea împrejurare să fie la un moment dat, pentru prima dată cunoscute. Această nouă împrejurare înseamnă cunoaşterea ei pentru prima dată după judecarea definitivă a cauzei iar, pe de altă parte, necunoaşterea împrejurării noi să privească instanţa, nu şi părţile.
În fine, expresia ";nu au fost cunoscute de instanţa"; reprezintă esenţa condiţiei examinate în cauză şi constă în necunoaşterea de către instanţa care a soluţionat cauza, a unor împrejurări noi descoperite ulterior.
Or, atât transcrierile convorbirilor telefonice cât şi urmele fluorescente menţionate în procesul-verbal de constatare a infracţiunii ca fiind găsite pe mâinile condamnatului revizuent au fost parte a materialului probator pe care instanţa care a judecat fondul cauzei l-a cunoscut, analizat şi a ţinut seama la pronunţarea hotărârii, având în vedere apărările condamnatului revizuent inculpat la acea dată. Pe de altă parte, modificarea procedurii privind autorizarea de către un magistrat judecător în locul magistralului procuror a interceptărilor telefonice, nu constituie prin ea însăşi un motiv depreciativ al valorii lor probatorii, judecătorul fiind suveran, în ambele cazuri, în aprecierea şi interpretarea probelor, inclusiv a legalităţii obţinerii lor funcţie de toate datele cauzei.
Prin urmare, în cauza dedusă judecăţii, instanţa a constatat ca nefiind îndeplinite condiţiile expuse anterior şi din această perspectivă cererea revizuentului nu se încadrează în cazul prevăzut la lit. a) a art. 394 C. proc. pen.
Totodată, instanţa a constatat că aceste probe şi mijloace de probă, fără a prezenta caracter de noutate în sensul dispoziţiilor menţionate, au mai fost contestate de revizuent (pentru motive de nelegalitate şi apărări în sensul excluderii propriei persoane de la săvârşirea faptelor), şi într-o precedentă cerere de revizuire, fiind avute în vedere la pronunţarea Sentinţei penale nr. 73 din 4 decembrie 2007 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 2986 din 25 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (Dosar nr. 21/753/2007 al Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, Dosar nr. 4/81/2008 al Curţii Militare de Apel, Dosar nr. 4/81/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 403 alin. (3) C. proc. pen. cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări, a rezultat că şi pentru acest caz, cererea de revizuire formulată de condamnatul revizuent P.Ş. nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu.
Cu privire la celelalte cazuri de revizuire invocate, prevăzute în art. 394 lit. b), c) şi d) C. proc. pen. respectiv cele privind săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă (de către martorul civil Ţ.A.), fals în înscrisuri oficiale (procesul-verbal de flagrant întocmit la data de 18 aprilie 2002 de către organele de anchetă care ar conţine date vădit nereale şi transcrierea convorbirilor telefonice depuse la dosarul cauzei care ar conţine contrafaceri) precum şi infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2) C. proc. pen. constând în aceea că, prin promisiuni de eliberare din detenţie, procurorul militari şi judecătorii care au instrumentat cauza I-ar fi determinat să recunoască o faptă pe care nu ar fi săvârşit-o, instanţa a constatat că revizuentul nu a prezentat nici o hotărâre judecătorească definitivă sau o ordonanţă a procurorului prin care să se fi dispus asupra fondului cauzei, astfel cum prevede alin. (1) al art. 395 C. proc. pen. după cum nu a făcut dovada că respectivele organe judiciare militare ar fi putut ori nu pot nici în prezent să examineze aspectele sesizate, astfel cum se prevede în cel de-al doilea aliniat al art. 395 C. proc. pen.
S-a reţinut că, invocarea de către revizuent a survenirii prescripţiei răspunderii penale nu face în prezent decât să confirme imposibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale şi a tragerii la răspunderea penală a persoanelor reclamate având în vedere cazul prevăzut de art. 10 lit. g) C. proc. pen.
S-a mai reţinut că, este mai presus de orice îndoială că respectarea regulilor ce guvernează desfăşurarea procesului penal, asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor care vin în contact cu legea penală se fac cu scopul ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Potrivit art. I alin. (2) C. proc. pen. procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
Legiuitorul nu a prevăzut în economia dispoziţiilor art. 395 C. proc. pen. o procedură distinctă cu privire la constatarea respectivelor fapte în cadrul căii de atac extraordinare a revizuirii, urmând a fi aplicate regulile comune pe care legea le prevede pentru constatarea infracţiunilor şi identificarea făptuitorilor, efectuarea urmăririi penale cu privire la acestea/aceştia şi în funcţie de rezultatele obţinute, eventuala sesizare, prin rechizitoriul parchetului, a instanţei competente să judece respectivele fapte şi persoane, fie aceasta însăşi instanţa de revizuire.
Cum constatarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi efectuarea urmăririi penale preced fazei de judecată (excepţie făcând constatarea infracţiunilor de audienţă pentru care există dispoziţii speciale), rezultă că în procedura revizuirii, realizarea acestor activităţi este dobândită procurorului, având în vedere prevederile art. 399 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora ";După introducerea cererii de revizuire procurorul ascultă, dacă este cazul, potrivit art. 397 alin. (3), persoana care solicită revizuirea, în cazul când este necesară efectuarea de cercetări pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, procurorul dispune aceasta prin ordonanţă."; Aşa cum s-a precizat anterior, în prezenta cauză procurorul nu a dispus efectuarea de cercetări.
Că referirile revizuentului la constatarea situaţiilor prevăzute în art. 394 lit. b), c) şi d) C. proc. pen. în prezenta procedură de revizuire, chiar reale de ar fi, nu ar atrage competenţa de judecată a acestei instanţe care este strict determinată prin dispoziţiile art. 28 C. proc. pen. şi prin urmare, nu întrunesc nici condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, a rezultat şi din simpla observaţie a lipsei competenţei după calitatea persoanei a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti în raport de persoanele reclamate (civili, respectiv magistraţi militari), faptele presupus a fi fost săvârşite de aceştia fiind în competenţa altor organe de urmărire penală şi instanţe de judecată, cărora petentul ar fi trebuit să li se adreseze în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuentul.
Printr-un prim motiv de apel, hotărârea atacată a fost criticată pentru nelegalitate, susţinându-se că instanţele militare sunt necompetente să soluţioneze cererea de revizuire în raport cu calitatea persoanei care a făcut cererea.
Printr-un al doilea motiv de apel, hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinându-se că deşi a invocat că la data comiterii infracţiunii suferea de o boală de piele - vitiligo - care dă luminiscenţă în prezenţa lămpii UV, instanţele care au soluţionat cauza nu au fost preocupate să dispună o expertiză care să infirme sau să confirme acest aspect.
Apelul s-a apreciat că este nefondat şi a fost respins ca atare.
Examinând hotărârea atacată sub aspectul primei critici s-a constatat că în mod corect Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti s-a considerat competent să soluţioneze cererea de revizuire cu care a fost sesizat.
Astfel, prin Decizia nr. XXX din 9 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţiile Unite, a statuat că în aplicarea dispoziţiilor art. 401 C. proc. pen., instanţa competenţă să soluţioneze cererea de revizuire este instanţa care a soluţionat cauza în primă instanţă chiar dacă, în momentul introducerii cererii, datorită modificării legilor procesual penale, aceasta nu mai avea competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă.
Aceeaşi instanţă supremă prin Decizia nr. 2986 din 25 septembrie 2008 a Secţiei penale, examinând recursul intimatului revizuent P.Ş. împotriva Deciziei nr. 6 din 11 ianuarie 2008 a Curţii Militare de Apel, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de revizuent împotriva Sentinţei penale nr. 73 din 4 decembrie 2007 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată o altă cerere de revizuire formulată de condamnat împotriva aceleiaşi Sentinţe penale nr. 156 din 4 octombrie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, a făcut referire la Decizia în interesul legii nr. XXX din 9 octombrie 2006 şi a constatat că instanţa militară a avut competenţă în judecarea cererii de revizuire, fiind respectate dispoziţiile legale.
Aşa fiind, hotărârea instanţei supreme dată în interesul legii, având un caracter obligatoriu pentru instanţe, conform art. 4145 alin. (3) C. proc. pen. s-a impus a se concluziona că în mod corect Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti s-a considerat competent să soluţioneze cererea de revizuire.
Potrivit aceluiaşi raţionament, competentă să judece calea de atac a apelului este Curtea Militară de Apel, astfel încât cererea condamnatului revizuent de a se declina competenţa soluţionării apelului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, nu a putut fi primită.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de apel privitor la faptele şi împrejurările noi la care face referire art. 394 lit. a) C. proc. pen. s-a făcut precizarea că urmele fluorescente menţionate în procesul-verbal de constatare a infracţiunii ca fiind găsite pe mâinile condamnatului revizuent, au făcut parte din materialul probator pe care instanţa care a judecat fondul cauzei le-a cunoscut şi de care a ţinut seama la pronunţarea hotărârii.
Prin urmare, prima instanţă, în mod corect a constatat ca nefiind îndeplinite condiţiile cerute de lege (fapte noi care să nu fi fost cunoscute de instanţă) şi a apreciat că cererea de revizuire nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Aşa fiind, în temeiul art. 375 pct. I lit. b) C. proc. pen. apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii condamnatul revizuent a declarat recurs, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei respingeri a cererii, reiterând motivele din cererea introductivă şi apel.
Examinând recursul declarat de condamnatul revizuent P.I.Ş., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Cazurile de revizuire sunt prevăzute strict şi limitativ de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., acestea vizând descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cauza a cărei revizuire se cere, de către un martor, un expert sau un interpret; declararea ca fiind fals a unui înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere, sau un membru al completului de judecată, procurorul şi persoana care a efectuat acte de cercetare penală să fi comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
În cauză, solicitările condamnatului revizuent de a se proceda la trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la instanţa civilă, precum şi la faptul că atât pe fond cât şi în revizuire, s-a invocat o afecţiune a pielii care dă luminiscenţă în prezenţa lămpii UV, însă nu a existat nici o dispoziţie dată de instanţă prin care o expertiză să confirme sau să infirme aceste aspecte, precum şi a se aprecia cu privire la mărturia mincinoasă a unui martor audiat în cauză, nu pot fi examinate în calea extraordinară de atac a revizuirii deoarece, pe de o parte, aspectele invocate ce ţin de fondul cauzei nu constituie un fapt sau o împrejurare ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, conform art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. iar, pe de altă parte, constatarea mărturiei mincinoase a unor martori se face prin hotărâre judecătorească, potrivit dispoziţiilor art. 395 alin. (1) din acelaşi cod. Excepţia prevăzută de art. 395 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că situaţiile care constituie cazuri de revizuire se constată în procedura de revizuire, se referă doar la ipoteza în care instanţele judecătoreşti sau procurorul nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, ceea ce nu este cazul în speţă.
Cu privire la competenţa instanţelor militare de a soluţiona prezenta cauză, Înalta Curte constată că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza M. contra ROMÂNIEI) instanţele au procedat corect, fiind competente să soluţioneze cauza.
Astfel, prin decizia mai sus enunţată, s-a reţinut că: ";Curtea remarcă faptul că nu ar trebui să se susţină că Convenţia exclude absolut competenţa tribunalelor militare pentru a cunoaşte cauzele ce implică civili. Cu toate acestea, existenţa unei asemenea competenţe ar trebui să facă obiectul unei examinări extrem de riguroase .... Curtea observă că statutul judecătorilor militari oferă anumite garanţii de independenţă şi de imparţialitate. Astfel, judecătorii militari urmează aceeaşi pregătire profesională ca a omologilor lor civili şi beneficiază de garanţii constituţionale identice cu cele de care beneficiază judecătorii civili, în măsura în care sunt numiţi de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, sunt inamovibili şi beneficiază de stabilitate».
Pentru aceste considerente, cum aspectele invocate nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen., văzând şi prevederile art. 38515 pct. I lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul revizuentului condamnat, pe care îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat, în baza prev. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat P.I.Ş. împotriva Deciziei penale nr. 5 din 19 aprilie 2012 a Curţii de Militare de Apel.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3318/2012. Penal. îndreptare eroare... | ICCJ. Decizia nr. 3320/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
