ICCJ. Decizia nr. 3650/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Tâlhărie (art.211 C.p.), ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 321 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3650/2012
Dosar nr. 47322/3/2011
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2012
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 185 din 13 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 47322/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, instanţa de fond a dispus următoarele:
În baza art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen., art. 76 alin. (3) C. pen. a condamnat pe inculpatul P.A.R. la o pedeapsă de 3 ani închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă la omor calificat.
În baza art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 861 C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei, pe un termen de încercare de 8 ani, stabilit în condiţiile art. 862 C. pen.
În baza art. 863 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de încercare, inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea, conform programului stabilit de această instituţie;
b) să anunţe, în prealabil, Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea, schimbarea locului de muncă;
d) să comunice Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea, informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În baza art. 863 alin. (3) C. pen., inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de încercare:
a) să desfăşoare o activitate indicată de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea;
b) să nu conducă niciun autovehicul.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.
În baza art. 359 C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 864 C. pen., a căror nerespectare a atras revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
A constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 7 decembrie 2010 la 06 ianuarie 2011.
A respins cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, ca neîntemeiată.
A luat act că persoanele vătămate H.I.D. şi S.N. nu au participat în procesul penal în calitate de părţi vătămate şi nu s-au constituit părţi civile.
A respins acţiunea civilă a părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, constatând prejudiciul acoperit.
În baza art. 191 alin. (1) C. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 4.000 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 4740/P/2010 din 09 iunie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului P.A.R., pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen., tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordini şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., încetarea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. şi distrugere, prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. săvârşite asupra persoanei vătămate H.I.D. şi neînceperea urmăririi penale cu privire la plângerea formulată de P.A.R., faţă de persoana rămasă neidentificată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tentativă de omor calificat prev. de art. 20 rap. art. 174-175 lit. i) C. pen., distrugere, prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 321 alin. (1) C. pen.
În actul de sesizare al instanţei s-au reţinut, în esenţă, următoarele aspecte privind situaţia de fapt:
1. La data de 06 decembrie 2010, conducând autoturismul, pe strada B., sect. 1, inculpatul P.A.R. a efectuat mai multe manevre violente şi a pătruns cu acesta pe trotuar, orientându-l spre un grup de persoane cu intenţia de a-i lovi, împrejurare în care a lovit-o pe partea vătămată S.N. cu partea frontală a autoturismului, prinzându-l sub acesta şi cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 rap. la art 174-175 lit. i) C. pen.
2. La data de 06 decembrie 2010, în jurul orei 18.30, în timp ce inculpatul se afla împreună cu martora H.I.D., în autoturismul acestuia, pe strada B., sect. 1, prin violenţă, a deposedat-o pe martora H.I.D. de un telefon mobil, pe care şi l-a însuşit pe nedrept, faptă care întruneşte elemente constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b), c) C. pen.
3. La data de 06 decembrie 2010, în timp ce se afla pe strada B., sect. 1, inculpatul a provocat scandal, urcând cu picioarele pe plafonul autoturismului martorei H.I.D., provocându-i avarii după care, conducând pe aceeaşi stradă autoturismul, a efectuat, în stradă si pe trotuar, mai multe manevre violente orientându-l către persoanele aflate la faţa locului şi provocând scandalizarea şi indignarea cetăţenilor aflaţi în zonă, mulţi dintre aceştia apelând „Serviciul Unic de Urgenţă 112”, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.
În cursul urmăririi penale s-au administrat următoarele mijloace de probă: declaraţia părţii vătămate S.N. (filele 30-34, vol. I); declaraţiile date în calitate de parte vătămată şi respectiv de martor de H.I.D. (pe parcursul urmăririi penale aceasta a declarat că nu doreşte să participe în procesul penal în calitate de parte vătămată) (filele 35-44, vol. I); procesul-verbal de cercetare la faţa locului (filele 4-29, vol. I); procesul-verbal privind cercetarea criminalistică a autoturismului găsit la faţa locului (filele 5-47, vol. II); declaraţiile martorilor M.M. (filele 45-68, vol. I), M.L. (filele 69-85, vol. I), R.I.C. (filele 89-105, vol. I), G.E. (filele 106-121, vol. I), N.R.A. (filele 122-135, vol. I), I.G. (filele 136-137, vol. I), D.I. (filele 138, vol. I ), T.G. (filele 140-141, vol. I) însoţite de procese verbale de recunoaştere după planşa foto; raport de expertiză medico-legală din 13 decembrie 2010 din 05 aprilie 2011, întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici, privind pe partea vătămată S.N. (filele 84-85, vol. II); raportul de expertiză medico-legală din 07 martie 2011, întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici (filele 64-66, vol. II); raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, din 21 ianuarie 2011, întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici (filele 99-102, vol. II); raportul de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică din 24 februarie 2011 întocmit de D.G.P.M.B. - Serviciul Criminalistic (filele 108-116, vol. II); raportul de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică din 26 ianuarie 2011 întocmit de D.G.P.M.B. - Serviciul Criminalistic (filele 123-130, vol. II); raportul de constatare tehnico-ştiinţifică balistică din 24 decembrie 2010 întocmit de D.G.P.M.B. - Serviciul Criminalistic (filele 138-142); raportul de constatare tehnico -ştiinţifică traseologică din 27 decembrie 2010 întocmit de D.G.P.M.B. - Serviciul Criminalistic (filele 148-154, vol. II); procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice înregistrate automat la data de 06 decembrie 2010 la Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă (filele155-196, vol. II); declaraţiile inculpatului P.A.R. (filele 150-153, 160-161, 192-193, vol. I).
S-a reţinut că în cursul cercetării judecătoreşti, după citirea actului de sesizare, conform art. 322 C. proc. pen., a fost audiat inculpatul P.A.R., în conformitate cu disp. art. 323 C. proc. pen. (filele 70, 71), martorii M.M. (filele 87, 88), martorii G.E. (fila 113), R.I.C. (fila 114), I.G. (filele 144, 145), T.G. (fila 175) şi D.I. (filele 195, 196), declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.
S-a mai reţinut că persoana vătămată S.N. a declarat, în cursul cercetării judecătoreşti, că nu doreşte să participe în procesul penal în calitate de parte vătămată şi nici nu doreşte să se constituie parte civilă, motiv pentru care a fost audiat în calitate de martor, conform art. 82 C. proc. pen., declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosarul cauzei (fila 84).
La data de 04 noiembrie 2011 reprezentantul Ministerului Public s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 C. pen. de către martorul S.N. (proces - verbal de sesizare din oficiu, filele 107 - 111).
La data de 25 noiembrie 2011 instanţa a dispus reaudierea martorului S.N., declaraţia acestuia fiind consemnată în scris şi ataşată la dosarul cauzei (filele 146, 147).
Persoana vătămată H.D.I. a declarat în cursul urmăririi penale că nu doreşte să participe în proces în calitate de parte vătămată şi nu are pretenţii civile de la inculpat (fila 42 verso), fiind astfel audiată în calitate de martor în cursul urmăririi penale, calitate menţinută şi în cursul cercetării judecătoreşti (filele 85, 86).
La data de 04 noiembrie 2011 reprezentantul Ministerului Public s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 260 C. pen. de către martora H.D.I. (proces - verbal de sesizare din oficiu, filele 107 - 111).
La data de 25 noiembrie 2011, instanţa a dispus reaudierea martorei H.D.I., declaraţia acesteia fiind consemnată în scris şi ataşată la dosarul cauzei (filele 148 - 150).
În ceea ce îl priveşte pe martorul M.L., instanţa a dispus aducerea acestuia cu mandat de aducere la adresa de domiciliu, din procesele-verbale întocmite de organele de poliţie rezultând că acesta nu locuieşte efectiv la domiciliul indicat, deşi în evidenţele poliţiei figurează cu acest domiciliu (filele 100-102, 137, 138). De asemenea, martorul nu a putut fi găsit nici la adresa unde locuia fără forme legale, astfel cum rezultă din procesul - verbal întocmit de către organele de poliţie (fila 192).
În ceea ce îl priveşte pe martorul N.R.A., citaţia emisă la adresa unde locuieşte aceasta a fost restituită cu menţiunea „loc viran” (fila 131), deşi în evidenţele D.E.P.A.B.D. figurează cu acelaşi domiciliu (potrivit relaţiilor furnizate de această instituţie - fila 171). Instanţa a dispus citarea martorului şi cu mandat de aducere, din verificările organelor de poliţie, rezultând că imobilul în care a locuit martorul a fost demolat (fila 189).
Având în vedere că din verificările efectuate a rezultat o imposibilitate obiectivă de audiere a martorilor M.L. şi N.R.A., instanţa a făcut aplicarea disp. art. 327 alin. (3) C. proc. pen., declaraţiile date de aceştia în cursul urmăririi penale, urmând a fi avute în vedere la soluţionarea pe fond a cauzei.
De asemenea, instanţa a administrat proba cu înscrisuri în circumstanţiere solicitată de inculpat.
Examinând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
La data de 06 decembrie 2010, în jurul orei 17.00, martora H.I.D. l-a contactat telefonic pe inculpatul P.A.R., cu care a avut anterior o relaţie de prietenie, stabilind să se întâlnească în cursul aceleiaşi zile, în apropierea blocului unde locuieşte inculpatul, cu scopul de a-i restitui acestuia suma de 200 de lei pe care acesta i-o împrumutase anterior.
La un moment dat, inculpatul a plecat în căutarea martorei, deplasându-se cu autoturismul, de culoare gri metalizat, , pe străzile din apropierea Gării de Nord, unde martora i-a spus că va merge pentru a scoate banii de la un bancomat.
În timp ce s-a aflat pe str. B., inculpatul P.A.R. a observat martora în trafic, conducând autoturismul, de culoare albastră, şi i-a făcut semn să oprească. Martora a oprit şi a parcat autoturismul pe un trotuar, pe str. B., în apropierea intersecţiei cu str. M., după care a urcat în maşina condusă de inculpat.
Inculpatul P.A.R. şi martora H.I.D. au stabilit să facă o plimbare, cei doi deplasându-se timp de aproximativ 30 de minute cu autoturismul condus de inculpat. În timp ce se aflau în autoturism, martora i-a restituit suma datorată şi au discutat amical, astfel cum a rezultat din declaraţiile martorei şi inculpatului (care se coroborează sub acest aspect).
La un moment dat, martora i-a solicitat inculpatului să o ducă înapoi la locul unde parcase maşina, întrucât îşi lăsase maşina la vedere „într-o zonă rău famată”. Între timp, inculpatul şi martora au început să discute despre noua relaţie a martorei, inculpatul cerându-i detalii despre aceasta.
În declaraţiile date în cursul urmăririi penale, martora a precizat că, după ce a refuzat propunerea inculpatului de a relua relaţia şi i-a spus acestuia că se întâlneşte cu altcineva, inculpatul i-a cerut telefonul mobil, pentru a căuta numărul de telefon a noului său prieten. Întrucât a refuzat, inculpatul a început să o înjure şi să o agreseze fizic, trăgând-o de păr şi cerându-i telefonul mobil. Martora a precizat că i-a înmânat acestuia telefonul, întrucât îi era teamă de inculpat. În cursul cercetării judecătoreşti, în prima declaraţie, martora a adăugat că prima dată a înmânat telefonul închis, însă, la cererea acestuia, a introdus codul pin. Martora a mai precizat că a fost îmbrâncită de inculpat în maşină şi că a ripostat şi l-a îmbrâncit pe inculpat.
Inculpatul a precizat că martora i-a înmânat telefonul de bună voie şi, după ce a început să se uite în agendă, martora a început să ţipe, încercând să-l împiedice să se uite în telefon, motiv pentru care, susţine inculpatul, a îmbrâncit-o pentru a o ţine departe. Mai arată inculpatul că martora a ieşit din maşină ţipând şi că a ieşit după ea, dându-i o palmă peste faţă, spunându-i să nu mai ţipe. Inculpatul motivează lovirea martorei prin faptul că „i se părea o ipocrizie să ţipe într-un cartier rău famat şi să atragă atenţia”.
S-a reţinut că inculpatul şi martora au fost singurele persoane prezente la acest moment iniţial al conflictului, astfel s-a apreciat, în funcţie de sinceritatea declaraţiilor acestora, care declaraţii a urmat a le reţine pentru stabilirea situaţiei de fapt. Astfel, s-a reţinut că martora a declarat constant că, după ce a coborât din maşina inculpatului şi s-a îndreptat spre maşina sa, inculpatul a venit din urmă şi a lovit-o cu pumnul în zona feţei, trăgând-o în continuare de păr, motiv pentru care a început să ţipe, în speranţa că cineva îi va veni în ajutor, rugându-l de asemenea pe inculpat să îi returneze telefonul, însă acesta a refuzat, cerându-i să-i spună cum este trecut prietenul său în telefonul. În acest context tribunalul a înlăturat declaraţiile inculpatului, în sensul că a lovit martora pentru că „i se părea o ipocrizie să ţipe într-un cartier rău famat şi să atragă atenţia”, apreciind că susţinerile acestuia cu privire la lovirea martorei au fost contradictorii.
Astfel, în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă inculpatul a menţionat că nu a lovit-o pe martoră cu pumnul în zona feţei, pentru ca în declaraţiile ulterioare să revină asupra acestui aspect, ceea ce creează un dubiu puternic cu privire la sinceritatea inculpatului. Declaraţiile inculpatului au fost înlăturate în mare măsură, fiind infirmate de ansamblul materialului probator administrat în cauză.
Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a lovit martora în scopul păstrării bunului sustras, deşi martora cerea insistent restituirea acestuia.
La momentul arătat de cei doi s-a apropiat martorul S.N., care a întrebat-o pe martora H.I.D. dacă îl cunoaşte pe inculpat. Astfel cum a rezultat din declaraţiile martorului S.N. date în cursul urmăririi penale (fila 30, verso, vol. I d.u.p.) în momentul în care inculpatul şi martora Harabulă se certau în stradă, inculpatul avea în mână două telefoane mobile (sau cel puţin un telefon, astfel cum precizează martorul în cursul cercetării judecătoreşti - fila 147), iar fata îi cerea, ţipând, să îi restituie telefonul. Aceste declaraţii au infirmat susţinerile inculpatului în sensul că, înainte de a ieşi din maşină, a lăsat ambele telefoane pe bordul maşinii, inculpatul încercând astfel să motiveze de ce nu a restituit martorei telefonul la cererea insistentă a acesteia. A mai arătat martorul că a intervenit, spunându-i inculpatului să îi restituie fetei telefonul, însă inculpatul i-a răspuns pe un ton răstit, fără a auzi însă ce anume. Având în vedere că martora H.I.D. i-a spus că inculpatul este fostul său prieten, martorul S.N. nu a mai intervenit în acest moment.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerile martorei H.D. din cursul urmăririi penale (fila 43 verso d.u.p.), în sensul că telefonul său rămăsese în autoturismul inculpatului reţinându-se că în cursul cercetării judecătoreşti, martora a revenit asupra acestui aspect şi a precizat că nu ştie dacă inculpatul avea telefonul său în mână în momentul în care a ieşit din autoturism.
La un moment dat, inculpatul a urcat pe capota autoturismului, aparţinând martorei, apoi trecând peste parbriz, a urcat pe plafon, unde a sărit de câteva ori până când a provocat îndoirea acestuia şi spargerea lunetei. În acest timp, martora plângea şi striga la inculpat să înceteze, în cele din urmă acesta coborând de pe autoturism şi îndreptându-se în grabă în direcţia Pieţei M., telefonul martorei rămânând în posesia sa.
În ceea ce priveşte motivul pentru care inculpatul s-a urcat pe maşina martorei, atât inculpatul, cât şi martora au precizat că de ei s-a apropiat un grup de 4, 5 persoane (care, potrivit susţinerilor inculpatului, aveau în mâini diverse obiecte - un cuţit, un băţ sau o ţeavă), inculpatul motivând că s-a urcat pe maşina martorei pentru a ajunge la maşina sa. Instanţa de fond nu şi-a însuşit această susţinere a inculpatului, întrucât, din declaraţia martorilor M.M. (fila 87, dosar instanţă) G.E. (fila 87, dosar instanţă), D.I. (fila 195, dosar instanţă), a rezultat că inculpatul a sărit pe platforma autoturismului de câteva ori, gest care nu poate fi justificat de susţinerile inculpatului, în sensul că doar a vrut astfel să ajungă la autoturismul său. Mai mult, prezenţa mai multor persoane în acest moment iniţial al conflictului a fost infirmată de martorul M.M. (fila 87, dosar instanţă) şi de martorul D.I. (fila 195, dosar instanţă). Acest ultim martor a precizat că l-a văzut pe inculpat sărind pe capota, pe plafoniera şi pe portbagajul martorei. Martorul a precizat că împreună cu un coleg de serviciu, a ieşit din magazin, întrucât auzise o bubuitură, şi astfel l-a observat pe inculpat sărind pe maşină şi că lângă inculpat şi martoră nu se mai afla altă persoană.
Mai mult, din fotografiile realizate cu ocazia cercetării la faţa locului Tribunalul a reţinut că la nivelul capotei motor şi pe plafonul autoturismului a fost descoperită o cărare de urme, respectiv 10 forme de încălţăminte (filele 21 şi urm., vol. I d.u.p.). Acest număr de urme nu s-ar justifica dacă inculpatul doar ar fi urcat pe capotă, plafonieră şi ar fi coborât prin dreptul portbagajului pentru a scăpa, conform susţinerilor sale, de persoanele care se apropiau.
Auzind zgomotul, martorul I.G., care lucra în calitate de lucrător comercial la un magazin din apropiere, a ieşit din magazin, s-a apropiat de martora H.I.D., care între timp, urcase în maşina sa şi încerca să plece şi, observând starea de tulburare a acesteia, faptul că plângea şi era speriată, a întrebat-o ce s-a întâmplat, aceasta spunându-i: „Mi-a luat telefonul!” (fila 136, vol. I d.u.p., fila 144, dosar instanţă).
Martorul I.G. a apelat, de pe telefonul său mobil, serviciul de urgenţă 112, la ora 18.57, comunicându-i operatorului că pe str. B., vis-a-vis de un magazin de corpuri de iluminat, „i-a spart maşina la o fată, a sărit pe ea, i-a luat telefonul, i-a spart geamul şi.”
Martorul I.G. i-a dat telefonul martorei H.I.D., care i-a spus operatorului de la serviciul urgenţe, printre altele, că „momentan sunt în şoc. Nu ştiu dacă mă doare”. Operatorul a făcut legătura martorei cu operatorul de la „Dispeceratul de Urgenţă” al D.G.P.M.B., martora spunându-i acestuia, printre altele, că „m-a bătut un băiat şi a sărit pe maşina mea şi a spart-o (…) Parbrizul. Mă rog, luneta, că a sărit pe plafon.” (procese - verbale de redare a convorbirilor telefonice - vol. II d.u.p.).
După finalizarea acestei convorbiri de pe telefonul său mobil, martorul I.G. a revenit în magazinul unde lucra.
După ce a sărit pe autoturismul martorei şi a provocat îndoirea plafonului şi spargerea lunetei, inculpatul P.A.R. a urcat în autoturismul său şi a plecat în direcţia Pieţei M. După câteva minute, inculpatul a revenit din aceeaşi direcţie, la volanul autoturismului şi s-a îndreptat spre locul unde martora H.I.D. discuta cu martorul M.M. şi cu alte persoane care se opriseră la faţa locului.
Inculpatul P.A.R. a efectuat o manevră bruscă de întoarcere a autoturismului cu 180 de grade, orientându-l din nou în direcţia Pieţei M. şi a pătruns cu autoturismul pe contrasens, îndreptându-l spre locul în care se aflau martora H.I.D. şi martorul M.M., care s-au adăpostit între autoturismul martorei, parcat pe trotuar şi zidul clădirii. Pe trotuar, în direcţia autoturismului, se afla un grup de persoane care s-a ferit din direcţia autoturismului.
Instanţa de fond a reţinut aceste aspecte coroborând declaraţiile martorilor M.M., G.E., S.N., M.L. şi N.R.A.. La acest punct al conflictului, declaraţiile inculpatului au fost contrazise de ansamblul materialului probator administrat. Inculpatul a precizat că după ce a plecat, a văzut un grup mare de persoane înconjurând-o pe martora şi, crezând că „urmează să o agreseze pe aceasta”, s-a întors. Astfel, inculpatul a precizat că după ce a întors maşina pe contrasens a parcat la 5-10 metri mai jos de maşina Deliei şi că în acel moment nu o vedea, ultima oară când o văzuse ea fugea pe linia magazinelor. Aceste afirmaţii ale inculpatului au fost contrazise însă de martorii audiaţi, care au precizat că, în momentul în care inculpatul a întors maşina, s-a îndreptat către un grup de persoane, între care se afla şi martora H.D., martorul M.M. şi persoana vătămată S.N., cu intenţia de a-i lovi pe aceştia.
Astfel, martorul M.M. a precizat că inculpatul a ajuns cu autoturismul în dreptul lor (a celor 5-6 persoane care s-au strâns la locul incidentului, n. inst.), s-a oprit, s-a uitat câteva momente la ei, după care a urcat cu botul autoturismului pe trotuar, unde se afla grupul respectiv de persoane, care s-a ferit din direcţia maşinii (fila 87, dosar instanţă). Aceleaşi aspecte au fost precizate şi de martorul G.E., care a precizat că inculpatul s-a urcat cu maşina pe trotuar, iar persoanele care se aflau în staţia de autobuz au fost nevoiţi să se ferească din calea maşinii (fila 113, dosar instanţă). Declaraţiile acestor martori s-au coroborat şi cu declaraţiile martorului S.N. (fila 31, vol. I d.u.p. şi fila 84, dosar instanţă), care a arătat în cursul urmăririi penale că inculpatul a „făcut cu maşina o mişcare în direcţia mea, ca şi când ar fi vrut să dea peste mine. La câţiva metri de mine, remarcând pe trotuar şi alte persoane, a orientat autoturismul cu mişcări bruşte spre trotuar, încercând să lovească şi persoanele respective”. În cursul cercetării judecătoreşti, martorul a arătat că inculpatul a intrat cu botul maşinii perpendicular în staţia de autobuz, unde se aflau mai multe persoane care aşteptau autobuzul.
Aceleaşi aspecte au rezultst şi din declaraţiile martorilor D.I., M.L. şi N.R.A. (declaraţiile ultimilor doi fiind valorificate în condiţiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen.).
De asemenea, martora H.D.I. a precizat că în acest moment inculpatul făcea manevre înainte - înapoi, pe o distanţă de 1 metru, aspect care, coroborat cu declaraţiile martorilor menţionaţi, confirmă împrejurarea că inculpatul, după ce a întors autoturismul şi a intrat pe contrasens, a intrat cu maşina în grupul de persoane aflat pe strada B., persoane care au fost nevoite să se ferească pentru a nu fi lovite de autoturismul condus de inculpat.
În contextul arătat instanţa de fond nu a reţinut susţinerile inculpatului în sensul că a revenit la faţa locului pentru că o observat un grup mare de persoane şi a crezut că „urmează să o agreseze pe aceasta” (pe martora H., inst.). În aceste condiţii, nu s-a putut explica de ce inculpatul a intrat violent cu maşina în grupul de persoane care o înconjura pe aceasta şi, mai mult, de ce a efectuat manevre violente cu autoturismul în direcţia acesteia şi a persoanelor din jurul său.
După acest moment, maşina inculpatului a fost înconjurată de mai multe persoane, care i-au strigat acestuia să se oprească şi s-au apropiat de autoturism, încercând să îl blocheze. Inculpatul P.A.R. a efectuat mai multe manevre bruşte, faţă-spate, urmărindu-i cu autoturismul pe martorul M.M. şi pe H.D.I.
Astfel, martorul M.M. a precizat că în timpul în care inculpatul făcea manevre cu maşina, el şi martora H.D. se fereau pentru a nu fi loviţi, martorul M. trăgând-o pe martora de mână pentru a o feri din direcţia maşinii. Martorul a precizat că la un moment dat s-au refugiat în spatele maşinii, pentru a nu fi loviţi, întrucât „când ne deplasam în faţa maşinii, inculpatul venea către noi în faţă, iar când ne ascundeam în spatele maşinii, venea după noi în spate”. Aceleaşi aspecte au fost menţionate şi de martora R.I.C. (fila 114, dosar instanţă, fila 89 verso, vol. I d.u.p.), care a precizat că a văzut „un autoturism făcând manevre înainte-înapoi pe lângă un autoturism parcat pe trotuar şi trei persoane, doi băieţi şi o fată, care erau speriaţi, fugeau în spatele acelei maşini, în funcţie de manevrele pe care le făcea autoturismul. Impresia mea era că cei trei vroiau să fugă de acolo, însă pe oriunde încercau să fugă, fie prin stânga, fie prin dreapta, maşina respectivă venea după ei”.
De asemenea, martorul D.I. - care lucra la un magazin din apropierea locului incidentului a precizat că, în momentul când a ieşit din magazin, „am văzut că inculpatul făcea nişte scheme cu maşina şi lovea un cetăţean (…) Am văzut că inculpatul a încercat să lovească cu maşina lui această persoană, pe acest bărbat nu l-a lovit, a întors puţin maşina si a intrat în maşina fetei şi apoi l-am văzut urcând cu maşina pe trotuar, a lovit şi a dărâmat un tomberon, a lovit un al doilea cetăţean care se afla pe trotuar. L-a dărâmat si s-a urcat peste el şi a făcut aceste lucruri dintr-o singură mişcare” (fila 195, dosar instanţă).
Inculpatul a continuat să efectueze manevre cu autoturismul şi a îndreptat maşina către victima S.N. şi o persoană rămasă neidentificată, orientând prin mişcări bruşte faţă-spate, autoturismul în direcţia acestora care încercau, în continuare, să îl oprească. Astfel, victima S.N. a tras de portiera autoturismului inculpatului, încercând astfel să îl oprească. În aceste condiţii, persoana vătămată S.N. şi persoana rămasă neidentificată s-au adăpostit după un stâlp de beton situat pe trotuar pe care era montat un coş de gunoi, inculpatul încercând să pătrundă cu autoturismul printre zidul clădirii şi stâlpul de beton.
În aceste împrejurări, întrucât inculpatul a continuat să efectueze manevre violente cu maşina pe trotuar, orientând-o spre persoanele aflate acolo, persoana de sex masculin, rămasă neidentificată - descrisă de martorii oculari ca fiind în vârstă de aproximativ 25 de ani, de etnie rromă - a scos un pistol cu bile de cauciuc şi a tras două focuri în parbrizul autoturismului condus de inculpat. Aceste aspecte au fost confirmate şi de fotografiile realizate cu ocazia cercetării la faţa locului, din care Tribunalul a reţinut că, la nivelul parbrizului, în partea dreaptă, s-a constatat prezenţa a două focare de spargere, din care radiază mai multe fisuri radiale şi concentrice (fila 15, vol. I d.u.p.). Martorul M.M. a precizat în cursul urmăririi penale că bărbatul de etnie rromă a tras 2-3 focuri înspre parbriz, însă parbrizul era intact (acest ultim aspect este însă infirmat de fotografiile realizate cu ocazia cercetării la faţa locului) şi că acesta s-a apropiat de portiera stânga faţă a maşinii Renault şi a mai tras 2-3 focuri de armă în geamul acestei portiere, fără a-l sparge. Instanţa de fond a reţinut însă că din planşele foto, efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului a autoturismului, nu rezultă că geamul portierei stânga faţă a fost lovit sau fisurat, avariile constatate fiind la nivelul caroseriei. (filele 15, 16, vol. I d.u.p.). Mai mult, martorul a declarat că aceeaşi persoană neidentificată a lovit cu o piatră geamul stânga faţă, a lovit parbrizul pe partea pasagerului şi a lovit cu mânerul unui cuţit în parbrizul maşinii conduse de inculpat.
La un moment dat, persoana vătămată S.N., fiind orientată cu faţa spre partea frontală a autoturismului manevrat cu mişcări bruşte, faţă-spate, de inculpat, a pus mâinile pe capota acestuia, încercând să îl oprească.
În ceea ce priveşte acest moment al incidentului, s-a constatat că declaraţiile martorilor au fost contradictorii.
Astfel, martorul M.M. a precizat că inculpatul a avansat uşor, împingând partea vătămată până aceasta s-a dezechilibrat si a căzut în genunchi, iar in timp ce acesta se ridica inculpatul a accelerat, prinzând partea vătămată sub maşină (filele 47, verso, 49, vol. I d.u.p.) şi că în timp ce era cu maşina deasupra persoanei vătămate, inculpatul a mai dat de câteva ori în fată şi în spate, persoana vătămată rămânând sub maşină (fila 53, vol. I d.u.p.).
S-a apreciat că declaraţiile martorei R.I.C. sunt contradictorii sub acest aspect - în cursul urmăririi penale martora a precizat că în urma mai multor manevre ale autoturismului, persoana vătămată s-a dezechilibrat iar inculpatul a trecut peste el cu maşina (fila 90, vol. I d.u.p.), în timp ce în cursul cercetării judecătoreşti martora a precizat iniţial că persoana vătămată se afla în spatele maşinii sau în lateral când s-a dezechilibrat şi a căzut, pentru ca ulterior să precizeze că nu a văzut momentul în care victima a căzut, deci nu poate preciza dacă a fost lovit de maşină sau s-a dezechilibrat (fila 114, dosar instanţă). Martorul G.E. a declarat însă în cursul cercetării judecătoreşti că victima se afla cu spatele spre maşină, încercând să fugă, în momentul în care a fost lovită, iar inculpatul s-a urcat cu maşina peste acesta, însă nu a mai putut face nicio manevră întrucât maşina rămăsese cu o roată în aer (fila 113, dosar instanţă). Martorul I.G., care se afla într-un magazin din apropiere în momentul lovirii victimei, a precizat că nu a văzut momentul lovirii victimei, însă a văzut-o cu mâinile pe capota autoturismului condus de inculpat şi ulterior, când se afla sub maşina inculpatului, cu picioarele sub maşină şi restul corpului în afară (fila 136, vol. I d.u.p. și fila 145, dosar instanţă).
Instanţa de fond a reţinut că declaraţiile martorilor s-au coroborat sub aspectul faptului că persoana vătămată era întins pe burtă, cu faţa în jos, în momentul în care a fost scoasă de sub maşină (declaraţiile martorului M.M., M.L., G.E., D.I.).
În aceste condiţii, s-a apreciat ca verosimilă declaraţia martorului G.E., în sensul că victima, după ce s-a sprijinit cu mâinile de capota maşinii condusă de inculpat, s-a întors cu spatele, încercând să fugă, însă inculpatul l-a lovit, urcând cu roţile autoturismului peste acesta. De altfel, este singura declaraţie care a explicat astfel de ce victima, în momentul în care a fost scoasă de sub maşină, se afla cu faţa în jos. În plus, Tribunalul a reţinut că evenimentele s-au desfăşurat cu o mare repeziciune, fiind suficient ca oricare dintre martorii oculari să nu observe o secvenţă în desfăşurarea evenimentelor ca să nu mai poată reda fidel tot cursul desfăşurării incidentului.
Persoana vătămată a precizat în cursul urmăririi penale că a simţit cum autoturismul a trecut peste el de aproximativ 2-3 ori cu mişcări înainte - înapoi, auzind şi cum inculpatul schimba vitezele.
Victima S.N. şi-a pierdut pentru moment cunoştinţa şi a rămas cu corpul sub autoturism, între roţile din faţă, iar inculpatul P.A.R. a încercat să pună din nou în mişcare autoturismul însă nu a mai reuşit.
Inculpatul a declarat că o persoană a tras două gloanţe prin parbriz, după care a tras mai multe gloanţe prin geamul din stânga spate, care era deschis, fiind lovit în zona capului, în braţul drept şi în spate. Acest aspect a rezultat şi din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală din 07 martie 2011 al I.N.M.L. „Mina Minovici” a reieşit că inculpatul a prezentat 3 plăgi superficiale prin împuşcare cu glonţ de cauciuc, 2 la nivelul regiunii omoplatului stâng şi torace posterior median şi antebraţ drept, necesitând pentru vindecare 11-12 zile de îngrijiri medicale. Inculpatul a menţionat însă că nu a observat că ar fi lovit cu maşina pe cineva şi că după ce a fost lovit a început să-i ţiuie urechile, vederea era înceţoşată şi instinctiv a tras de volan dreapta, a ridicat ambreiajul, însă motorul s-a oprit, motiv pentru care a coborât din maşină şi a fugit.
Instanţa de fond şi-a însuşit aceste susţineri ale inculpatului, dat fiind că pe de o parte, martorii au precizat că motorul autoturismului condus de inculpat nu s-a oprit (martorii G.E. şi R.I.C.), iar pe de altă parte, martorul M. a declarat în cursul urmăririi penale că nu îşi aminteşte dacă bărbatul de etnie rromă a tras a treia oară cu pistolul înainte sau după ce inculpatul a lovit persoana vătămată, aspect pe care nu l-a putut preciza cu certitudine nici în cursul cercetării judecătoreşti. Martora R.I.C. a precizat că a auzit împuşcăturile cu câteva minute înainte de căderea victimei, martorul G.E. a menţionat că au trecut cel puţin 30 de secunde din momentul ultimei împuşcături până când inculpatul a făcut manevra de intrare în spatele stâlpului (care este anterioară momentului lovirii victimei). Astfel, Tribunalul nu şi-a însuşit menţiunea din actul de sesizare în sensul că persoana neidentificată a tras ultimele trei focuri de armă (lovindu-l pe inculpat în spate şi în braţul drept) după ce victima S.N. a fost lovită de autoturismul condus de inculpat. Totuşi, Tribunalul a reţinut că între momentul împuşcării inculpatului şi lovirea victimei a trecut o perioadă suficientă de timp care să infirme susţinerile inculpatului în sensul că nu şi-a dat seama de faptul că ar fi lovit pe cineva datorită faptului că a fost împuşcat.
Tribunalul a înlăturat însă afirmaţiile inculpatului (susţinute de martorii H.D.I. si S.N. în cursul cercetării judecătoreşti), în sensul că, pe parcursul acestor manevre, ar fi claxonat în continuu si s-a asigurat, fiind infirmate de declaraţiile martorilor M.M., I.G., D.I.
Între timp, martorii M.M. şi H.I.D. au reuşit să traverseze strada şi să se adăpostească într-o măcelărie.
Pentru a-l determina pe inculpat să se oprească, martorul D.I. a intervenit şi a lovit cu mâinile în geamul portierei din stânga faţă a autoturismului, astfel cum rezultă din declaraţiile acestuia si din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică care confirmă că urmele palmare si digitale ridicate de pe suprafaţa exterioară a geamului portierei stânga faţă a autoturismului inculpatului aparţin martorului (filele 108-115, vol. II d.u.p.). Acesta i-a spus inculpatului să se dea jos să îl ajute, însă inculpatul a ieşit din maşină şi a fugit, fiind urmărit de martor, care însă nu l-a prins.
Victima S.N. a rămas în stare de inconştienţă sub autoturism, iar pentru a-l elibera, mai multe persoane aflate la faţa locului, între care martorii M.M., I.G., M.L., G.E., N.R.A., au răsturnat autoturismul şi l-au scos, victima fiind ulterior preluat de o ambulanţă care l-a transportat la Spitalul Universitar de Urgenţă - Bucureşti, unde a fost internat cu diagnosticul: traumatism cranio-cerebral minor; excoriaţii faciale; contuzie toracică; contuzie gambă stângă şi gleznă stângă; halenă etanolică.
Potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză (filele 84, 85, vol. II, d.u.p.), victima a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu si de corp plan dur excoriaţii, echimoze precum si printr-un mecanism de inversie cu piciorul fixat în flexie plantară, prin comprimarea piciorului între două planuri dure (luxaţie subtalară talarocalcaneonaviculară stânga); leziunile au necesitat pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale şi nu au pus în primejdie viaţa victimei.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului P.A.R. care, la data de 06 decembrie 2010, în jurul orei 18.30, a sustras un telefon mobil de la martora H.I.D., după care a întrebuinţat violenţe în scopul păstrării bunului sustras, a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b), c) C. pen.
S-a arătat că sub aspectul laturii obiective, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie reţinute intră două activităţi strâns legate între ele, ambele integrându-se în elementul material cu structură complexă al infracţiunii, dintre care una principală, furtul, în sensul art. 208 C. pen. şi a doua, concretizată în ameninţarea sau constrângerea fizică a părţii vătămate. În cauză, inculpatul P.A.R. a exercitat acte de violenţă asupra martorei H.D.I., în scopul remiterii de către aceasta a telefonului mobil, inculpatul refuzând restituirea acestuia la cererea insistentă a acesteia şi folosind acte de violenţă pentru păstrarea bunului sustras. Astfel, prin deposedarea victimei şi imposedarea inculpatului cu bunul acesteia s-a realizat elementul material al infracţiunii de furt, infracţiune care a fost urmată de întrebuinţarea de violenţe, care au constat în lovirea martorei, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.
În ceea ce priveşte urmarea imediată a infracţiunii s-a reţinut că aceasta este complexă, constând în paguba produsă patrimoniului persoanei vătămate prin sustragerea telefonului, iar pe de altă parte atingerea adusă integrităţii fizice prin folosirea de violenţe. Legătura de cauzalitate între acţiunile ce compun elementul material al infracţiunii şi urmările efectiv produse rezultă din materialitatea faptelor.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că fapta a fost săvârşită cu intenţie directă, calificată prin scop, prev. de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc., inculpatul urmărind intrarea fără drept în posesia telefonului aparţinând martorei.
Faptul că telefonul fusese anterior dat de inculpat martorei, astfel cum precizează acesta, nu are nicio relevantă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, în condiţiile in care la momentul săvârşirii faptei, bunul se afla in detenţia legitimă a martorei.
Instanţa de fond a reţinut că intenţia inculpatului a fost una supravenită, întrucât, intenţia iniţială a acestuia nu a fost cea de a-şi însuşi fără drept telefonul martorei, ci de a verifica numărul de telefon al prietenului acesteia.
Intenţia de însuşire fără drept a intervenit ulterior, în stradă, când partea vătămată îi cerea insistent restituirea acestuia, iar inculpatul a refuzat şi, pentru păstrarea bunului sustras, a lovit martora cu pumnul în faţă.
S-a mai reţinut că săvârşirea faptei în timpul nopţii şi într-un loc public a fost indubitabil dovedită prin întreg probatoriul administrat în cauză, ceea ce face aplicabile circumstanţele agravante prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b), c) C. pen.
S-a constatat că fapta aceluiaşi inculpat care, la aceeaşi dată, conducând autoturismul, pe strada B., a lovit victima S.N. cu partea frontală a autoturismului, prinzându-l sub acesta si cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen.
Referitor la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Sub aspectul laturii obiective, elementul material a constat în lovirea victimei cu autoturismul, în timp ce acesta încerca să blocheze maşina condusă de inculpat, ca urmare a manevrelor violente efectuate de acesta.
Urmarea imediată a infracţiunii a constat în punerea în primejdie a vieţii victimei, iar legătura de cauzalitate între acţiunea inculpatului şi rezultatul produs a rezultat din întreg probatoriul administrat.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa de fond a reţinut săvârşirea infracţiunii cu intenţie indirectă, în accepţiunea art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen., întrucât inculpatul, prin efectuarea manevrelor violente în direcţia victimei, a prevăzut faptul că viaţa acesteia poate fi pusă în pericol şi, deşi nu a urmărit acest rezultat, a acceptat posibilitatea producerii lui.
Instanţa de fond nu a reţinut însă susţinerile inculpatului, în sensul că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv latura subiectivă, sub forma intenţiei. Astfel, inculpatul a susţinut că nu a avut intenţia de a lovi vreo persoană, că intenţia sa a fost de a-şi asigura scăparea de violentele exercitate asupra sa şi că „dacă ar fi vrut să lovească pe cineva ar fi putut să o facă”. Inculpatul, prin apărător, a precizat de asemenea, că un alt argument al lipsei intenţiei este zona, natura şi consecinţele leziunilor relevă o intensitate extrem de redusă a leziunilor, leziunea cea mai severă fiind luxaţia. Mai arată că opinia expertului parte consemnează faptul că leziunile osteoarticulare ale piciorului stâng s-au putut produce prin călcare; nu se poate susţine obiectiv comprimarea între planuri dure la alt nivel decât al piciorului si nu se poate susţine obiectiv caracterul repetitiv al mecanismelor lezionare.
S-a constatat că opiniile celor doi experţi concordă în ceea ce priveşte leziunile suferite de victima S.N., însă în aprecierea intenţiei de a ucide Tribunalul va avea în vedere natura instrumentului folosit - o maşină cu potenţial tanato-generator ridicat, zona corpului vizată, intensitatea loviturii - fiind vorba de un autoturism turat cu putere, intensitatea loviturii nu poate fi decât una foarte ridicată şi faptul că inculpatul, chiar după ce a trecut cu maşina peste corpul victimei, a încercat din nou să o pună în mişcare (acţiune nereuşită, întrucât maşina a rămas suspendată peste corpul victimei). Numărul de 40-45 zile de zile de îngrijiri medicale şi împrejurarea că leziunile nu au pus în primejdie viaţa victimei sunt lipsite de relevanţă în stabilirea intenţiei de a ucide, relevante în acest sens fiind aspectele menţionate anterior.
Nu a fost însuşită opinia inculpatului, potrivit căreia fapta a fost săvârşită în legitimă apărare.
S-a reţinut că din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul a iniţiat atacul care a determinat persoana neidentificată să execute focuri de armă şi să lovească autoturismul condus de inculpat, întrucât, astfel cum s-a reţinut anterior, manevrele efectuate de inculpat cu autoturismul au pus în pericol integritatea corporală a persoanelor aflate la faţa locului şi, în final, au cauzat punerea în primejdie a victimei S.N.
Astfel, s-a apreciat că acţiunea persoanei neidentificate (faţă de care s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale), care a folosit împotriva inculpatului o armă cu bile de cauciuc a reprezentat o apărare justificată împotriva unui atac imediat, direct, material şi injust - comis de inculpat - care a pus în pericol grav persoanele menţionate.
Fapta inculpatului care, la aceeaşi dată, a provocat scandal, urcând cu picioarele pe plafonul autoturismului martorei H.I.D., provocându-i avarii după care, conducând pe aceeaşi stradă autoturismul, a efectuat, în stradă si pe trotuar, mai multe manevre violente orientându-l către persoanele aflate la faţa locului şi provocând scandalizarea şi indignarea cetăţenilor aflaţi în zonă, mulţi dintre aceştia apelând serviciul de urgenţă 112 (conform proceselor verbale de redare a acestor apeluri, aflate în vol. II d.u.p.), a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material a constat în săvârşirea în public, de către inculpat, de manifestări care au produs scandal public. Pe de o parte, astfel cum s-a reţinut în situaţia de fapt, inculpatul a sărit pe plafonul autoturismului martorei H.I.D., provocându-i avarii, iar pe de altă parte, a efectuat cu autoturismul mai multe manevre violente către persoanele aflate la faţa locului.
Urmarea imediată a constat în producerea de scandal public şi tulburarea adusă liniştii publice, respectiv indignare, revoltă, un sentiment general de nesiguranţă provocată publicului, mulţi dintre aceştia apelând serviciul de urgenţă 112.
Instanţa de fond a evocat convorbirile redate care au relevat indignarea persoanelor prezente în zonă, acestea fiind revoltate de comportamentul violent al inculpatului, percepându-l pe acesta ca fiind un pericol pentru ordinea şi liniştea publică.
În aceste condiţii s-au înlăturat susţinerile apărătorului inculpatului, în sensul că tulburarea liniştii publice a fost produsă de persoanele strânse la faţa locului, prin riposta lor exagerată, şi nu de inculpat, întrucât conflictul dintre acesta şi martora H.D. nu a depăşit limitele unor gesturi tolerabile de către societate. Instanţa a reţinut că nu cearta dintre cei doi a provocat scandal public, ci, pe de o parte, acţiunea inculpatului de a sări cu picioarele pe maşina martorei, provocând îndoirea plafonului şi spargerea lunetei şi, pe de altă parte, manevrele efectuate de inculpat prin care acesta a pus în pericol viaţa persoanelor aflate în zonă, stare de pericol concretizată prin lovirea victimei S.N.
Legătura de cauzalitate a rezultat implicit din săvârşirea actelor menţionate, provocatoare de scandal public.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că fapta a fost săvârşită cu intenţie, întrucât inculpatul şi-a dat seama că se dedă la manifestări de natură să provoace scandal public, prevăzând producerea rezultatului, acceptând, cel puţin, posibilitatea producerii acestuia, ceea ce semnifică existenţa intenţiei indirecte, prev. de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 52 C. pen., precum şi criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. raportate la prezenta cauză.
Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie, s-a reţinut că deşi această infracţiune are un grad ridicat de pericol social abstract, gradul de pericol social concret al infracţiunii deduse judecăţii este unul mediu, având în vedere că intenţia de însuşire fără drept a telefonului mobil al martorei H.D. a fost una supravenită; în ceea ce priveşte tentativa la infracţiunea de omor, Tribunalul a reţinut un grad ridicat de pericol social abstract, dar şi concret, întrucât inculpatul, deşi a prevăzut faptul că prin efectuarea manevrelor violente pune în pericol viaţa victimei, a acceptat producerea unui astfel de rezultat; în ceea ce priveşte infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, s-a reţinut, de asemenea, un grad relativ ridicat de pericol social abstract şi concret, faptele inculpatului tulburând ordinea şi liniştea publică; de asemenea, Tribunalul a reţinut că inculpatul a avut o atitudine nesinceră în cursul procesului penal şi că a achitat cheltuielile determinate de spitalizarea victimei S.N.
Instanţa de fond a reţinut, pe de altă parte, comportarea bună a inculpatului înainte de săvârşirea faptelor - constând în lipsa antecedentelor penale, faptul că inculpatul a fost implicat în diverse programe de voluntariat, are loc de muncă, a participat la diverse programe de formare profesională, a fost caracterizat pozitiv de profesori - motive în raport de care s-a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. a) C. pen., pedepsele fiind reduse sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile art. 76 C. pen.
Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei aplicată inculpatului, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 861 alin. (1) C. pen., conform cărora se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o anumită durată cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani (în cazul concursului de infracţiuni); infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 38 C. pen.; s-a apreciat, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.
Instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 861 C. pen., iar condamnarea la o pedeapsă de 3 ani închisoare formează convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea în regim de detenţie de către inculpat a pedepsei aplicate.
Această convingere a fost fundamentată pe circumstanţele personale ale inculpatului, constând în vârsta şi integrarea sa pe deplin în familie şi în societate, apreciindu-se că fixarea unui termen maxim de încercare (cu posibilitatea revocării suspendării în cazul reiterării comportamentului infracţional în această perioadă) şi impunerea de obligaţii în sarcina inculpatului sunt de natură a atinge scopul pedepsei, prev. de art. 52 C. pen., într-o mai mare măsură decât prin executarea pedepsei în regim de detenţie.
Împotriva hotărârii au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul P.A.R.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat hotărârea sub aspectul individualizării pedepselor care au fost aplicate inculpatului, atât sub aspectul cuantumului cât şi al modalităţii de executare a acestora, precum şi sub cel al omisiunii de a se face aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2008.
În apelul său, inculpatul a solicitat achitarea pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor şi tâlhărie, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar, pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la omor în vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen.
Prin Decizia penală nr. 218/A din 6 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au admis apelurile declarate de Ministerul Public şi inculpatul P.A.R.
S-a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi în fond, rejudecând:
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) -76 C. pen., a dispus condamnarea inculpatului P.A.R. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat.
S-a făcut aplicarea art. 71- 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 35 C. pen. s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce autovehicule, prevăzute de dispoziţiile art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) şi c) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) - art. 76 C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 11 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71- 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tălhărie, prev. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) -34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71- 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, măsură care se va pune în executare la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că instanţa de fond a analizat în mod judicios materialul probator administrat în cauză, stabilind în mod corect atât situaţia de fapt şi încadrarea juridică, dar şi vinovăţia inculpatului P.A.R. în raport de acuzaţiile care i se aduc prin actul de inculpare, sub aspectul săvârşirii tentativei la infracţiunea de omor şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
Cât priveşte infracţiunea de tâlhărie, pretins săvârşită în dauna martorei H.I.D., s-a reţinut că sancţionarea inculpatului este greşită, întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv latura subiectivă.
Astfel, s-a reţinut că, dacă elementul material al acesteia include două activităţi strâns legate între ele, dintre care activitatea principală este furtul, iar activitatea secundară este folosirea violenţei sau a ameninţării ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, iar raportul de cauzalitate presupune ca actele de violenţă, ameninţare sau constrângere să fi fost efectuate pentru a păstra bunul furat ori pentru a înlătura urmele faptei, elementul subiectiv constă tocmai în voinţa de a efectua atât acţiunea principală, cât şi cea adiacentă.
În lipsa unei poziţii subiective complexe, nu va exista infracţiunea de tâlhărie, dat fiind că întotdeauna va trebui să existe atât reprezentarea „rezultatului final”, ce decurge din îmbinarea tuturor elementelor subiective, cât şi reprezentarea „fiecărui element în parte”, al voinţei infracţionale, respectiv furtul şi violenţa.
De asemenea, s-a arătat că latura subiectivă a tâlhăriei include şi scopul însuşirii pe nedrept al unui bun, care trebuie să existe, ca şi în cazul furtului, în momentul săvârşirii faptei, fără a fi necesară realizarea sa efectivă; dacă acest scop lipseşte, nu se realizează activitatea principală a tâlhăriei (furtul) şi, în consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 211 C. pen., fapta constituind, după caz, infracţiunea de loviri şi alte violenţe sau ameninţare.
Din materialul probator administrat în cauză (declaraţii martoră H.I.D.- filele 35-38 dosar de urmărire penală, 42, 43-44 dosar de urmărire penală, vol. I, filele 85-86 vol. I dosar de fond, declaraţii inculpat, filele 70-71 dosar de fond, vol. I) a rezultat că luarea telefonului de la susnumita martoră de către inculpatul P.A.R. nu s-a făcut în scopul însuşirii pe nedrept, ci pentru a o „pedepsi şi a o determina să reia relaţia” pe care cei doi au avut-o cu ceva timp înainte, inculpatul prevalându-se şi de faptul că tot el a fost cel care i-a dăruit martorei telefonul cadou.
În raport de aceste aspecte, Curtea a reţinut că, în speţă, faptei inculpatului P.A.R. de a o deposeda pe martora H.I.D. de un telefon mobil, îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv vinovăţia şi, în consecinţă, a dispus achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., constatând totodată, că prin rechizitoriu s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de acesta, sub aspectul infracţiunilor de loviri şi alte violenţe şi distrugere, dat fiind că martora şi-a retras plângerea prealabilă (filel 26, 33, vol. I dosar de urmărire penală).
Dacă sub aspectul infracţiunii de tâlhărie motivat şi argumentat nu s-a reţinut vinovăţia inculpatului P.A.R., instanţa de apel a reţinut că în ce priveşte tentativa la infracţiunea de omor calificat, analiza coroborată a materialului probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti a relevat că la data de 06 decembrie 2010, conducând autoturismul, pe strada B., sect. 1, inculpatul P.A.R. a efectuat mai multe manevre violente şi a pătruns cu acesta pe trotuar, orientându-l spre un grup de persoane cu intenţia de a-i lovi, împrejurare în care a lovit-o pe partea vătămată S.N. cu partea frontală a autoturismului, prinzând-o sub acesta şi cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile.
Referitor la apărarea inculpatului potrivit căreia nu se poate reţine în speţă intenţia de a ucide şi, implicit existenţa tentativei la infracţiunea de omor calificat împotriva părţii vătămate S.N., ci, poate doar, în subsidiar, infracţiunea de vătămare corporală, instanţa de apel a reţinut că la analiza unei infracţiuni contra vieţii unei persoane se au în vedere actele medicale care confirmă existenţa unor leziuni, în raport de care se stabileşte şi încadrarea juridică a faptei, acte medicale care trebuie evaluate prin coroborare necesară cu celelalte probe administrate în cauză.
Instanţa de prim control judiciar a reţinut că pentru conturarea intenţiei de a ucide este suficient ca făptuitorul - din modul cum a acţionat - să fi avut reprezentarea morţii victimei, nefiind relevant faptul că, independent de voinţa acestuia, rezultatul nu s-a produs imediat.
Împrejurarea că leziunile suferite de către victimă nu i-au pus în primejdie viaţa nu poate conduce de plano la concluzia că acesta nu a acţionat cu intenţia de a ucide, sau măcar a nu a acceptat o asemenea posibilitate.
În surprinderea poziţiei psihice pe care făptuitorul a avut-o în momentul comiterii infracţiunii trebuie pornit de la premisa că tocmai faptul că acesta, după ce partea vătămată, care a încercat să-l oprească, s-a dezechilibrat şi a căzut, şi-a continuat deplasarea cu maşina şi a prins-o pe aceasta sub autoturism, după care, prin mai multe manevre succesive ale autoturismului în faţă şi în spate, a trecut peste partea vătămată, provocându-i mai multe leziuni, este de natură să conducă la ideea că făptuitorul a prevăzut şi acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potenţial tanatogenerator crescut prin folosirea unui instrument apt în acest sens - o maşină cu potenţial tanato-generator ridicat şi intensitatea acţiunii - turarea cu putere a autoturismului.
Mai mult, intenţia de a ucide se deduce nu numai din rezultatul mai grav sau mai puţin grav al loviturilor aplicate, ci din toate împrejurările în care a fost comisă fapta. Or, s-a constatat în speţă că numai împrejurarea că partea vătămată S.N., care şi-a pierdut cunoştinţa şi a rămas cu corpul sub autoturism, între roţile din faţă, iar inculpatul, deşi a încercat, nu a mai reuşit să pornească autoturismul, au făcut ca rezultatul produs să nu fie mult mai grav.
S-a arătat că nu trebuie eludat nici contextul în care a avut loc fapta, inculpatul intenţionând înainte de acest moment să-i lovească în aceeaşi modalitate şi pe martorii H.I.D. şi M.M., care, văzând atitudinea manifestă a inculpatului, s-au adăpostit între autoturismul martorei şi zidul unei clădiri, împrejurări care trebuie să capete semnificaţia cuvenită în stabilirea intenţiei pe care a avut-o inculpatul de a se „răzbuna” pe cei, care i s-a părut că că-l deranjează în disputa pe care acesta o avea cu martora H.I.D.
În aceste împrejurări, s-a reţinut că simpla aparenţă că moartea nu se va produce, nesprijinită pe nicio circumstanţă reală, nu este de natură, prin ea însăşi, a-l exonera pe inculpat de răspundere penală şi nici a-i încadra fapta în dispoziţiile art. 181 C. pen., ci în cele ale art. 20 rap. la 174-175 lit. i) C. pen.
Instanţa de apel a arătat că depoziţiile martorilor audiaţi nemijlocit de către instanţa de fond, M.M. (filele 87-88 dosar de fond), G.E. (fila 113 dosar de fond), R.I.C. (fila 114 dosar de fond), I.G. (filele 144-145 dosar de fond), D.I. (filele 195-196, dosar de fond) confirmă aceste aserţiuni, câtă vreme au precizat, în mod constant, că au văzut când inculpatul a trecut cu maşina peste partea vătămată S.N., care era căzută sub autoturismul inculpatului.
Referitor la revenirile martorei H.I.D. şi ale părţii vătămate S.N. asupra propriilor depoziţii date în faza de urmărire penală, instanţa de apel a reţinut că acestea nu se coroborează cu nicio probă administrată în cauză şi sunt vădit pro causa, făcând chiar obiectul sesizării din oficiu a procurorului sub aspectul infracţiunilor de mărturie mincinoasă, prev. de art. 260 C. pen., respectiv favorizarea infractorului, prev. de art. 264 C. pen. (filele 107-111 dosar de fond, vol. I).
Din interpretarea coroborată a acestor aspecte, s-a concluzionat mai presus de îndoială, că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de omor, în forma improprie a tentativei, lovirea părţii vătămate S.N. de către inculpatul P.A.R. cu partea frontală a autoturismului, prinderea victimei sub acesta şi cauzarea de leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile, întrunind elementele constitutive ale acestei infracţiuni, chiar dacă prin acţiunea sa nu a urmărit suprimarea vieţii victimei, a acceptat o asemenea posibilitate.
S-a mai arătat că instanţa de fond a înlăturat în mod just susţinerile apărării referitoare la incidenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv legitima apărare, având în vedere că susţinerile potrivit cărora „lovirea părţii vătămate S.N. s-a făcut accidental, după ce asupra inculpatului s-au exercitat violenţe”nu sunt confirmate de către materialul probator administrat în cauză.
S-a reţinut că reacţia persoanei neidentificate de a executa focuri de armă prin care să lovească autoturismul condus de inculpat, a fost determinată de comportamentul inculpatului care, prin manevrele executate cu autoturismul, a pus în pericol integritatea corporală a persoanelor aflate la faţa locului şi, în final, a cauzat punerea în primejdie a părţii vătămate S.N.
În acest context, nu s-a reţinut nici apărarea conform căreia inculpatului i s-a produs o tulburare sub imperiul căreia a săvârşit acţiunile, câtă vreme, pe de-o parte, comportamentul său violent a fost preexistent celui al persoanei neidentificate, iar, pe de altă parte, acţiunea acesteia (faţă de care s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale)de a folosi împotriva inculpatului o armă cu bile de cauciuc, a reprezentat o apărare justificată împotriva unui atac imediat, direct, material şi injust - comis de inculpat - care a pus în pericol grav persoanele menţionate.
Curtea a împărtăşit opinia instanţei de fond cu privire la sancţionarea penală a inculpatului şi pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
S-a arătat că, în mod nejustificat, inculpatul a solicitat, în apelul său, achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., invocând că faptei îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni.
S-a arătat că susţinerile sale nu pot fi primite întrucât din materialul probator administrat în cauză (declaraţii martori susmenţionaţi, procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice înregistrate la Serviciul Unic de Urgenţă 112- filele 158-199, vol. II dosar de urmărire penală, fişă eveniment - fila 200, vol. II dosar de urmărire penală) rezultă că prin acţiunea sa de a sări cu picioarele pe maşina martorei, provocând îndoirea plafonului şi spargerea lunetei şi, prin manevrele efectuate de inculpat prin care acesta a pus în pericol viaţa persoanelor aflate în zonă şi lovirea victimei S.N. a tulburat liniştea publică şi a provocat scandalizarea şi indignarea publicului, căreia i-a indus un sentiment general de nesiguranţă, concretizat în apelarea repetată şi de către mai multe persoane a Serviciului Unic de Urgenţă 112.
În sprijinul acestei concluzii este împrejurarea conform căreia într-un interval de aproximativ 30 de minute, la 112 s-au efectuat cu privire la aspectele susmenţionate un număr de 40 de apeluri telefonice ( proces-verbal privind listingul convorbirilor telefonice înregistrate la Serviciul Unic de Urgenţă - filele 155-157, vol II dosar de urmărire penală).
Instanţa de apel a reţinut că implicarea altor persoane în evenimente, nu este o împrejurare de natură a-l exonera pe inculpat de răspundere penală, dat fiind că intervenţia acestora nu a fost de natură a „spori starea conflictuală”, cum a încercat să acrediteze inculpatul, ci de a înlătura un atac imediat, direct, material şi injust - comis de inculpat - care a pus în pericol grav mai multe persoane şi prin care s-a cauzat chiar rănirea unora dintre acestea.
Instanţa de apel a arătat că speţa provoacă însă şi o altă discuţie, de principiu, privind admisibilitatea achitării în temeiul reţinut în cauză, pentru lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni, în cazul infracţiunilor de pericol.
S-a reţinut că, potrivit jurisprudenţei, dispoziţiile art. 181 C. pen. nu sunt aplicabile în cazul aşa-numitelor infracţiuni de pericol, întrucât această stare de pericol - intrinsecă laturii obiective a infracţiunii - nu permite aprecierea că, într-un anume caz, fapta de pericol nu ar prezenta pericolul social al unei infracţiuni.
S-a mai reţinut că, sub aspectul individualizării pedepselor, instanţa de fond nu a dat semnificaţia cuvenită dispoziţiilor art. 72 C. pen., aplicându-i inculpatului pedepse netemeinice, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, în condiţiile în care probele dosarului au relevat aspecte de natură a sublinia periculozitatea socială a inculpatului.
S-a reţinut că inculpatul se află la prima întâlnire cu legea penală, dar nu este mai puţin adevărat că faptele sale s-au produs în asemenea condiţii încât ele prezintă o periculozitate deosebită, ceea ce pune, într-o formă specială, în discuţie posibilitatea sa de a se îndrepta şi fără privare de libertate.
S-a menţionat că nu trebuie eludat caracterul de exemplaritate pe care trebuie să-l aibă riposta autorităţilor în condiţiile în care numai clemenţa excesivă, concretizată în aplicarea unor pedepse în cuantum scăzut, a dus la situaţia în care, deşi infracţiunile de violenţă cunosc o recrudescenţă deosebită, reprimarea lor tinde să cadă în derizoriu.
În raport de aceste aspecte, Curtea a reapreciat tratamentul sancţionator al inculpatului şi a majorat cuantumul pedepselor pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice şi, schimbând modalitatea de executare, dând totodată eficienţă şi circumstanţelor favorabile inculpatului, aşa cum acestea rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar (filele 14-83, vol. II dosar de fond, respectiv filele 17-18 dosar de apel), a dispus executarea pedepsei în regim de detenţie.
Astfel s-a reţinut că pedepsele aplicate nu reprezintă o represiune excesivă - cu atât mai mult cu cât acestea chiar au fost coborâte sub minimul special prevăzut de lege- ci se justifică atât pentru reeducarea inculpatului, cât şi pentru menţinerea ordinii de drept, în conformitate cu scopul preventiv-sancţionator al pedepsei, aşa cum apare enunţat în art. 52 C. pen.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.A.R., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, în esenţă, pentru următoarele motive, circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 6, 10, 18, 12 17, 172 C. proc. pen.;
- nelegala respingere a cererii de amânare a judecării cauzei formulată la termenul acordat, în continuare, la 6 iulie 2012;
- greşita condamnare a inculpatului pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice datorită lipsei laturii subiective;
- greşita încadrare juridică dată pretinsei tentative la infracţiunea de omor;
- aplicarea unor pedepse greşit individualizate în raport cu disp. art. 72 C. pen. pentru tentativa la infracţiunea de omor.
Motivele de recurs formulate de inculpatul P.A.R., prin apărătorii aleşi, au fost dezvoltate atât în scris (filele 18-32, 33-47, 49-54) cât şi oral prin concluziile inserate în practicaua prezentei decizii.
În esenţă, s-a învederat că la termenul din 5 iulie 2012, deşi inculpatul a solicitat amânarea judecării cauzei, invocând lipsa de apărare, determinată de o lipsă obiectivă a apărătorului ales, împrejurare probată cu documente justificative, instanţa de apel a apreciat că avocatul ales al inculpatului lipseşte nejustificat şi, într-un mod formal, asigurând apărarea din oficiu pentru acesta, a acordat termen în continuare la 6 iulie 2012 când a procedat la judecarea cauzei, nesocotind astfel disp. art. 171 alin. (4)1 C. proc. pen. şi art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.;
În considerarea acestui motiv de casare a solicitat admiterea recursului formulat, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă - Curtea de Apel Bucureşti.
Cu privire la fondul cauzei s-au învederat, în mod detaliat, aspecte legate de greşita apreciere a probelor administrate în cauză, de comitere a unei erori grave de fapt care au avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare a inculpatului P.A.R.
Deşi s-a reţinut în considerente că prima instanţă a analizat în mod judicios materialul probator administrat şi a stabilit o corectă stare de fapt şi încadrare juridică a faptelor, soluţia s-a fundamentat pe probatoriul greşit interpretat, concluzionându-se, în mod eronat, asupra vinovăţiei în comiterea unor fapte pe care inculpatul P.A.R. nu le-a săvârşit (fila 40 dosar recurs).
Criticile formulate de inculpat, prin apărătorii aleşi, au vizat, în subsidiar, greşita încadrare juridică dată faptelor pretins săvârşite de acesta, învederându-se argumentat cu referire expresă la materialul probator administrat în cauză că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
S-a solicitat, în principal, achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru acuzaţia de a fi săvârşit infracţiunea de tentativă la omor calificat prev. şi ped. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen., achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., pentru acuzaţia de a fi săvârşit infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 C. pen. şi, în subsidiar, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 C. pen. cu toate consecinţele care decurg din aceasta.
Pentru ipoteza în care s-ar aprecia că nu se justifică schimbarea încadrării juridice în sensul solicitat şi nici soluţia de achitare şi pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri, s-a solicitat să se dispună aplicarea unor pedepse orientată spre minimul specială prevăzut de lege cu stabilirea modalităţii de executare condiţionată, prev. de art. 81 C. pen.
Recursul este fondat.
Examinând hotărârea atacată, actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate, a cazurilor de casare invocate de inculpatul P.A.R., art. 3859 alin. (1) pct. 6 şi 10 C. proc. pen.-dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:
În raport de criticile avansate cu privire la incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 3859 alin. (1) pct. 6 şi 10 C. proc. pen.,critici care din punct de vedere procedural vor fi analizate cu prioritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt întemeiate pentru considerentele ce se vor arăta:
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen.
Asistenţa juridică sau prezenţa apărătorului, în formularea legii, este obligatorie în cazurile prevăzute în art. 171 şi art. 173 alin. (3), precum şi în unele legi speciale, cazuri care se referă atât la urmărirea penală, cât şi la judecată.
Art. 171 C. proc. pen. prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul procesului penal, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului acest drept.
În principiu, asistenţa juridică în procesul penal este facultativă, în sensul că părţile pot decide dacă vor apela sau nu la un apărător care să le acorde asistenţă juridică.
În alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol sunt prevăzute derogări de la regula menţionată astfel că în unele situaţii, limitativ prevăzute de lege, asistenţa juridică este obligatorie.
Astfel, potrivit alin. (3) în cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Potrivit alin. (4)1 al art. 171 C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 281/2003 şi modificat prin art. 1 pct. 98 din Legea nr. 356/2006, în cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minim 3 zile pentru pregătirea apărării.
Din economia formulării acestui din urmă text legal, rezultă că termenul de 3 zile este un termen peremptoriu care impune obligaţia respectării întocmai a conţinutului normei sale juridice.
Din actele dosarului rezultă că l a primul termen de judecată în apel, la data de 14 iunie 2012, inculpatul P.A. a solicitat instanţei amânarea judecării cauzei în vederea angajării unui apărător.
În considerarea dispoziţiilor art. 6 C. proc. pen. instanţa a admis cererea astfel formulată şi a stabilit termen de judecată la data de 5 iulie 2012.
Aşa cum rezultă din conţinutul împuternicirii avocaţiale din 2012 cu antetul U.N.B. din România-Baroul Bucureşti (fila 50 dosar apel), la data de 4 iulie 2012 s-a încheiat contractul de asistenţă juridică din 4 iulie 2012 pentru asistenţă juridică şi reprezentare între inculpatul P.A. şi Cabinetul individual de avocat R.V.
La termenul de judecată din 5 iulie 2012, apărătorul ales al inculpatului a depus o cerere de amânare a judecării cauzei la un alt termen, învederând că la termenul menţionat se află în imposibilitate obiectivă de prezentare (fila 51, dosar instanţă apel).
În motivarea cererii a arătat că, la data de 5 iulie 2012 este desemnat supraarbitru, respectiv arbitru în patru cauze aflate pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în aceeaşi zi având şi un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti,cu oră fixată, situaţii preexistente datei încheierii contractului de asistenţă juridică, respectiv 4 iulie 2012.
În dovedirea cererii astfel formulate au fost ataşate înscrisuri respectiv:Încheierile de şedinţă din 14 iunie 2012 în Dosar nr. 474/2009, Dosar nr. 151/2011, Dosar nr. 45/2012, Dosar nr. 21/RIC/2012-Curtea de Arbitraj Internaţional Camera de Comerţ şi Industrie a României, fişa Ecris nr. 23469/3/2012 (filele 52-56 dosar apel).
În situaţia dată, pentru a nu impieta asupra celerităţii soluţionării cauzei şi pentru ca cererea să nu fie interpretată drept un abuz de drept procesual, odată cu aceasta şi cu împuternicirea avocaţială a fost depusă şi nota scrisă cuprinzând motivele de apel formulate în cauza pendinte(fil.32-49 dosar apel).
La aceeaşi dată, instanţa de apel a respins cererea de amânare a judecăţii şi a dispus desemnarea pentru inculpatul P.A.R. a unui apărător din oficiu, fixând termen în aceiaşi zi, la orele 15:30.
Din practicaua deciziei atacate( fila 57 dosar apel) rezultă că, la a doua strigare a cauzei, la ora fixată, constatând lipsa apărătorului ales al inculpatului,instanţa de apel, la cererea apărătorul desemnat din oficiu şi a reprezentantului Ministerului Public, a acordat termen în continuare la 6 iulie 2012, orele 13:00.
Este de menţionat că la termenul din 6 iulie 2012, mama inculpatului s-a prezentat în faţa instanţei şi a arătat, depunând dovezi justificate, că în acea zi, în jurul orelor 12,30, inculpatul P.A.R. a ieşit dintr-o operaţie de apendicită acută, şi că avocatul său ales este plecat din ţară, solicitând amânarea judecării cauzei la un alt termen (filele 61-62, dosar apel).
În cuprinsul acestei cereri inculpatul a mai arătat că apărătorul său ales nu a cunoscut, la momentul la care a părăsit ţara pe cale aeriană, că următorul termen fixat în cauză este 6 iulie 2012, şi că va face dovada părăsirii ţării la termenul de judecată care va fi acordat.
Alăturat acestei cereri, a fost depus Biletul de Trimitere datat 29 iunie 2012 la care s-a referit inculpatul precum şi adeverinţa medicală a Spitalului Clinic de Nefrologie Carol Davila - Secţia Chirurgie datată 6 iulie 2012,acte care atestau efectuarea operaţiei la care s-a referit şi deci imposibilitatea obiectivă de prezentare la termen (filele 63-64, dosar instanţă apel).
În conţinutul cererii inculpatul a mai arătat că nu este de acord cu judecarea cauzei la acel termen, în condiţiile în care apărarea sa ar fi realizată de un avocat desemnat din oficiu şi că doreşte să fie ascultat în faţa instanţei de apel asistat fiind numai de apărătorul său ales.
Din examinarea actelor medicale depuse la dosar (fil.63-64 dos.apel) rezultă că în seara zilei de 5 iulie 2012 inculpatul a fost internat în regim de urgenţă la Spitalul Carol Davila unde,a doua zi, a fost supus unei intervenţii chirurgicale (apendicectomie).
Actele medicale depuse în dovedirea acestei situaţii nu pot fi interpretate„ pro causa”,deoarece,aşa cum rezultă din menţiunea inserată în Biletul de trimitere pentru servicii medicale clinice, la rubrica ‘’Motivul trimiterii către alte specialităţi clinice în vederea internării’’, simptomele bolii s-au manifestat încă din data de 29 iunie 2012, când medicul de familie a recomandat inculpatului un consult de specialitate (fila 63 dosar apel).
În condiţiile arătate, instanţa a apreciat că cererea astfel formulată se circumscrie abuzului de drept procesual şi respingând-o,a procedat la judecarea cauzei cu participarea apărătorului din oficiu desemnat în ziua precedentă.
Este de observat că, anterior acordării cuvântului în susţinerea apărărilor, avocatul desemnat din oficiu pentru inculpatul P.A. a reiterat cererea inculpatului de a fi reaudiat cerere care a fost ignorată întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acesteia.
În acelaşi cadru procesual apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat a solicitat amânarea pronunţării pentru a depune note cu concluzii scrise, instanţa de apel procedând în aceiaşi manieră (fila 70 dos. apel).
Conform Rezoluţiei din 9 iulie 2012 (fila 85 dosar apel ), la data respectivă apărătorul ales al inculpatului a depus la dosarul cauzei dovezi referitoare la imposibilitatea sa de prezentare şi pentru termenul din 6 iulie 2012, respectiv biletul de avion tur-retur Bucureşti - Praga (plecare Bucureşti 5 iulie 2012, sosire Bucureşti 8 iulie 2012),documente care atestau absenţa sa justificată atât la termenul de judecată din 5 iulie 2012 cât şi la cel din 6 iulie 2012.
Analizând cele expuse mai sus din punctul de vedere al semnifi caţiei juridice,se constată că lipsa apărătorului ales al inculpatului la termenul din 5 şi din 6 iulie 2012, a fost justificată.
Codul de procedură penală prevede explicit şi dincolo de orice interpretare că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, că organele judiciare sunt obligate să-i asigure inculpatului posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării şi că, în cursul judecăţii dacă apărătorul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.
Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin. (4)1 (adică cu respectarea termenului de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării), cauza se amână.
Aşadar, în situaţia în care apărătorul ales lipseşte şi este desemnat un apărător din oficiu, instanţa este obligată să acorde un termen de minim 3 zile pentru pregătirea apărării.
În cauză acest termen nu a fost respectat, inculpatul fiind judecat fără să-i fi fost respectat dreptul la pregătirea apărării.
Cu înscrisurile depuse la dosar la termenul din 5 iulie 2012, s-a făcut dovada lipsei obiective a apărătorului ales al inculpatului pentru termenul menţionat, împrejurare care justifica şi cererea de amânare formulată în cauză. Mai mult,actele depuse la dosar ulterior au demonstrat că în perioada 5-8 iulie 2012 apărătorul inculpatului a fost plecat din ţară.
Chiar dacă, în mod ipotetic, lipsa apărătorului ales al inculpatului ar fi fost nejustificată, în conformitate cu art. 171 alin. (4)1 teza a II-a C. proc. pen., instanţa trebuia să acorde apărătorului din oficiu un termen de minim 3 zile pentru pregătirea apărării şi nu un termen ineficient, de câteva ore în care arhiva instanţei, funcţionând în program de vacanţă,se prezuma a fi fost închisă publicului la ora sorocită judecăţii.
Or, aşa cum s-a arătat, caracterul imperativ al termenului legal pentru pregătirea apărării în situaţia premisă, impunea acordarea unui termen de minim 3 zile pentru a se instituie o minimă garanţie a exercitării efective a unei apărări calificate,aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum a arătat întemeiat apărarea, dosarul întocmit de parchet la care se adaugă dosarul primei instanţe, precum şi motivele de apel sunt voluminoase, cuprind numeroase declaraţii de martori, de părţi vătămate, de inculpat şi expertize, procese verbale, planşe fotografice ceea ce conduce, în mod evident la concluzia că avocatul din oficiu nu a avut timpul necesar pentru studierea dosarului şi pregătirea apărării.
Este evident că într-o atare situaţie apărătorul din oficiu s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a pregăti apărarea în mod real şi efectiv, edificatoare în acest sens fiind menţiunea din practicaua deciziei recurate din care rezultă că apărătorul desemnat din oficiu nu a combătut în nici un fel motivele de apel ale parchetului, limitându-se la a solicita doar respingerea acestora, (fila 9, hotărâre instanţă apel).
După cum deja am arătat, în cauză asistenţa juridică era obligatorie, iar apărarea formulată de avocatul desemnat din oficiu a avut un caracter strict formal, ceea ce determină concluzia că inculpatul nu a beneficiat de o apărare reală,completă şi calificată,ceea ce echivalează cu lipsa de apărare.
Concluzia instanţei de apel că amânarea judecării cauzei pe considerentul imposibilităţii de prezentare a inculpatului datorită unor motive obiective, medicale (operat în chiar dimineaţa zilei de 6 iulie 2012), îmbracă forma abuzului de drept procesual este cotrazisă de actele doveditoare care atestă faptul că încă din data de 5 iulie 2012 inculpatul solicitase să fie ascultat şi să aibă ultimul cuvânt.
Potrivit art. 385 pct. 6 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie.
În acest sens, în doctrină s-a arătat că acest caz de casare corespunde cazului de nulitate absolută prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., constituind un remediu procedural pentru situaţia în care nici un apărător nu a fost prezent sau, deşi prezent, avocatul nu a pus concluzii sau prestaţia sa echivalează cu lipsa de apărare, deci inculpatul nu a beneficiat de o apărare efectivă.
În acelaşi sens practica judiciară a statuat că organele judiciare au obligaţia de a asigura inculpatului deplina exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât dacă apărarea asigurată de către avocat are un caracter formal, sunt incidente dispoziţiile art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., caz de casare ce trebuie avut în vedere din oficiu.
Procedând în maniera arătată, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor legale privind garantarea dreptului la apărare consfinţit şi garantat de art. 24 din Constituţie, de art. 6 C. proc. pen. şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, aşa cum a fost amendată prin Protocolul nr. 11 din 1 noiembrie 1998.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având în vedere dispoziţiile art. 171 alin. (4)1 C. proc. pen., enunţate în precedent care prevăd : „Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat (…) la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură substituirea (…) instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării” apreciază că inculpatului P.A.R. i-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
În acelaşi sens, jurisprudenţa europeană a statuat că drepturile procesuale trebuie protejate în mod concret şi efectiv şi nu teoretic ori iluzoriu, numirea unui avocat neasigurând şi efectivitatea asistenţei pe care el o poate asigura inculpatului.
Simpla numire a unui apărător nu duce la îndeplinirea obligaţiei asumate de stat, anume aceea de a interveni pentru asigurarea unei apărări efective în special în situaţia desemnării unui apărător din oficiu, pe de o parte.(Cauza Artico împotriva Italiei).
Tot astfel,simpla desemnare a unui apărător din oficiu, fără a-i da posibilitatea efectivă de a studia actele dosarului, nu duce la îndeplinirea obligaţiei de asigurare a asistenţei juridice.
În cauza pendinte, desemnarea apărătorului din oficiu, în modalitatea arătată, nu a fost de natură a asigura necesitatea respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea omului şi a libertăţilor fundamentale.
Potrivit art. 6 parag. 3 lit. b) din Convenţie, orice acuzat are dreptul să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, iar conform art. 6 alin. (4) C. proc. pen. orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Corelativ acestui drept, alin. (5) al art. 6 stabileşte obligaţia organelor judiciare de a lua măsurile necesare pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, numai dacă acesta nu are apărător ales.
Pe de altă parte trebuie apreciată relevantă relaţia confidenţială client-avocat care nu poate fi considerată una absolută, fiind supusă anumitor limite, în cazul în care instanţa trebuie să decidă dacă interesele justiţiei impun ca acuzatorul să fie apărat sau nu de avocatul ales de el. Instanţa trebuie să ţină seama de intenţia acuzatului, dar poate şi trece peste această intenţie, dacă există motive relevante şi suficiente pentru a considera că aceasta este în interesul justiției(cauza Croissant c. Germaniei).
În speţă, dispoziţia instanţei de apel, de natură a încălca dreptul la apărare al inculpatului, prin lipsirea acestuia de o apărare efectivă, este departe de a fi în interesul bunei soluţionări a cauzei.
Conform art. 6 alin. (1) C. proc. pen. „Dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal."
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol organele judiciare sunt obligate să-i asigure inculpatului „posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării”, iar conform alin. (5) al art. 6 teza a II-a " în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales".
Or, în cauză P.A.R. avea apărător ales conform delegaţiei din 04 iulie 2012, ataşată la dosarul cauzei (fila 50, dosar apel), nefiind îndeplinite condiţiile pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
Art. 171 alin. (6) prevede că „dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin. (4)1 cauza se amână."
În condiţiile arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că lipsa apărătorului ales al inculpatului la termenul din 5 iulie 2012 şi la termenul din 6 iulie 2012 a fost justificată pe considerentul justificat că a avut de susţinut cauze la Curtea de Arbitraj şi în faţa Tribunalului Bucureşti, motiv pentru care a arătat şi dovedit că este în imposibilitate de prezentare.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.,Înalta Curte reţine că, potrivit textului legal menţionat,hotărârea este supusă casării, printre altele, atunci când instanţa nu s-a pronunţat cu privire la o cerere esenţială pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Jurisprudenţa a statuat că „omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra unei cereri de amânare a judecăţii depusă de apărătorul ales şi judecarea cauzei în lipsa inculpatului şi a apărătorului ales al acestuia, instanţa de apel desemnând un apărător din oficiu şi dispunând condamnarea inculpatului şi pentru fapte pentru care acesta a fost achitat de către prima instanţă atrage incidenţa cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. referitoare la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cereri esenţiale pentru inculpat, de natură să garanteze drepturile sale şi să influenţeze soluţia procesului.
Cu referire la sfera de aplicare a unei astfel de cereri, doctrina a apreciat că situaţia în care părţii i s-a respins în mod nejustificat o cerere de amânare a judecăţii şi din această cauză nu a putut să-şi facă apărarea este asimilată situaţiei reglementată de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
Argumentul invocat este acela că dacă omisiunea de a se pronunţa asupra unei cereri de amânare atrage casarea hotărârii recurate, aceeaşi raţiune trebuie să implice casarea şi în cazul în care cererea de amânare pentru pregătirea apărării a fost respinsă în mod nejustificat.
În acest sens, s-a acceptat că cererea de amânare se poate formula şi în alte cazuri, cum ar fi imposibilitatea avocatului ales de a se prezenta la judecată.
În acord cu doctrină şi jurisprudenţa invocate, Înalta Curte apreciază că cererile de amânare a judecării cauzei, pentru imposibilitatea de prezentare obiective a apărătorului ales şi de prezentare a inculpatului la judecata cauzei în vederea audierii sale şi a exprimării ultimului cuvânt în cauză sunt cereri esenţiale pentru inculpatul P.A.R. de natură să-i garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului.
În consonanţă cu dispoziţiile art. 377 alin. (4) şi art. 378 alin. (1)1 C. proc. pen. dar şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Tierce şi alţii împotriva San Marino), inculpatul trebuie ascultat de instanţa de apel, iar în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, de către instanţa de recurs, oricare ar fi soluţia - de condamnare sau de achitare - a instanţei de fond şi oricare ar fi motivul de apel sau de recurs invocat.
Potrivit art. 378 alin. (1)1 C. proc. pen., „cu ocazia judecării apelului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, Titlul II, cap. II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţa de fond, precum şi atunci când instanţa de fond nu a pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare."
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., inculpatul trebuie ascultat de instanţa de apel, iar în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, de către instanţa de recurs, oricare ar fi soluţia - de condamnare sau de achitare - a instanţei de fond şi oricare ar fi motivul de apel sau de recurs invocat.
Întrucât procedura în faţa instanţei de apel urmează aceleaşi reguli ca şi cea din faţa primei instanţe, instanţa de apel având competenţa de a se pronunţa atât asupra chestiunilor de fapt, cât şi asupra celor de drept, această instanţă poate, dar numai după administrarea de probe, inclusiv audierea inculpatului, conform principiului nemijlocirii, să dispună achitarea ori condamnarea inculpatului.
Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezenţa inculpatului şi a apărătorului său în instanţă, ci ascultarea nemijlocită a inculpatului, posibilitatea de a propune probe în apărarea sa.
Legea recunoaşte dreptul la o apărare efectivă şi eficientă şi nu se referă la o apărare formală.
Lipsa audierii inculpatului în apel nu se poate justifica nici prin particularităţile procedurale, nici prin competenţa instanţei, nici prin modul în care interesele inculpatului au fost apărate şi nici prin natura chestiunilor asupra cărora instanţa trebuie să se pronunţe.
Teza apărării, circumscrisă practicii europene, justifică opinia potrivit căreia chiar dacă în faţa instanţei de apel articolul 6 nu garantează în mod explicit dreptul la o audiere publică şi nici pe cel de a asista personal la dezbateri, dacă o astfel de şedinţă a avut deja loc (Fejde v. Suedia, 1991),garantarea dreptului la o apărare efectivă impune eficietizarea rolului activ al instanţelor.
C.E.D.O. a hotărât că, dacă o instanţă de apel este chemată să examineze un caz atât pe fond, cât şi în drept, precum şi ansamblul problemelor privind vinovăţia sau nevinovăţia, aceasta nu poate, din motive legate de regula procesului echitabil, să decidă fără a aprecia în mod direct mărturiile prezentate personal de inculpatul care susţine că nu a comis infracţiunea de care este acuzat (Ekbatani v. Suedia, 1988).
Sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi (Barbera, Messegue şi Jabardo v. Spania, 1988).
Deşi neascultarea inculpatului în apel nu face parte din categoria nulităţilor absolute strict enumerate de legiuitor în dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., ci reprezintă o nulitate relativă, s-a statuat, pentru argumentele expuse cu referire la dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. că în aceste cazuri fiind dovedită vătămarea cauzată,se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de inculpatul P.A. împotriva Deciziei penale nr. 218/A din 6 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, va casa decizia penală atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă - Curtea de Apel Bucureşti.
Procedând la rejudecarea cauzei în ansamblul ei, instanţa de trimitere va examina şi administra orice probă care rezultă din dezbateri după cum şi orice probă consideră a fi necesară în contextul faptelor imputate inculpatului, cu respectarea drepturilor procesuale şi constituţionale în scopul stabilirii unei corecte stări de fapt şi încadrării juridice (în limitele neîngreunării situaţiei juridice în propria cale de atac), a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului şi, în final, a pronunţării unei soluţii pe deplin legală şi temeinică.
Totodată,în rejudecare instanţa de prim control judiciar va avea în vedere toate criticile formulate de inculpat cu privire la neîntrunirea în cauză a elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea sa, urmând a aprecia cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen.
Văzând dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului formulat de inculpatul P.A. vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul inculpat P.A.R. împotriva Deciziei penale nr. 218/A din 6 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Bucureşti în vederea soluţionării apelurilor.
Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi pentru recurentul inculpat în sumă de 50 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3649/2012. Penal. Tăinuirea unui bun provenit... | ICCJ. Decizia nr. 3663/2012. Penal → |
|---|
