ICCJ. Decizia nr. 3661/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3661/2012
Dosar 19034/3/2012/a3
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele
Prin sentinţa penală nr. 564 din 31 august 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 19034/3/2012, s-a dispus, printre altele, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul GHEORGHE MARIAN, la o pedeapsa de 5 ani si 8 luni închisoare si interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza ll-a şi lit. b) C. pen., pe o durata de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul I.D.C., la o pedeapsa de 5 ani si 8 luni închisoare si interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza ll-a şi lit. b) C. pen., pe o durata de 3 ani, după executarea pedepsei principale .
În baza art. 83 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 349 din 11 mai 2011 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitiva prin decizia penala nr. 2033 din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, pedeapsa ce urmează a fi executata in întregime alături de pedeapsa aplicata prin prezenta sentinţă, astfel încât inculpatul sa execute pedeapsa de 6 ani si 2 luni închisoare.
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul V.M.C. la o pedeapsa de 3 ani si 4 luni închisoare si interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza ll-a şi lit. b) C. pen., pe o durata de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsa de 8 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta sa execute pedeapsa cea mai grea aplicata, aceea de 3 ani si 4 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioada de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 334 C. proc. pen., a fost admisă cererea privind schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatului C.M., din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. si art. 37 lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen.
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. si cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul C.M. la o pedeapsa de 6 ani închisoare si interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza ll-a şi lit. b) C. pen., pe o durata de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, printre alţii, inculpaţii V.M. C., C.M., G.M. şi l.D.C.
La termenul din 26 octombrie 2012, fixat pentru judecarea apelurilor, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpaţilor V.M.C., C.M., G.M. şi l.D.C. în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Împotriva încheierii de şedinţă din 26 octombrie 2012, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în dosarul nr. 219034/3/2012, inculpaţii V. M.C., C.M., G.M. şi l.D.C. au declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti dată în încheierea atacată, constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la dispoziţia instanţei de menţinerii a măsurii arestării preventive a inculpaţilor V.M.C., C.M., G.M. şi l.D.C. constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din C.E.D. O., orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (l) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive”.
Înalta Curte reţine că din starea de fapt reţinută de instanţa de fond rezultă că: în sarcina inculpatului G.M., zis „C.”, s-a reţinut că în perioada februarie - martie 2012, împreună cu inculpatul l.D.C., a vândut diverse cantităţi de heroină către alte persoane; în aceeaşi perioadă, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, la un interval de una-două zile, i-a vândut, împreună cu acelaşi inculpat, numitului P.G. câte cinci grame de heroină, pentru suma de 800 lei, iar la data de 30 martie 2012, au vândut aceleiaşi persoane, cantitatea de 3,72 grame heroină, pentru suma de 800 lei; cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate în aceeaşi zi, în imobilul situat în, Bucureşti, Str. Vlad Dracu , unde locuieşte fără forme legale, a fost depistată cantitatea de 20,26 grame heroină, pe care o deţinea fără drept în vederea traficului.
În sarcina inculpatului I.D.C., s-a reţinut că, în perioada februarie - martie 2012, împreună cu inculpatul G.M., a vândut diverse cantităţi de heroină către alte persoane; în aceeaşi perioadă, împreună cu inculpatul G.M., în baza unei rezoluţii infracţionale unice, la un interval de una-două zile, a vândut învinuitului P.G. câte cinci grame de heroină, pentru suma de 800 lei, iar la data de 30 martie 2012, a vândut aceleiaşi persoane, cantitatea de 3,72 grame heroină, pentru suma de 800 lei.
În sarcina inculpatului V.M.C., zis „B.”, s-a reţinut că în baza unei rezoluţii infracţionale unice, la data de 03 februarie 2012 a vândut cantitatea de 0,06 grame heroină şi cofeină, pentru suma de 50 lei, colaboratorului cu nume de cod „G.V.”, iar la data de 07 februarie 2012, a vândut aceleiaşi persoane, pentru suma de 50 lei, cantitatea de 0,10 grame heroină şi cafeina.
Fapta aceluiaşi inculpat, de a deţine fără drept în locuinţa sa, în vederea vânzării, dar şi pentru consumul propriu, cantitatea totală de 1,99 grame heroină, găsită cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 05 aprilie 2012, constituie infracţiunea de „deţinere fără drept de droguri de mare risc, pentru consum propriu”, prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
În sarcina inculpatului C.M., zis „C.B.”, s-a reţinut că în baza unei rezoluţii infracţionale unice, la diverse intervale de timp, a intermediat vânzarea de droguri de mare risc, heroină, în general cantităţi de câte cinci grame, între numitul G.M., zis „C.”, şi numitul V.M.C., zis „B.”, primind în schimb heroina destinată consumului propriu.
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activităţii infracţionale, descrisă mai sus, de împrejurările comiterii faptelor, cât şi faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pe care inculpaţii le-au săvârşit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei,
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinui: inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei presupuşi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen. , impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de C.A.D.O.L.F. , iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie nici dreptul inculpaţilor de a fi judecaţi într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puţin severă. Înalta Curte, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, examinare recursurile declarate de inculpaţii V.M.C., C.M., G.M. şi l.D.C. împotriva încheierii din 26 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în dosarul nr. 19034/3/2012.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii V.M.C., C.M., G.M. şi l.D.C. împotriva încheierii din 26 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în dosarul nr. 19034/3/2012.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3683/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3662/2012. Penal → |
|---|
