ICCJ. Decizia nr. 3729/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3729/2012
Dosar nr. 802/122/2012/a3
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea de şedinţă din 30 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II-a penală în Dosarul nr. 802/122/2012/a3(2749/2012), în baza art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 160b C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului D.I.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. nr. 339/07 august 2012 pronunţate de Tribunalul Giurgiu, secţia penală, s-au dispus următoarele:
în baza art. 13 alin. (1), (2) şi (3) teza a II-a din Legea 678/2001, modificată şi completată condamnă pe inculpatul D.l. Ia 10 ani închisoare şi 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori (fapta din perioada 2009 - 2011).
În baza art. 71 C. pen. pe durata executării pedepsei principale se interzic inculpatului drepturile prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 01 februarie 2012 la zi - 07 august 2012.
În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul D.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de minori, viol şi incest, fapte prevăzute şi pedepsite de art. de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) teza a II-a din Legea nr. 678/2001 modificată şi completată (fapta din perioada august - decembrie 2011), art. 197 alin. (1) C. pen. raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza l-a C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 203 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În fapt, s-a reţinut că în perioada 2009 - 2011, inculpatul D.I. a obligat-o pe fiica sa, minora D.E.M., în vârstă de 15 ani, la practicarea prostituţiei în folosul său şi a întreţinut relaţii sexuale prin constrângere cu aceasta, în mod repetat, iar în perioada august - decembrie 2011 şi-a dat acordul ca fiica sa minoră să fie obligată la practicarea prostituţiei de către numitul D.G.I..
împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT - Biroul Teritorial Giurgiu şi inculpatul D.I., Curtea de Apel Bucureşti fiind învestită cu soluţionarea căii de atac.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Curtea a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului se menţin, fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prev. de art. 160b alin. (3) C. proc. pen..
Probele administrate până la acest moment procesual nu au făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată (şi condamnat în primă instanţă), fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 cu referire la art. 681 C. proc. pen..
Sub aspectul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 681 C. proc. pen., Curtea a constatat că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunile pentru care a fost arestat şi ulterior trimis în judecată, relevante în acest sens s-au apreciat a fi următoarele: sesizare D.G.A.S.P.C; nota de constatare D.G.A.S.P.C; denunţ şi declaraţii parte vătămată; declaraţii martori; declaraţii inculpat; raport de evaluare psihologică a părţii vătămate minore D.E.M.; raport de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat; proces-verbal prezentare material de urmărire penală.
S-a reţinut că este incident cazul prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., căci pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă încă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere modalitatea de comitere a faptei, urmările produse şi impactul negativ asupra opiniei publice.
În speţa dedusă judecăţii, s-a avut în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
La acest moment procesual, Curtea nu a identificat vreun motiv întemeiat pentru punerea inculpatului în libertate, ci a apreciat că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă alternativă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen..
Tot astfel, s-a apreciat că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag.3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care inculpaţii se bucură conform legislaţiei în vigoare.
Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 148 lit. f) C. proc. pen., în temeiul art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., având în vedere şi dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. privind scopul măsurilor preventive, s-a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului D.I. şi a menţinut starea de arest preventiv a acestuia.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.I., solicitând judecarea în stare de libertate.
Examinând recursul declarat de inculpatul D.I., sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că raportat la întreg ansamblul probator administrat până în acest moment, există în continuare suficiente probe şi indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este judecat şi pentru care a intervenit deja o condamnare în primă instanţă la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenţie.
Totodată, faţă de complexitatea cauzei, probatoriile ce s-au impus a fi administrate nu se poate aprecia că durata arestării preventive până în prezent ar fi depăşit o durată rezonabilă, neputându-se concluziona că pericolul pentru ordinea publică s-ar fi estompat, având în vedere natura şi gravitatea deosebită a faptelor, modalitatea şi împrejurările concrete în care au fost săvârşite, respectiv în perioada 2009 - 2011, inculpatul D.I. a obligat-o pe fiica sa, minora D.E.M., în vârstă de 15 ani, la practicarea prostituţiei în folosul său şi a întreţinut relaţii sexuale prin constrângere cu aceasta, în mod repetat, iar în perioada august -decembrie 2011 şi-a dat acordul ca fiica sa minoră să fie obligată la practicarea prostituţiei de către numitul D.G.I..
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl priveşte pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lori în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la gravitatea deosebită a faptelor pentru care este judecat inculpatul art. 13 alin. (1), (2) şi (3) teza a II-a din Legea nr. 678/2001, şi pentru care a şi fost condamnat de prima instanţă, fapte a căror săvârşire creează o rezonanţă socială negativă în comunitate, astfel că, circumstanţele personale ale inculpatului nu justifică revocarea arestării preventive sau dispunerea unei alte măsuri neprivative de libertate.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul D.I. a fost iniţial reţinută în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune (lit. c).
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f), C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. a) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit. c)u exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunţat o hotărâre de condamnare chiar şi nedefinitivă, că urmează să fie soluţionat apelul declarat de Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT - Biroul Teritorial Giurgiu şi inculpatul D.I. - Înalta Curte apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.
în aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului - şi nici nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.I. împotriva încheierii de şedinţă din 30 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală pronunţată în Dosarul nr. 802/122/2012/a3(2749/2012).
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.I. împotriva încheierii de şedinţă din 30 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală pronunţată în Dosarul nr. 802/122/2012/a3(2749/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 373/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3727/2012. Penal. înlocuirea măsurii... → |
|---|
