ICCJ. Decizia nr. 3905/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3905/2012
Dosar nr. 2587/2/2011
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 62 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, inculpatul L.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 7 ani închisoare.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) şi c) C. pen., pe o perioada de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
S-a dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei.
S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
A fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului de la data de 27 octombrie 2004 la data de 25 noiembrie 2004 inclusiv.
A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că inculpatul L.I., în cursul lunii decembrie 2003, în calitatea sa de director general adjunct al D.G.F.P. Bihor, a acceptat promisiunea denunţătorului N.M. privind primirea unui procent de 10 % din debitele pe care SC R. SA Oradea le avea, pentru a interveni pe lângă funcţionari din cadrul M.F.P. şi M.A.D.R., în vederea urgentării întocmirii actelor şi desfăşurării formalităţilor necesare pentru decontarea unor plăţi restante în valoare de 185 miliarde lei.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta C urtea de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi inculpatul L.I.
Parchetul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
- greşita aplicare a dispoziţiilor art. 350 C. proc. pen., in baza cărora s-a dispus arestarea inculpatului In vederea executării pedepsei;
- greşita nereţinere ca mijloace de probă a înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza autorizaţiilor nr. 252/2003 şi, respectiv 202/2003.
În legătură cu cel de-al doilea motiv de apel, s-a precizat că art. 913 C. proc. pen., a fost modificat în totalitate prin Legea nr. 356/2006, stabilindu-se o nouă procedură care permite procurorului să certifice pentru autenticitate procesul verbal ce conţine transcrierea înregistrărilor telefonice, iar această schimbare a procedurii efectuării înregistrărilor telefonice dispusă de legiuitor a pus în imposibilitate procurorul să solicite o reautorizare a înregistrărilor telefonice în baza autorizaţiilor nr. 252/300 şi respectiv 202/2003.
Inculpatul a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
- încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la verificarea regularităţii actului de sesizare a instanţei, prima instanţă omiţând să parcurgă procedurile prevăzute de art. 300 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi fără ca, în prealabil, să acorde posibilitatea procurorului şi părţilor de a formula excepţii, cereri sau de a propune administrarea de probe noi în conformitate cu prevederile cuprinse în art. 320 alin. (2) C. proc. pen.;
- nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la compunerea instanţei, întrucât s-a solicitat recuzarea judecătorului în şedinţa din 14 ianuarie 2010, iar instanţa nu a dat curs dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen., astfel că a păşit la judecarea cauzei pe fond fără ca cererea de recuzare să fie soluţionată;
- instanţa de fond a dispus condamnarea pentru o altă faptă decât cea care a făcut obiectul rechizitoriului şi implicit a sesizării instanţei de judecată;
- greşita procedare la judecarea cauzei şi la pronunţarea unei soluţii fără a se audia în mod nemijlocit singurii martori oculari, respectiv denunţătorul N.M. şi martorul V.L.M., astfel că s-a încălcat principiul contradictorialităţii;
- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 339 C. proc. pen., în sensul că s-a constatat terminată cercetarea judecătorească, deşi nu s-au administrat toate probele necesare pentru a se stabili adevărul;
- nelegala emitere, prin încheierea de şedinţă din 19 noiembrie 2009, a unei adrese către martorul denunţător N.M. pentru a preciza instanţei „dacă îşi menţine sau nu declaraţiile date în faza de urmărire penală", sens în care va depune la dosar o declaraţie autentificată la notariat.
Susţine inculpatul că soluţia de condamnare nu se poate baza, printre altele, pe o declaraţie notarială şi că se impunea audierea martorului în mod direct şi nemijlocit.
- greşita reţinere de către prima instanţă a celor două înregistrări de convorbiri telefonice, întrucât acestea nu privesc fapte şi împrejurări legate de obiectul cauzei;
- greşita încadrare juridică dată faptei, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
Susţine inculpatul că nu a avut atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, astfel că încadrarea juridică dată faptei este în dispoziţiile art. 257 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;
- greşita condamnare pentru infracţiunea enunţată mai sus, întrucât aceasta nu este prevăzută de lege.
Inculpatul a solicitat achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen.
De asemenea, a mai susţinut inculpatul că prima instanţă a fost în eroare atunci când a confundat „primirea propunerii” cu „acceptarea de promisiune”, întrucât acestea nu sunt sinonime.
Prin decizia penală nr. 99 din 05 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, s-au admis apelurile declarate de inculpatul L.I. şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., s-a casat sentinţa penală nr. 62 din 29 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că pronunţarea condamnării inculpatului în condiţiile în care nu au fost audiaţi denunţătorul N.M. şi martorul V.L.M. a făcut să fie înfrânte principiile contradictorialităţii, nemijlocirii şi oralităţii aşa cum sunt ele consacrate de dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
În contextul celor susţinute mai sus, s-a menţionat şi practica C.E.D.O. care a sancţionat în repetate rânduri încălcarea art. 6 din Convenţie în situaţia în care o persoană a fost condamnată fără administrarea directă a probelor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A.
Invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., s-a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la instanţa de apel. În susţinerea recursului s-a arătat că apelul este o cale devolutivă, instanţa fiind obligată să examineze sub toate aspectele de fapt şi de drept, având posibilitatea să administreze orice probă necesară aflării adevărului, iar completarea probaţiunii de către instanţa de fond nu constituie temei legal pentru soluţia dispusă.
Prin decizia penală nr. 255 din 26 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru continuarea judecării apelurilor la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel este datoare să dispună ea însăşi administrarea probelor necesare în măsura în care la fond nu s-a reuşit acest lucru.
După casare, Curtea s-a conformat indicaţiilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a procedat la solicitarea in extenso a deciziei privind încetarea procedurii învinuitului V.L.M. în baza art. 146, 147, 148 şi 153 C. pen. austriac şi art. 90 paragraf 1 C. proc. pen. austriac dispusă în dosarul nr. 64 st.3/05 K – 20 la data de 17 octombrie 2008 în urma cererii formulate de inculpatul L.I.
Tot pentru a se aduce la îndeplinire indicaţiile deciziei de casare s-a procedat la citarea martorului denunţător N.M.
Martorul N.M. a fost citat la mai multe termene de judecată în faţa instanţelor de fond şi de apel, atât cu citaţie cât şi cu mandat de aducere, dar acesta nu s-a prezentat.
În ceea îl priveşte pe martorul M.V. s-a reţinut că acesta este cetăţean austriac, cu domiciliul în Austria şi a dat o declaraţie în faţa Parchetului din Viena.
Martorul a răspuns la mai multe întrebări, precizând că s-a întâlnit o singură dată cu martorul N.M., la un hotel din Budapesta, că martorul N.M. i-a trimis o documentaţie referitoare la firma SC „R.” SA, că a solicitat un onorariu de 40 % din sumă martorului N. tocmai pentru ca martorul să refuze propunerea, că a dorit să creeze o bază de discuţie pentru achiziţionarea firmei SC „R.” SA, lucru care nu s-a întâmplat, deoarece martorul N. a refuzat propunerea.
A mai precizat martorul V. că la întâlnirea care a avut loc la un hotel din Budapesta a fost prezent şi avocatul martorului, dr. S., precum şi faptul că la întrebarea martorului N. în sensul existenţei unei relaţii la Ministerul Agriculturii, răspunsul a fost negativ.
A mai susţinut martorul V. că a discutat cu inculpatul L.I. telefonic despre problemele financiare ale firmei SC „R.” SA, că el a încercat să se lămurească în ce constă problema în realitate precum şi faptul că era interesat de o rezolvare legală contra unui onorariu a problemei şi că ar fi luat o decizie doar atunci când avea detalii precise cu privire la cazul respectiv.
În legătură cu suma de 10 % a precizat martorul că acesta ar fi fost onorariul său dacă ar fi apreciat că oferta martorului N. este serioasă, întrucât auzise că firma martorului nu îşi îndeplineşte obligaţiile.
De precizat că martorul V.L.M. are o firmă de consultanţă pe probleme financiare.
În prezentul dosar, V.L.M. a avut calitatea de învinuit pentru complicitate la traficul de influenţă în rechizitoriul din 21 decembrie 2006, în care a fost trimis în judecată inculpatul L.I.
În faza de urmărire penală a fost formulată o cerere de transfer de procedură către autorităţile austriece, cererea a fost admisă, iar procedura de cercetare a continuat la Parchetul din Viena.
În cele din urmă, procedura a fost încetată de autorităţile austriece împotriva lui V.L.M., din verificări nerezultând că acesta ar fi încălcat vreo prevede a Codului penal austriac, în speţă s-a reţinut că susnumitul nu a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, sub forma complicităţii (intervenţie interzisă, încercare de mituire) sau înşelăciune.
S-a reţinut, printre altele, că stările de fapt în sensul prevederilor paragrafelor 146 şi următoarele C. pen. austriac (înşelăciune) respectiv ale paragrafului 153 C. pen. austriac (trădare) nu au mai existat nici din punct de vedere obiectiv pentru motivul că ministerul neglijent ar fi trebuit să ia măsurile cuvenite pentru achitarea facturilor emise în mod corespunzător.
În rejudecare, instanţa de apel a analizat declaraţiile inculpatului L.I. şi a martorilor audiaţi în cauză ajungând la concluzia că la discuţiile dintre martorul N.M. şi inculpat nu a mai fost de faţă vreo persoană care să poată confirma ori infirma săvârşirea traficului de influenţă.
Martorul B.N. cunoaşte doar din relatările denunţătorului că a apelat la inculpatul L.I., dar nu şi despre solicitarea unui comision.
Martora N.M. confirmă existenţa unui schimb de documente între B.N. şi V.L.M. şi faptul că acesta din urmă i-a spus că ar fi interesat de achiziţionarea nor acţiuni la firma SC R. SA.
La rândul său, martorul B.L.V., şoferul lui N.M., confirmă existenţa a trei întâlniri între acesta şi inculpat.
Instanţa de apel reţine ca situaţie de fapt că M.A., în calitatea sa de beneficiat al lucrărilor executate de SC R. SA, nu şi-a achitat datoriile, fapt pentru care martorul N.M., ajuns într-o situaţie dificilă din punct de vedere financiar s-a adresat mai multor persoane, printre care inculpatul L.I., martorul V.L.M., senatorul P.S.D. Maghiar pentru a găsi o modalitate de recuperare a datoriilor.
De asemenea, este reală întâlnirea pe care martorul N. a avut-o într-un hotel din Budapesta cu martorul V.L.M., aceasta neavând însă nici un rezultat aşa cum a precizat însuşi martorul N.M.
Chiar prima instanţă a reţinut la dosar, în considerentele hotărârii, că nu se poate reţine menţiunea din rechizitoriu în sensul că inculpatul L.I. ar fi pretins vreo sumă de bani de la martorul denunţător, deoarece această afirmaţie nu este probată cu nici un mijloc de probă.
Mai reţine prima instanţă că modalitatea în care s-a consumat infracţiunea este aceea că inculpatul L.I. a primit, a acceptat propunerea martorului N.M., concluzie la care a ajuns în urma unei prezumţii logice.
Instanţa de apel consideră însă că propunerea martorului nu este dovedită fără dubii.
Martorul V.L.M. nu a asistat la discuţiile dintre denunţător şi inculpat, iar pe de altă parte, apartenenţa sa la o firmă de consultanţă îi justifică solicitarea de onorarii pentru recuperarea datoriilor.
Nici conţinutul procesului verbal de redare a convorbirii înregistrate la data de 23 decembrie 2003 nu face dovada faptului că inculpatul ar fi primit vreo propunere din partea martorului N. de natură ilegală.
În ceea ce priveşte situaţia înregistrărilor convorbirilor telefonice din dosarul cauzei, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu pot fi reţinute ca probe decât informaţiile rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice purtate între inculpatul L.I. şi N.M. la data de 23 decembrie 2003, ora 17.13.01, corespunzătoare Autorizaţiei nr. 301/2003, deoarece, prin procesul verbal încheiat la data de 07 martie 2006 de Tribunalul Bihor s-a apreciat că doar aceste înregistrări prezintă interes în cercetarea cauzei şi au fost autorizate.
Tribunalul Bihor a respins autorizarea înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizaţiilor nr. 252/2003, respectiv 202/2003 emise de D.N.A.
În vigoare la acel moment al încheierii proceselor verbale de către Tribunalul Bihor erau dispoziţiile art. 912 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căreia „Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi şterse, dau după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces verbal”.
Din moment ce Tribunalul Bihor nu a confirmat ordonanţele D.N.A., deşi nu a dispus prin cele două procese ştergerea sau distrugerea înregistrărilor, probele astfel obţinute nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.
Chiar dacă procurorul a procedat la certificarea înregistrărilor acest lucru nu este de natură să acopere neconfirmarea ordonanţelor de către un judecător.
În plus, procesul verbal din data de 21 noiembrie 2006 încheiat de procuror prin care pretinde că unul dintre judecători a săvârşit o infracţiune în legătură cu derularea procedurii de confirmare, nu poate avea efecte juridice în măsura în care s-a dispus în privinţa acelui judecător, neînceperea urmăririi penale, situaţie corect reţinută de instanţa fondului.
Având în vedere cele ce preced, s-a reţinut că fapta prevăzută de art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 nu există, motiv pentru care s-a admis apelul inculpatului L.I. împotriva sentinţei penale nr. 62 din 29 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a desfiinţat sentinţa şi, pe fond, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul.
În termen legal, împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A.
Parchetul a criticat hotărârea instanţei de apel pentru următoarele motive:
1. Nelegalitatea hot ărârii sub aspectul nepronunțării în dispozitivul sau minuta hotărârii asupra apelului formulat în cauză de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A.;
2. Nelegalitatea hot ărârii instanţei de apel ca urmare a nerespectării obligaţiilor ce i-au fost impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia penală nr. 255 din 26 ianuarie 2011;
3. Netemeinicia hot ărârii instanţei de apel sub aspectul achitării inculpatului L.I.;
4. Netemeinicia hot ărârii instanţei de fond, în ceea ce priveşte nereţinerea ca mijloace de proba a înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizaţiilor nr. 252/2003, respectiv 202/2003.
Examinând recursul prin prisma motivelor de casare invocate, cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 255 din 26 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca instanţa de apel să administreze ea însăşi probele necesare în măsura în care instanţa de fond nu a reuşit acest lucru.
Instanţa de apel nu a respectat această obligaţie, măsurile dispuse în vederea audierii martorului N.M. fiind insuficiente şi ineficiente.
Instanţa nu a recurs prompt la măsurile legale prevăzute de Codul de procedură penală care îi permiteau să constrângă martorul să compară în faţa sa [(art. 184 alin. (31) C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 202/2010)] şi nici nu a sancţionat, ca pe o abatere judiciară prevăzută de art. 198 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., neexecutarea mandatelor de aducere.
Deşi mandatele de aducere nu au fost executate efectiv, instanţa de apel nu a dispus în nici un moment amendarea subofiţerilor de poliţie însărcinaţi cu executarea mandatelor şi nici a şefilor ierarhici ai acestora.
Conform art. 198 alin. 2 C. proc. pen., lipsa nejustificată a martorului constituie abatere judiciară şi se sancţionează.
Deşi din motivarea hotărârii rezultă ideea unei rele credinţe a martorului N.M., este de observat că instanţa de apel nu a luat nicio măsură de sancţionare a acestuia.
În aceste condiţii este evidentă o contradicţie majoră între aspectele teoretice la care face referire instanţa de apel în motivare ce vizează obligativitatea audierii martorului N.M. şi aspectele de fapt, constând în măsurile efective dispuse de instanţă, care în nici un moment nu a luat măsurile legale care puteau duce la executarea mandatului sau prezentarea martorului.
Rezultatul a constat în înlăturarea probei cu acest martor, ceea ce nu poate conduce la stabilirea adevărului în cauză prin lipsa efortului efectiv şi complet al instanţei de a administra toate probele necesare în mod nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate şi oralitate.
Nici în ceea ce priveşte audierea martorului V.L.M., instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia impusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Se observă că la termenul din 25 mai 2011 s-a dispus audierea prin comisie rogatorie a martorului V.L.M., cererea de asistenţă judiciară internaţională în materie penală având ca obiect audierea martorului prin comisie rogatorie fiind dispusă la 22 iunie 2011, urmând a se realiza până la termenul de judecată din 07 septembrie 2011.
R ăspunsul autorităţilor austriece a sosit la data de 07 septembrie 2011, ora 1330, traducerea acestuia făcându-se la data de 16 septembrie 2011.
În acest răspuns s-a arătat că martorul a fost convocat pentru a fi audiat la data de 02 septembrie 2011, dar nu s-a prezentat.
Procurorul din cadrul Parchetului din Viena a mai precizat c ă în cazul în care instanţa va mai avea nevoie de audierea numitului V.L.M. şi după data de 02 septembrie 2011, să comunice acest lucru pe scurt prin fax sau e-mail pentru ca martorul să mai fie convocat încă o dată.
Procurorul din cadrul Parchetului din Viena a mai precizat că a anexat declaraţia dată de numitul V.L.M., în calitatea de învinuit pe care a avut-o în dosarul nr. 241Ur277/2005 de la Tribunalul Provincial de Primă Instanţă din Viena.
De asemenea, au mai fost anexate şi răspunsurile date de martorul V.L.M. cu ocazia primei Comisii rogatorii dispusă de P.N.A. la data de 07 februarie 2005. răspunsuri care se mai găseau şi în volumul II din dosarul de urmărire penală.
Instanţa de apel, deşi a observat că nu a fost îndeplinită comisia rogatorie prin audierea în calitate de martor a numitului V.L.M. şi că i s-a cerut în mod expres să comunice prin fax sau e-mail dacă audierea martorului V. mai este necesară şi după data de 07 septembrie 2011, a renunţat la dialogul cu instituţiile austriece şi Ia efectuarea acestui act de procedură.
În aceste condiţii, analiza fondului cauzei este incompletă şi nu poate conduce la stabilirea unei situaţii de fapt şi a existenţei ori inexistenţei vinovăţiei inculpatului în conformitate cu principiile cercetării judecătoreşti şi ale aflării adevărului.
În acest condiţii, având în vedere cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. şi imposibilitatea administrării de probe în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi, casând decizia atacată, va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
În rejudecare, instanţa de apel urmează să examineze şi să se pronunţe şi asupra apelului Parchetului, răspunzând motivelor de critică formulate, acesta fiind motivul pentru care ele nu vor fi examinate de instanţa de recurs.
Văzând dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. ultim, art. 192 alin. (3) şi art. 189 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., împotriva deciziei penale nr. 1 din data de 4 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul L.I.
Casează in totalitate decizia atacată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi inculpatul L.I. la Curtea de Apel Bucureşti.
Cheltuielile judiciare rămân in sarcina statului.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 100 lei, până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3834/2012. SECŢIA PENALA. Iniţiere,... | ICCJ. Decizia nr. 3907/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
