ICCJ. Decizia nr. 3907/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3907/2012

Dosar nr. 4132/62/2011

Şedinţa publica din 28 noiembrie 2012

Deliberând asupra recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Braşov împotriva Deciziei penale nr. 47/Ap din 18 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 4132/62/2011 al Curţii de apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, constatei următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 351/S/J din 6 decembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 4132/62/2011, Tribunalul Braşov, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile de evaziune fiscală prevăzuta de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (22 acte materiale) şi de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) în două infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a). raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului C.C. pentru săvârşirea a două infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În temeiul art. 346 C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de Ministerul Public A.N.A.F. - prin D.G.F.P. Braşov.

Cheltuielile judiciare avansate de stat, sumă ce include şi 50 % onorariu avocat din oficiu, au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la data de 4 iulie 2007, la solicitarea inculpatului C.C., Primăria Râşnov a eliberat autorizaţii de construcţie pentru ridicarea de locuinţe de tipul S+P+2E+M, iar la data de 15 noiembrie 2007 s-a autorizat de către Primăria Râşnov, la cererea inculpatului C.C., executarea de 8 locuinţe în regim P+2L+M în etape de câte doua construcţii.

Potrivit înscrisului de la filele 40, 42 dosar urmărire penală inculpatul, în calitate de beneficiar al lucrărilor de construcţii mai sus autorizate, a finalizat construirea imobilelor comisia de recepţie a lucrărilor fiind formată din arhitect, constructor, diriginte de şantier şi reprezentant al Primăriei Râşnov. Imobilele nou construite au fost înregistrate în cartea funciară, la administraţia financiară, iar inculpatul, proprietar al acestora, a procedat la oferirea lor spre vânzare.

În cursul anului 2008 inculpatul a vândut 37 de apartamente noi, 1.029 mp de teren şi un apartament pe care îl deţinea din anul 2005. Contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate în formă autentică şi, cu privire la sumele obţinute, s-a achitat impozitul pe venit de 3 %.

La data de 8 ianuarie 2010 inculpatul a primit un aviz de inspecţie fiscală potrivit căruia urma a se verifica T.V.A. datorat statului pentru perioada 2006-2009 (fila 131 dosar urmărire penală).

La data de 25 ianuarie 2010 s-a încheiat de către inspectorii fiscali un proces-verbal privind starea financiară a inculpatului C.C.; în cuprinsul acestui proces- verbal s-a consemnat că:

- lui C.C. i s-a înmânat în luna ianuarie 2010 - cu prilejul prezentării acestuia pentru control fiscal - „lista nominală de beneficiar de venit conform declaraţiei 208", listă ce cuprinde tranzacţiile imobiliare încheiate de C.C. raportate de birourile notariale. Instanţa a arătat că „declaraţia 208" este o aplicaţie destinată notarilor publici pentru prelucrarea asistată, validarea, listarea şi obţinerea formatului electronic pentru declaraţiile informative 208 privind impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

- inculpatul a prezentat organelor de inspecţie fiscală autorizaţiile ce au stat la baza ridicării şi înregistrării construcţiilor;

- pentru anul fiscal din 2007 organele de control fiscal au reţinut că inculpatul a vândut un apartament ce a fost dobândit în anul 2005, tranzacţie ce s-a încadrat în dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 ca operaţiune scutită de taxa pe valoarea adăugată.

- pentru anul fiscal din 2008 s-a reţinut că inculpatul C.C. ar fi efectuat un număr de 38 de tranzacţii de vânzări imobiliare în valoare totală de 5.711.568 lei, din care 37 sunt apartamente noi, vândute către persoane fizice şi 1.029 mp teren construibil vândut către o societate comercială; organul fiscal reţine că operaţiunile de vânzare cumpărare încheiate de inculpat nu sunt operaţiuni scutite de T.V.A., excepţia din cuprinsul art. 141 alin. (2) lit. f) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. nefiind aplicabilă.

S-a reţinut că potrivit prevederilor art. 125¹ alin. (1) pct 4 şi art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 -„activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora". De asemenea, se menţionează faptul că potrivit pct. 3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2002 „obţinerea de venituri de către persoanele fizice nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc."

S-a arătat că dacă o persoană fizică realizează în cursul unui an calendaristic mai mult de o operaţiune imobiliară, constând în vânzarea de terenuri şi construcţii, altele decât cele utilizate în scopuri personale care nu intră în sfera de aplicare a T.V.A., devine persoană impozabilă indiferent dacă operaţiunea este sau nu scutită de T.V.A. conform art. 141 alin. (2) din Legea nr. 571/2003. în acelaşi timp s-a susţinut că persoanele care realizează tranzacţii imobiliare cu terenuri construibile şi construcţii noi, care au caracter de continuitate, trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de T.V.A. în condiţiile prevăzute de art. 153 din Legea nr. 571/2003 sau înainte de începerea activităţii economice. S-a învederat că inculpatul C.C. ar fi declarat organelor de control fiscal faptul că în afara sumelor de bani obţinute din vânzarea imobilelor, nu a obţinut alte venituri.

Din analiza contractelor încheiate de inculpat începând cu data de 1 septembrie 2008, organul de inspecţie fiscală a constatat faptul că un număr de 22 de contracte de vânzare bunuri imobile au avut ca obiect operaţiuni impozabile pentru care a calculat T.V.A. de plată în suma de 725.196 lei şi accesorii aferente acestuia care se ridicau la data de 20 ianuarie 2010 la suma de 302.620 lei. Organul de inspecţie fiscală a avut în vedere la calculul T.V.A. şi a majorărilor aferente următoarele dispoziţii normative: art. 137 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003; calculul accesoriilor aferente s-a efectuat potrivit art. 156³ alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Pentru anul fiscal din. 2009 s-a reţinut că inculpatul C.C. a efectuat două vânzări de terenuri, operaţiune care se încadrează în excepţia prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, pentru care s-a calculat T.V.A. în cuantum de 760 lei şi accesorii aferente până la data de 20 ianuarie 2010 în cuantum de 182 lei.

Având în vedere raportul de inspecţie fiscală, s-a dispus sesizarea organelor de cercetare penală, iar ulterior, prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Tribunalul a constatat că operaţiunile de vânzare cumpărare care formează obiectul cercetărilor penale în prezenta cauză au fost efectuate după înregistrarea la administraţia financiară locală a imobilelor tranzacţionate. In chiar cuprinsul contractelor de vânzare cumpărare s-a observat că au fost avut în vedere, la încheierea actelor autentice, certificatele de atestare fiscală eliberate de Primăria Râşnov (din 2008). Prin urmare, inculpatul a prezentat autorităţilor sursa impozabilă, a achitat impozitul pentru construcţiile noi ridicate sens în care nu se poate aprecia ca acesta ar fi ascuns bunul impozabil. De altfel, birourile notariale la sediile cărora s-au încheiat actele autentice de către inculpat, au depus la administraţia fiscală lista cu persoanele care au încheiat tranzacţii imobiliare, precum şi sumele ce au fost reţinute cu titlu de impozit. Aşa fiind, imobilele aparţinând inculpatului au fost înregistrate de acesta la administraţia financiară şi abia apoi au format obiectul contractelor de vânzare cumpărare, contracte care la rândul lor au fost prezentate organului fiscal pentru înregistrare.

Instanţa a analizat cauza prin raportare, în special, la procesul-verbal de inspecţie fiscală (fără a aprecia asupra legalităţii actului administrativ), proces-verbal care a constituit principala probă ce a stat la baza inculpării. Raportul de inspecţie fiscală constituie actul administrativ fiscal prin care organele abilitate ale statului, urmare a analizării documentelor contabile, stabilesc sumele datorate bugetului de stat de către persoanele fizice sau juridice. Spre deosebire însă de persoana juridică, deja înregistrată ca plătitor de taxe şi impozite - şi care dacă nu-şi onorează obligaţiile fiscale poate fi subiect al infracţiunii de evaziune fiscală - în cazul persoanei fizice raportul de inspecţie fiscală nu dispune înregistrarea acesteia în scopul impozitării sau taxării şi nici nu obligă persoana la un astfel de comportament. Prin urmare, cu referire la persoana fizică, organul fiscal a apreciat - în baza documentelor justificative prezentate - dacă aceasta trebuia sau nu să fie impozitată sau taxată pentru operaţiunile juridice încheiate. Implicit însă, prin raportul de inspecţie fiscală, s-a stabilit caracterul comercial al tranzacţiilor efectuate de persoana fizică; aşa numitul caracter comercial al activităţii unei persoane fizice s-a apreciat prin raportare la numărul de tranzacţii efectuate, dar şi prin raportare la sumele încasate. Aspectele cuprinse în raportul de inspecţie fiscală pot fi însă contestate potrivit legii civile, inclusiv aspectele referitoare la caracterul comercial al activităţilor desfăşurate. Pentru acest motiv, până la momentul la care se stabileşte cu certitudine dacă o persoană fizică este sau nu plătitoare de T.V.A., aceasta nu poate fi subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală.

Pentru a constata dacă ne aflăm în prezenţa infracţiunilor de evaziune fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, instanţa nu trebuia să analizeze dacă inculpatul avea obligaţia de a se înregistra ca plătitor de T.V.A. (aspect de natură civilă), ci dacă acesta a ascuns sursa impozabilă. Instanţa penală nu a analizat raportul de inspecţie fiscală din punct de vedere al legalităţii şi temeiniciei (acesta putând fi contestat potrivit legii civile) şi nu a putut dispune anularea acestuia decât dacă s-ar constata că este întocmit în fals. Cum însă raportul de inspecţie fiscală constituie principala probă în cadrul procesului penal - inspectorii fiscali stabilind în mod nedefînitiv (raportul de inspecţie fiscală fiind contestat de inculpat) că exista o obligaţie de înregistrare în scopuri de T.V.A. - instanţa penală a fost obligată să analizeze dacă şi în ce măsură inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 241/2005 prin raportare la cele înscrise în cuprinsul acestui document, cu referire şi Ia dispoziţiile Legii nr. 571/2003 care ar fi trebuit respectate.

Spre deosebire de legea penală, unde necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a dispoziţiilor legale nu apără de pedeapsă, dispoziţiile codului fiscal (lege civilă) nu sunt obligatorii a fi cunoscute de către toţi cetăţenii. Obligaţiile instituite de legea fiscală, precum şi normele de interpretare sau de aplicare a acesteia, trebuie aduse la cunoştinţa populaţiei, impuse de organele abilitate ale statului şi nu lăsate ia aprecierea contribuabilului. Doar după ce s-a stabilit că o persoană trebuie să se supună legii fiscale şi aceasta nu respectă dispoziţia de înregistrare sau înregistrează în mod necorespunzător veniturile, se poate aprecia asupra existenţei unei infracţiuni cu caracter fiscal.

Este de remarcat faptul că inculpatului, cu prilejul înregistrării fiscale a construcţiilor noi, nu i s-a adus la cunoştinţă că trebuie înregistrat ca plătitor de T.V.A.; acest aspect nu a fost notificat nici la momentul înregistrării contractelor de vânzare cumpărare la administraţia financiară. Organul fiscal, cel care cunoaşte cel mai bine dispoziţiile codului fiscal, avea posibilitatea să anunţe contribuabilul de faptul că există anumite prevederi legale care impun înregistrarea persoanei fizice în scopuri de T.V.A.; chiar dacă acest fapt nu s-a produs, nirnic nu a împiedicat organul fiscal să aprecieze asupra calităţii de comerciant a inculpatului şi să impună acestuia să plătească taxe şi impozite în plus faţă de cele deja achitate (impozitul pe venitul realizat din tranzacţiile încheiate). Instanţa a remarcat că deşi s-a apreciat că inculpatul ar fi realizat activităţi comerciale în perioada 2008 (22 acte materiale) şi 2009 (2 acte materiale) nu s-a impus acestuia să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. pentru tranzacţiile viitoare, apreciindu-se că infracţiunea (infracţiunile) s-ar fi comis în anii 2008 şi 2009 (nu că ar continua şi pe viitor). Instanţa penală nu a fost însă ţinută la aprecierea întrunirii elementelor constitutive a infracţiunii de evaziune fiscală de raportul de inspecţie fiscală şi a constatat că, dacă s-ar aprecia asupra infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, trebuia avută în vedere întreaga activitate desfăşurată de inculpat, neputându-se concluziona că intenţia inculpatului a existat doar de la data la care s-ar fi depăşit plafonul de 35.000 euro în echivalent în lei; „intenţia penală" a unei persoane nu se apreciază în funcţie de valoarea prejudiciului, fapta inculpatului (de natură civilă sau penală) existând de la momentul desfăşurării activităţii comerciale; doar prejudiciul, latura civilă a cauzei, se poate stabili în funcţie de un anumit plafon prevăzut de lege. împrejurarea că doar după data de 1 septembrie 2008 inculpatul ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. şi datora venituri şi taxe suplimentare bugetului de stat este o problemă care trebuie apreciată de legea civilă (sau în latura civilă a cauzei), însă potrivit legii penale infracţiunea de evaziune fiscală există şi trebuie analizată de la data începerii „activităţii comerciale", întrucât în funcţie de întreaga activitate desfăşurata se stabileşte când a început activitatea infracţională şi când s-a consumat infracţiunea. Or inculpatul este trimis în judecată doar pentru 22 de acte materiale aferente anului 2008 şi 2 acte materiale aferente anului 2009; restul activităţii desfăşurate de inculpat nu a format obiectul trimiterii în judecată, deşi - din punct de vedere civil (şi penal în opinia organului de cercetare penală) - nu se poate stabili prejudiciul - evidenţiat după data de 1 septembrie 2008 - fără a exista declaraţia de impunere cu referire la contractele imobiliare anterioare acestei date.

Tribunalul a observat că inculpatul este tratat, potrivit procesului-verbal fiscal, ca fiind o persoană impozabilă, iar operaţiunile de vânzare cumpărare încheiate de acesta sunt apreciate ca fiind fapte de comerţ. Instanţa a arătat că tranzacţiile imobiliare sunt guvernate de legea civilă, iar de legea fiscală doar în ceea ce priveşte declararea preţului şi achitarea impozitelor. Este de observat că inculpatul a construit imobile cu scopul de a le vinde şi, aşa cum acesta recunoaşte, în perioada 2008 sumele obţinute urmare a tranzacţionării imobilelor au constituit sursa sa de venit. Scopul acţiunii de construire nu trebuie confundat însă cu eludarea dispoziţiilor legale. Nici o lege nu interzice ridicarea unei construcţii cu mai multe nivele (mai multe apartamente) de către o persoană fizică. De altfel, inculpatul a prezentat organelor fiscale, la data efectuării controlului fiscal, autorizaţiile de construcţie pentru imobile, autorizaţii emise în condiţiile legii. Nici cu prilejul solicitării de autorizaţii de construire nu i s-a comunicat inculpatului că este necesar a se înregistra ca persoană plătitoare de T.V.A.. Nici la momentul încheierii tranzacţiilor imobiliare, notariatul - în calitate de colector de taxe şi impozite - nu a adus la cunoştinţă inculpatului dispoziţiile codului fiscal, deşi inculpatul a încheiat cele mai multe din actele autentice la acelaşi cabinet notarial.

Instanţa de fond a apreciat că nu se poate considera că inculpatul nu s-a informat suficient, anterior încheierii contractelor de vânzare cumpărare, cu privire la obligativitatea plăţii şi a altor taxe sau impozite; inculpatul a obţinut autorizaţiile de construire în condiţiile legii, nu avea nicio obligaţie să declare de unde provin sumele de bani investite în construcţie (aici putânduse discuta de o eventuală faptă cu caracter penal), a finalizat construcţiile m condiţiile legii, a vândut imobilele construite în mod public, prin act autentic şi a achitat impozitul de 3 % stabilit de legea fiscală.

Organul de cercetare penală nu a dovedit că inculpatul a cunoscut că trebuia să se înscrie ca şi plătitor de T.V.A., nu s-a învederat în ce modalitate se putea realiza declaraţia de impunere (în condiţiile în care normele de aplicare şi de stabilire a taxei au apărut şi intrat în vigoare după data la care inculpatul a efectuat ultimul act material ce ar intra în conţinutul infracţiunilor reclamate), i ir martorii audiaţi în cauză au relevat faptul - că inculpatului nu i s-a adu. Ia cunoştinţă de către colectorul de taxe şi impozite - biroul notarial - că există alte taxe de plată.

Nicăieri în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală nu este indicată modalitatea prin care inspectorii fiscali au ajuns la concluzia ca inculpatul desfăşura activităţi comerciale cu caracter de continuitate, pentru ca acea stare de fapt să poată fi reţinută şi de instanţa penală din punct de vedere al laturii obiective şi chiar subiective a infracţiunii reclamate.

Potrivit art. 127 alin. (2) Legea nr. 571/2003 „activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de conţi:uitate", Deşi legea nu prevede în mod expres, insfinţa de fond reţine că este de la sine înţeles că activitatea producătorilor. a comercianţilor sau a prestatorilor de servicii trebuie să aibă caracter de continuitate, să presupună obţinerea unor venituri, dacă nu constante, măcar aducătoare de venituri. Activitatea inculpatului ar putea fî interpretată ca fiind una producătoare de bunuri materiale, a reţinut Tribunalul. Dacă această activitate are sau nu caracter de continuitate este o problemă care poate fî însă stabilită de leuea civilă.

Inculpatul nu poate fi apreciat de instanţa penală ca fiind un "prestator de servicii" întrucât construcţia unui imobil nu poate fi catalogată drept un "serviciu", ci eventual un produs nou; dacă inculpatul a desfăşurat sau nu activităţi de comerciant prin vânzarea a 41 de imobile - în opinia organului de cercetare penală doar 22 apartamente şi 2 terenuri - este o chestiune care se stabileşte de instanţa civilă sau de organul fiscal (în situaţia în care raportul de inspecţie fiscală nu este contestat). Tribunalul a remarcat faptul că la aprecierea caracterului comercial al unei activităţi - şi implicit a laturii subiective a infracţiunii şi a obiectului material al acesteia - nu trebuiesc avute în vedere doar numărul de tranzacţii efectuate - căci acestea pot sau nu să depăşească plafonul de 35.000 euro (în echivalent în lei); astfel, o persoană care încheie 22 de tranzacţii imobiliare şi nu depăşeşte plafonul de 35.000 euro nu ar comite infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005. O persoană care vinde alteia, prîntr-o singură operaţiune translativă de proprietate, 41 de apartamente sau chiar toate construcţiile ridicate nu ar comite infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 întrucât nu ar depăşi numărul de tranzacţii efectuate într-un an fiscal.

De altfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a înregistrat la administraţia financiară imobilele nou construite pentru a le putea vinde. Instanţa a constatat că nu ceea ce s-a construit este supus impozitării sau taxării, ci venitul obţinut urmare a înstrăinării imobilelor. Prin urmare, s-a susţinut că pentru a exista fapte cu caracter penal - evaziune fiscală - trebuie să se dovedească că inculpatul avea obligaţia să aprecieze doar asupra caracterului comercial sau de producător al activităţii desfăşurate, că trebuia să facă dovada că desfăşura o activitate economică continuă, aducătoare de venituri şi profit, prin înregistrarea sa în scopuri de T.V.A.. Cum sarcina probei în procesul penal nu incumbă inculpatului, instanţa nu a putut aprecia comportamentul fiscal inculpatului ca fiind şi unul penal.

Deşi imobilele construite de inculpat, prin numărul acestora, dovedesc faptul că nu puteau fi folosite de acesta în scop personal (decât dacă acestea ar fi fost închiriate), s-a reţinut că inculpatul este proprietarul acestora în calitate de persoană fizică, a investit - până la proba contrară - sume de bani pentru ridicarea acestora; cum în mod corect a învederat inculpatul, nu s-au prevăzut în contractele de vânzare cumpărare că o parte din suma obţinută constituie T.V.A., organul de inspecţie fiscală nu a avut în vedere sumele de bani care au fost investite de inculpat în construcţie (dacă a existat sau nu un profit, o valoare adăugată, căci simplul fapt al ridicării şi vânzării unei construcţii noi nu determină şi un profit pentru cel care vinde imobilul). Numărul tranzacţiilor civile efectuate nu dovedeşte, prin ele, însele caracterul continuat al activităţii comerciale. In situaţia în care inculpatul ar fi comercializat toate imobilele ridicate (şi nu doar apartamente disparate) unei singure persoane, printr-un singur act translativ de proprietate, chiar cu o sumă mai mare decât cea obţinută urmare a vânzării fracţionate, nu s-ar fi apreciat că au fost tranzacţii repetate cu caracter de continuitate şi, implicit, niciun raport de inspecţie fiscală sau infracţiunea de evaziune fiscală.

Organul fiscal a apreciat însă că inculpatul trebuia să se înregistreze ca persoană fizică plătitoare de T.V.A., întrucât prin acţiunile sale a desfăşurat activităţi producătoare de venituri, cu caracter de continuitate şi astfel ar fi eludat dispoziţiile legale privind înregistrarea fiscală. Nimic nu a împiedicat organul fiscal să stabilească potrivit normelor metodologice dacă o persoana este sau nu plătitor de T.V.A., însă această situaţie nu înseamnă că acea persoană a comis şi infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005. Obligaţia, fiscală există şi se stabileşte independent de existenţa sau nu a faptei penale.

Împrejurarea că inculpatul trebuia sau nu să se înregistreze ca plătitor de T.V.A., C.A.S., C.A.S.S. etc. este o problemă de natură fiscală, care se stabileşte printr-un raport de inspecţie fiscală (aşa cum de altfel s-a şi produs). Nu s-a putut aprecia însă că acest raport constituie o probă suficientă pentru stabilirea vinovăţiei penale a unei persoane; de asemenea, răspunderea fiscală a unei persoane, nu trebuie confundată cu răspunderea penală a acesteia.

Pentru a aprecia asupra caracterului penal al unei activităţi catalogate drept comercială, trebuia analizat dacă activitatea este producătoare de venituri, dacă urmare a sumelor investite s-a obţinut profit etc. Cu privire Ia inculpatul C.C. s-a reţinut că „activitatea sa comercială" este diferită în decursul anilor 2007-2009. Sub acest aspect, instanţa a observat că până în anul 2009 nu au existat în legislaţia fiscală criterii obiective de apreciere a modalităţii în care o persoană fizică trebuie să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. şi nici criterii pentru organul fiscal de apreciere a persoanelor care nu s-au declarat ca fiind plătitoare de T.V.A. şi care ar trebui să fi supuse taxării pentru a ne putea afla în situaţia infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Tot cu referire la dispoziţiile fiscale modificate ulterior ultimului act material reţinut în sarcina inculpatului, s-a constatat că prin O.U. nr. 117/2010 s-a stabilit că art. 153 alin. (7) şi (9) din C. fisc. să aibă următorul cuprins: "(7) Organele fiscale competente vor înregistra în scopuri de T.V.A., conform prezentului articol, toate persoanele care, în conformitate cu prevederile prezentului titlu, sunt obligate să solicite înregistrarea, conform alin. (1), (2), (4) sau (5). Prin ordin al ministrului finanţelor publice se pot stabili criterii pe baza cărora sa fie condiţionată înregistrarea în scopuri de T.V.A. a persoanei impozabile. Organele fiscale competente stabilesc, pe baza acestor criterii, dacă persoana impozabilă justifică intenţia şi are capacitatea de a desfăşura activitate economică, pentru a fi înregistrata în scopuri de T.V.A."

Cu referire la latura obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului: toate actele autentice privind tranzacţiile imobiliare încheiate de inculpat au fost depuse la administraţia financiară, astfel încât organul fiscal a putut constata, verifica şi stabili eventualele taxe în sarcina inculpatului şi, deci, nu se poate vorbi de o ascundere a sursei impozabile.

Aşa fiind, instanţa a constatat, pe de o parte, că inculpatul nu a ascuns bunul sau sursa impozabilă şi nu a intenţionat să facă acest lucru - actele de vânzare cumpărare au fost încheiate în formă autentică şi au fost înregistrate la organul fiscal. Instanţa de fond reţine că am fi putut vorbi de infracţiunea de evaziune fiscală în condiţiile în care preţul trecut în contractul de vânzare cumpărare nu ar fi fost cel real sau dacă incuipatui avea obligaţia să declare provenienţa sumelor de bani investire în construcţii. Insă, până la proba contrară, sumele trecute în cuprinsul contractelor autentice sunt reale şi în funcţie de aceasta s-a calculat impozitul pe tranzacţiile imobiliare. T.V.A. datorat de persoana fizică a putut fi calculat abia în anul 2010 după apariţia normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, când articolul 127 al Legii nr. 571/2003 se modifică, fiind introdus art. 2¹ (modificarea Legii nr. 571/2003 intervine însă după data la care s-ar fi comis faptele care fac obiectul prezentului dosar). Cum norma de interpretare poate retroactiva, prin modificările aduse Legii nr. 571/2003 în anul 2009, organul fiscal a putut aprecia asupra caracterului comercial sau nu al unei activităţi desfăşurate de o persoană fizică.

Tribunalul a reţinut că până la data intervenim normelor de interpretare a dispoziţiilor art. 127 C. fisc., aprecierea caracterului comercial al unei activităţi desfăşurate de o persoană fizică era lăsată la latitudinea acesteia, dar şi în sarcina organelor fiscale. Cu toate acestea, împrejurarea că inculpatul trebuia sau nu să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. este o chestiune care excede procesului penal, fapta inculpatului neputând fi apreciată ca fiind de natură penală, ci eventual de natură contravenţională. Starea de fapt şi obligaţiile fiscale stabilite de organul administrativ au fost contestate de inculpat, fiind de competenţa instanţei administrative fiscale a se pronunţa cu privire la legalitatea şi temeinicia actului fiscal.

În ceea ce priveşte imobilele-terenun vândute de inculpat în anul 2009, Tribunalul a remarcat, întocmai ca şi pentru tranzacţiile încheiate în anul 2008, că nu a existat o acţiune de ascundere a bunului sau a sursei impozabile sau taxabile - imobilele au jos; înregistrate din punct de vedere fiscal, iar contractele de vânzare cumpărare încheiate au fost înregistrate la organul fiscal care a putut stabili eventualele taxe de plată. Se apreciază de către organul fiscal că terenul ce a format obiectul contractelor de vânzare cumpărare autentificate din 2009 Ia B.N.P., C.N. a fost dobândit de inculpat cu titlu de drept de cumpărare în anul 2005. iar aceste două tranzacţii încheiate în anul 2009 sunt aferente construcţiei noi vândute prin contractele din 2008 - construcţii care au format deja obiectul verificărilor organelor fiscale pentru anul 2008.

Instanţa a constatat că şi în această situaţie organul fiscal a apreciat că inculpatul trebuia să se înregistreze ca plătitor de taxe ca urmare a faptului că a vândut un teren construibil (fila 24 dosar urmărire penală); fără a analiza, şi de această dată, temeinicia celor constatate în raportul de inspecţie fiscală, Tribunalul a observat că nu s-a dovedit că inculpatul îndeplinea cumulativ condiţiile prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. a), b), c), d) din Legea nr. 571/2003 - nu s-a verificat conformitatea şi regularitatea operaţiunilor aşa numit comerciale în perioada 2009 - este vorba de doar două contracte de vânzare încheiate. Şi în această situaţie Tribunalul a constatat că nu a existat o acţiune de ascundere a sursei impozabile sau a bunului impozabil (actul juridic translativ se proprietate).

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, instanţa a reţinut următoarele: de la momentul înregistrării ca plătitor de T.V.A. persoana fizică are obligaţia de a depune la organul fiscal toate documentele aferente anului fiscal pentru a se putea stabili taxele şi impozitele datorate bugetului de stat; cum în opinia acuzării inculpatul ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. se calculează pentru un an fiscal prin raportare la întreaga activitate desfăşurată de o persoană (în funcţie de valoarea prejudiciului se stabileşte şi eventuala aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005). în consecinţă s-a făcut aplicarea art. 334 C. proc. pen. şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului din două infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - 22 acte materiale şi prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art 41 alin. (2) C. pen. - 2 acte materiale, în două infracţiuni de evaziune fiscală pentru flecare an fiscal pentru care s-a calculat T.V.A. faţă de persoana fizică C.C.

Tribunalul a constatat că acţiunea de stabilire a taxelor şi impozitelor, precum şi obligaţia de plată a acestora este o problemă care excede instanţei penale care nu este în măsura a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei unui act administrativ fiscal decât în situaţia în care reclamă existenţa vreunei infracţiuni în strânsă legătură cu acest act. De altfel, titlul executoriu emis de organele fiscal, care nu poate ii cenzurat de instanţa penală, a fost un argument în plus că fapta inculpatului nu este prevăzută - cel puţin la acest moment - de legea penală; anularea acestui înscris nu a putut dispune decât în cazul constatării unei infracţiuni de fals (ceea ce nu este cazul în speţă) sau al constatării netemeiniciei acestuia (excede procesului penal).

Împotriva hotărârii sus menţionate au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi partea civila A.N.A.F., hotărâre criticată pentru nelegaliuite şi neiemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, procurorul a arătat că intenţia inculpatului a fost de a se sustrage de ia plata taxelor datorate statului şi normelor legale care reglementează materia taxei pe valoare adăugată. înscrierea ca plătitor de T.V.A. se face la A.N.A.F. din localitatea unde domiciliază persoana care formulează o asemenea cerere. In art. 9 din Legea nr. 241/2005 este incriminată atât înregistrarea în parte a veniturilor, cât şi ascunderea sursei de venit prin neînregistrarea acestora. Ministerul Public mai arată că art. 153 din Legea nr. 573/2003 modificată stabileşte în ce condiţii o persoană trebuie să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. şi să plătească această taxă.

Faţă de numărul contractelor de vânzare cumpărare încheiate într-un timp foarte scurt şi declaraţia inculpatului se impune condamnarea sa pentru infracţiunile menţionate în rechizitoriu.

Partea civilă a arătat că tribunalul a greşit când a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Chiar daca inculpatul a rost achitat, prejudiciul cauzat prin acţiunile sau inacţiunile sale există şi nu a fost acoperit.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept conform art. 371 alin. (2) C. proc pen., Curtea prin Decizia penală nr. 47/2012 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi A.N.A.F., prin D.G.F.P. Braşov împotriva sentinţei penale nr. 351/S/l din 6 decembrie 2011 a Tribunalului Braşov, pronunţată în Dosarul nr. 4132/62/2011, pe care a menţinut-o. A obligat partea civilă la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat, iar restul, în acelaşi cuantum, au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această decizie. Curtea de Apel a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Zorneşti din 10 martie 2011 întocmit în Dosarul nr. 1641/P/2010 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului C.C. pentru săvârşirea a două infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (22 de acte materiale, 2 acte materiale), dat fiind faptul că în perioada 2008-2009 a desfăşurat o activitate economică în scopul obţinerii de venituri, cu caracter de continuitate, perfectând mai muite contracte de vânzare cumpărare imobiliară şi obţinând venituri din vânzarea apartamentelor noi şi a terenurilor de peste 35.000 euro fără a calcula, a declara şi a achita la bugetul consolidat al statului T.V.A. aferentă tranzacţiilor, cauzând astfel bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 725.956 lei.

Potrivit art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, constituie infracţiune ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabilc în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Pentru realizarea conţinutului infracţiunii trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- existenţa unei obligaţii legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activităţi prestate sau bunuri deţinute;

- existenţa unui bun sau a unei activităţi care se încadrează în ipotezele legale privind impozitarea ori taxarea;

- săvârşirea unei fapte prin care se urmăreşte sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale către stat pentru bunurile deţinute ori activităţile realizate.

Elementul material constă în ascunderea bunului ori a sursei impozabile ori taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, iar bunul sau sursă impozabilă sau taxabilă poate fi orice entitate care constituie „baza de calcul" pentru impozite sau taxe.

În speţă, ca şi baza de calcul pentru ^:mpozitare a fost avută în vedere activitatea aducătoare de venituri desfăşurată de către inculpatul C.C. prin cele 24 de contracte de vânzare cumpărare încheiate în anii 2008 şi 2009 privind apartamentele noi construite.

Cu referire la starea de fapt, prin coroborarea probelor administrate, în mod temeinic, instanţa de fond a reţinut condiţiile şi împrejurările în care inculpatul a fost trimis în judecată. Astfel aşa cum rezultă din procesul verbal din 26 ianuarie 2010 în perioada 5 ianuarie 2010-25 ianuarie 2010, s-a efectuat un control tematic privind taxa pe valoare adăugată aferentă vânzărilor de bunuri imobiliare în perioada 2007-2009 efectuate de către C.C. - persoană fizică.

La solicitarea de documente, inculpatul a pus la dispoziţia echipei de inspecţie fiscală în original şi copie contracte de vânzare cumpărare imobile încheiate în perioada 2006-2009, precum şi autorizaţiile de construcţii emise în acest interval pentru toate imobilele construite (autorizaţia de construire din 04 iulie 2007 emisă de Primăria Râşnov, prin care s-a autorizat construirea de locuinţe S+P+2E+M şi împrejmuire la adresa din Râşnov, Calea Braşovului identificat sub C.F., autorizaţia de construire din 15 noiembrie 2007 emisă de aceeaşi instituţie pentru construirea unui ansamblu de locuinţe format din 8 corpuri în regim P+2E+M la adresa din Râşnov, identificat în C.F.).

Urmare a documentaţiei depuse inclusiv de către B.N.P. s-a constatat că, în anul 2008 inculpatul a efectuat 38 de tranzacţii de vânzări apartamente noi către persoane fizice şi 1.029,1 mp construibil vândut către SC C.W. SRL Râşnov (fila 5 dosar de urmărire penală).

În anul 2009, inculpatul a efectuat două vânzări, prin contractul de vânzare autentificat din 23 aprilie 2009 încheiate la B.N.P., C.N. pentru o suprafaţă de teren de 60,1 mp cota indiviză din terenul situate în localitatea Râşnov.

Analizând contractele încheiate începând cu 01 septembrie 2008, respectiv 2009 organul de inspecţie fiscală a constatai că 24 dintre acestea (22 în 2008 şi 2 în 2009) au ca obiect operaţiuni impozabile pentru care s-a calculat T.V.A. de plată în sumă de 725.196 lei şi 700 lei, la care se adaugă accesorii, împrejurări în care s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală.

De precizat, fiecare tranzacţie efectuată a fost supusă taxării impozitului pe tranzacţie de 3% conform art. 77¹ alin. (1) lit. a) din C. fisc. - acest impozit a fost reţinut de către Biroul Notarului Public cu ocazia încheierii în formă autentică a actelor de transfer al proprietăţii, fiecare tranzacţie fiind publică prin înscrierea în C.F.

Aşa cum rezultă din actele de la dosar, activitatea de control desfăşurată cu privire la operaţiunile imobiliare ale iui C.C. ca persoană fizică a fost demarată în baza Circularei din 09 septembrie 2009 emisă de A.N.A.F., acţiunea de control având ca obiectiv stabilirea caracterului economic al activităţii persoanei fizice şi a obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, cu consecinţa realizării de venituri impozabile nedeclarate la organele fiscale, ordin aplicabil pentru persoanele fizice care au realizat venituri impozabile nedeclarate la organele fiscale, anume pentru persoanele fizice care nu s-au înregistrat în scopuri de T.V.A.

În speţă, problemele se referă la conceptul de persoană fizică plătitoare de T.V.A. pentru tranzacţii de bunuri imobiliare, respectiv care sunt criteriile legale ce conduc la concluzia obligaţiei de plată a T.V.A., cu consecinţa impunerii măsurilor fiscale eorejaiive de către instituţiile publice abilitate de iege şi în ce măsură au fost încălcate normele juridice penale care se întemeiază pe raţionamentul juridic de natură fiscală prealabil şi esenţial mente necesar.

Pentru a aprecia caracterul comercial al tranzacţiilor efectuate de persoana fizică se au în vedere numărul acestora, dar şi sumele încasate (plafonul trebuie să depăşească 35.000 de euro). Legea fiscală, pe lângă atribuţiile organului fiscal solicită persoanei fizice să îşi analizeze activitatea desfăşurată, dacă era sau nu comercială, atitudinea acesteia fiind sancţionată contravenţional şi nicidecum penal.

În identificarea normelor incidente în materia taxării cu T.V.A. a persoanelor fizice ce ar fi impozabile per.tat că efectuează cu caracter de continuitate, în regim de activitate economică tranzacţii imobiliare, trebuie avute în vedere momentul în care fiecare dispoziţie legală a început să producă efecte juridice.

Curtea de apel a reţinut că legea civilă nu retroactivează. Prin urmare Ordinul nr. 1415/2009 emis de M.F.P. prin care se instituie criteriul de minimum cinci tranzacţii imobiliare anuale, succesive pentru a se impune taxarea cu T.V.A. a operaţiunilor de tranzacţionare imobiliară efectuată de persoanele fizice nu se poate aplica retroactiv, ca atare, în lipsa unei definiţii legale explicite anterioare prin care să se stabilească dacă în mod concret persoanele fizice care tranzacţionează imobile trebuie să plătească T.V.A. obligarea la o astfel de taxă nu are suport legal (ordinul publicat în M. Of. nr. 591 din 26 august 2009).

Anterior acestui act normativ. Legea nr. 571/2003 arată în art. 127 cine este considerată persoană impozabilă, dispoziţii modificate prin O.G. nr. 109/2009 în conformitate cu care „situaţiile în care persoana fizică care efectuează livrări de bunuri imobile devin impozabile sunt explicitate prin norme, dispoziţii intrate în vigoare în luna mai 2010."

În speţă, inculpatul C.C., prin toate activităţile întreprinse, explicate de instanţa de fond şi însuşite în control judiciar, nu a ascuns bunul impozabil sau taxabil. Mai mult, inculpatul a încheiat acele tranzacţii imobiliare (în număr de 24 şi care fac obiectul cercetării, deşi numărul acestora a fost mult mai mare) până în luna aprilie 2009, or, dispoziţiile fiscale au suferit numeroase modificări cu implicaţii în stabilirea exactă a calităţii de persoană fizică plătitoare de T.V.A. după această dată, fără însă a putea retroactiva.

Stabilirea unei astfel de calităţi este atributul organului fiscal, în împrejurările concrete sursa impozabilă nefiind ascunsă în niciun fel, raportul de inspecţie fiscală putând şi fiind contestat la instanţa civilă.

Din momentul când rămâne în mod definitiv statuat asupra calităţii de persoană fizică plătitoare de T.V.A., din acel moment se poate pune problema săvârşirii infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, bineînţeles prin coroborare cu alte mijloace de probă.

Împrejurarea că inculpatul C.C. trebuia sau nu să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. nu este o faptă de natură penală, astfel că soluţia dispusă de instanţa de fond este legală şi temeinică.

Potrivit art. 346 alin. (4) C. proc. pen., instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., ca atare şi soluţia pe latură civilă este în afara oricărei critici.

Împotriva Deciziei penale nr. 47/2012 au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de apel Braşov şi partea civilă A.N.A.F., hotărâre criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În recurs. Ministerul Public a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17¹ C. proc. pen.

Ministerul Public a arătat că, potrivit legislaţiei în vigoare pentru perioada de referinţă, plătitorii de T.V.A. erau şi cei prevăzuţi de art. 127 din C. fisc.

În ceea ce priveşte noţiunea de livrare de mărfuri, potrivit art. 128 alin. (1) din Legea nr. 511/2003, aceasta este constituită din orice transfer al dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar.

Raportat chiar la starea de fapt reţinută de către instanţă, inculpatul se încadra în această categorie şi avea obligaţii potrivit art. 150 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 să se înscrie ca plătitor de T.V.A.

Mai mult decât atât, acesta nu beneficia de un regim special de scutire (art. 141 lit. f) teza a II-a din Legea nr. 343/2006 -de modificare a art. 152 din Legea nr. 571/2003).

Referitor ia incidenţa dispoziţiilor art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, s-a considerat că nerespectarea dispoziţiilor art-150 alin. (1) din acelaşi act normativ, nu se poate aprecia doar ca fiind o „omisiune", dimpotrivă, se apreciază că sunt în cauză realizate elemenieie constitutive ale infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, inclusiv scopul -în condiţiile în care inculpatul nu avea alte surse de venit (rezultând deci că aceste infracţiuni aveau o anumită finalitate). In speţă „ascunderea sursei impozabile" la care s-a făcut referire în actul de inculpare, viza plata taxei pe valoarea adăugată şi nu plata impozitului.

În acelaşi sens s-a reţinut de către instanţă că „imobilele construite de inculpat, prin numărul acestora, dovedesc faptul că nu puteau fi folosite de acesta în scop personal" (fila 38 - dosar Curtea de Apel Braşov).

În aceeaşi ordine de idei, din interpretarea actelor normative enunţate anterior - şi cu referire la motivarea instanţei, potrivit căreia activităţile inculpatului nu au avut un caracter comercial - se apreciază că dispoziţiile acestor texte de lege nu se referă exclusiv la existenţa unei societăţi cu activitate comercială.

În aceste condiţii, se consideră că referirea instanţei cu privire la latitudinea inculpatului (sau a organelor fiscale) de a se înregistra sau nu ca plătitor de T.V.A. - cu consecinţa aprecierii faptei sale de a nu se conforma dispoziţiilor normative - nu poale fi reţinută, în condiţiile în care acesta avea obligaţia de a se înscrie ca plătitor de T.V.A.

De asemenea, în ceea ce priveşte legislaţia incidenţă în perioada de referinţă, trebuie subliniat faptul că exista reglementare clară - H.G. nr. 44/2004 de aplicare a. Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2004, modificată prin H.G. nr. 1579/2007.

Nu în ultimul rând, se consideră că existenţa unui titlu executoriu emis de organele fiscale nu justifică aprecierea instanţei că această împrejurare este „un argument în plus. că fapta inculpatului nu este prevăzută - cel puţin Ia acest mcinent de legea fiscală".

Ministerul Public a arătat că intensa inculpatului a fost de a se sustrage de la plata taxelor datorate statului şi normelor legale care reglementează materia taxei pe valoare adăugată. înscrierea ca plătitor de T.V.A. se face la A.N.A.F. din localitatea ur.de domiciliază persoana care formulează o asemenea cerere. În art. 9 din Legea nr. 241/2005 este incriminată atât înregistrarea în pane a veniturilor, cât şi ascunderea sursei de venit prin neînregistrarea acestora. Ministerul Public mai arată că art. 153 din Legea nr. 573/2003 modificată stabileşte în ce condiţii o persoană trebuie să se înregistreze ca plătitor de T.V.A. şi să plătească această taxă.

A.N.A.F. nu a invocat un caz de casare.

Analizând criticile formulate instanţa de recurs constată că acestea se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385¹ pct. 17¹ C. proc. pen.

Astfel, A.N.A.F. a apreciat că. chiar dacă inculpatul a fost achitat, prejudiciul cauzat prin acţiunile sau inacţiunile acestuia a fost produs şi neacoperit. Instanţa de judecată avea obligaţia de a asigura şi părţii civile instrumentele legale pe baza cărora să îşi poată valorifica drepturile procesuale împotriva inculpatului din punct de vedere al recuperării prejudiciului.

În susţinerea celor de mai sus s-au invocat prevederile art. 347 şi art. 348 C. proc. pen. potrivit cărora instanţa de judecata avea posibilitate să dispună disjungerea acţiunii civile faţa de cea penală, asigurând posibilitatea părţii civile să îşi dovedească pretenţiile civile.

Prin constituirea de parte civilă, subscrisa a reclamat un prejudiciu în cuantum total de 1.075.219 lei reprezentând obligaţii fiscale astfel cum. au fost stabilite prin raportul de inspecţie fiscală din 21 ianuarie 2010 şi Decizia de impunere nr. 11 din 29 ianuarie 2010 întocmite de organele fiscale. Din considerentele celor doua acte administrative fiscale reies aspecte privitoare ia activitatea economica a inculpatului şi la cuantumul obligaţiilor fiscale datorate la bugetul consolidat al statului. Important de reţinut este faptul că aceste obligaţii nu au fost achitate către partea civilă, situaţie în care se justifica promovarea căii de atac în cauza de faţă.

Chiar dacă această cauză nu se află în prezenţa situaţiei reglementate de art. 347 C. proc. pen., s-a apreciat că instanţa de fond avea posibilitatea, în baza rolului activ, ca anterior pronunţării asupra acţiunii penale să disjungă acţiunea civilă în cadrul căreia partea interesată să îşi valorifice drepturile procesuale.

S-a considerat că nu se poate ignora existenta prejudiciului cauzat de inculpat la bugetul consolidat al statului, atâta timp cât acesta este înregistrat în evidenţa fiscală a acestuia şi în prezent subzistă obligaţia de plată potrivit prevederilor legale în vigoare.

Faţă de motivele invocate, s-a apreciat că instanţa de control judiciar are posibilitatea asigurării pentru partea civilă a posibilităţii reale de recuperare a prejudiciului cauzat la bugetul de stat, pe baza unui titlu reprezentat de o hotărâre judecătoreasca pronunţata cu privire la inculpatul din cauza de faţă.

În ce priveşte obligarea părţii civile la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de 150 lei s-a apreciat că este nefondată, întrucât modalitatea de soluţionare a cauzei în fond a presupus promovarea căii de atac în ce priveşte valorificarea drepturilor procesuale ale părţii civile.

S-a motivat în fata instanţei de control judiciar promovarea căilor de atac prin prisma nesoluţionării acţiunii civile care prejudiciază interesele părţii civile Statul Roman prin A.N.A.F.

Pe parcursul soluţionării cauzei în recurs nici Ministerul Public şi nici A.N.A.F. nu au solicitat administrarea de probe în raport de hotărârile de achitare pronunţate în fond şi apel şi nu au cerut schimbarea temeiului achitării, rezumăndu-se la criticile antei iar menţionate.

Analizând Decizia penală nr. 47/2012, instanţa de recurs urmează să respingă calea de atac declarată pentru următoarele considerente:

Nici Ministerul Public, nici A.N.A.F. nu au cerut schimbarea temeiului achitării. Criticile au avut în vedere doar existenţa unei obligaţii de înregistrare ca persoană fizică plătitoare de T.V.A., motiv invocat de către Ministerul Public, respectiv omisiunea obligării la despăgubiri, chiar atunci când inculpatul este achitat, motiv invocat de către A.N.A.F.

Cazul de casare prevăzut de art. 385¹ pct. 17¹ C. proc. pen., greşita aplicare a legii.

Cazul de casare invocat de către Ministerul Public are în vedere faptul că inculpatul avea obligaţii clai"e în ceea ce priveşte înregistrarea ca plătitor de T.V.A., conform H.G. nr. 44/2004, astfel încât încălcând această obligaţie fapta sa este prevăzută de legea penală, fiind infracţiunea de evaziune fiscală.

Critica este nefondată.

Instanţa de recurs reţine că evaziunea fiscală reprezintă conform art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Infracţiunea are ca element material al situaţie premisă existenţa unei obligaţii legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activităţi prestate sau bunuri deţinute.

Omisiunea plăţii unei taxe iegyi datorate nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală, dacă bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În acest caz ia naştere pentru cel care nu a efectuat plata doar obligaţia de plată a taxei respective, nu şi răspunderea penală. Atunci când o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de T.V.A.. evaziunea fiscală există doar dacă bunul sau sursa impozabilă au fost ascunse, nu şi atunci când autorităţile fiscale cunoşteau sursa impozabilă (inclusiv în ceea ce priveşte contractele încheiate, durata în care s-au derulat contractele, numărul apartamentelor şi veniturile obţinute de către inculpat în anii fiscali 2008-2009) având în vedere taxele deja calculate cu privire la imobilele în cauză.

Inculpatul a fost acuzat că ar fi realizat activităţi comerciale în perioada 2008 (22 acte materiale) şi 2009 (2 acte materiale) fără a se înregistra ca plătitor de T.V.A., conform acuzării constituie infracţiunea de evaziune fiscală.

Prin bun sau sursă impozabila sau taxabila se înţeleg toate veniturile şi bunurile impozabile sau taxabile. Prin ascunderea bunului se are în vedere ascunderea bunului atât în sens fizic cal si juridic.

În ceea ce priveşte nedeclararea venaurilor unei persoane fizice, trebuie făcută distincţia între veniturile pentru care există atât obligaţia declarării cât şi aceea a evidenţierii şi veniturile pentru care există doar obligaţia declarării:

a) Pentru veniturile pentru care există atât obligaţia evidenţierii cât şi obligaţia declarării, în cazul nedeclarăn/ acestora vor putea fi îndeplinite doar elementele constitutive ale infracţiunii reglementată de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. fără a se patea retine un concurs de infracţiuni între infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 şi infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Dacă veniturile au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii orevăzute la art. 9 alin. (1) lit. a) din Lege, deoarece nu se poate spune că s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile în condiţiile în care organele fiscale pot lua cunoştinţă de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului. Fapta nu poate fi încadrată nici la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, şi anume la omisiunea evidenţierii, deoarece veniturile au fost evidenţiate, doar că acestea nu au fost declarate.

b) în cazul veniturilor pentru care există doar obligaţia declarării, dacă nu au fost declarate acestora vom fi în prezenţa infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005. în cazul transferului proprietăţii imobiliare prin procedura notarială, organul fiscal a luat însă cunoştinţă de existenţa sursei impozabile sau taxabile prin comunicarea de către notar către organelor fiscale competente a actelor în baza cărora a operat transferul, împreună cu documentaţia aferentă, astfel încât nu poate exista infracţiunea de evaziune fiscală reglementată de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005prin ascunderea sursei.

În cauză, sursa impozabilă (bunurile şi veniturile) nu a fost ascunsă, având în vedere că a existat un impozit datorat statului calculat şi vărsat cu ocazia încheierii fiecărui contract de vânzare cumpărare. Sursa impozabilă nu trebuie confundată cu modul de calcul al taxelor (acesta din urmă reprezentând un mod de interpretare a taxelor aplicabile în raport de veniturile realizate şi sursa acestor venituri. Atunci când veniturile realizate şi sursa acestor venituri au fost corect declarate (astfel cum s-a întâmplat cu ocazia declarării bunurilor şi impozitării lor la vânzarea apartamentelor), revine competenţa de stabili cuantumul sumelor datorate, în raport de toate tranzacţiile efectuate, tară să ia naştere infracţiunea de evaziune fiscală.

Acuzaţia formulată de Ministerul Public are în vedere faptul că nu a fost declarată activitatea continuă de vânzare a apartamentelor, vânzările fiind declarate operaţiunile de vânzare, ca activităţi autonome. În acord cu instanţa de fond şi cea de apel, instanţa de recurs constată că nu există o ascundere a bunului sau sursei impozabile. Omisiunea plăţii T.V.A. nu poate fi asimilată infracţiunii de evaziune fiscală în lipsa unui element fraudulos din care să rezulte intenţia de a ascunde bunul sau sursa impozabilă. Caracterul public al actelor încheiate de inculpai, precum şi avizele pe care autorităţile le-au acordat construcţiilor în speţă, exclud elementul fraudulos din care să săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. In cuprinsul contractelor de vânzare cumpărare este menţionat faptul că au fost avut în vedere, la încheierea actelor autentice, certificatele de atestare fiscală eliberate de Primăria Râşnov (din 2008). în consecinţă, astfel curn a observat instanţa de fond, inculpatul a prezentat autorităţilor sursa impozabilă, a achitai impozitul pentru construcţiile noi ridicate sens în care nu se poate aprecia ca acesta ar ascuns bunul impozabil sau sursa impozabilă.

Potrivit înscrisurilor de Ia fila 40, 42 dosar urmărire penală inculpatul, în calitate de beneficiar ai lucrărilor de construcţii autorizate, a finalizat construirea imobilelor comisia de recepţie a lucrărilor fiind formată din arhitect, constructor, diriginte de sandei şi reprezentant al Primăriei Râşnov. Imobilele nou construite au fost înregistrate în cartea funciară şi la administraţia financiară (fila 20 dosar urmărire penală), situaţie care excede celei reglementate de art. 9 din Legea nr. 241/2005, care presupune o ascundere a bunuiui (în speţă înregistrat la cartea funciară) sau sursei impozabile (în speţă s-au plătit impozitele aferente vânzării apartamentelor).

În ceea ce priveşte cazul de casare invocat de către A.N.A.F., cu privire la faptul că instanţele pronunţând o soluţie de achitare ar fi trebuit să oblige inculpatul la plata sumelor datorate către stat, critica este nefondată.

Obligarea inculpatului achitat la despăgubiri este legată de cazul de achitare incident. Astfel, conform arf.346 C. proc. pen., când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b)¹ C. proc. pen. ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile.

Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat. Instanţa penala nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. ori când pronunţă încetarea procesului penal peruru vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) şi j) C. proc. pen., precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile. Având în vedere că nu a fost criticat temeiul achitării, hotărârea instanţelor de fond şi de apel care au lăsat nesoluţionată latura civilă, deoarece motivul achitării l-a constituit art. 10 lit. b) C. proc. pen., este corectă.

Faţă de considerentele arătate. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Braşov şi partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Braşov împotriva Deciziei penale nr. 47/Ap din data de 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul C.C.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Braşov împotriva Deciziei penale nr. 47/Ap din data de 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul C.C.

Cheltuielile judiciare rămân iu sarcina statului.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunțată, în ședința publică, azi 28 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3905/2012. Penal. Traficul de influenţă...		ICCJ. Decizia nr. 3914/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3834/2012. SECŢIA PENALA. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000), infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/19 ICCJ. Decizia nr. 3901/2012. Penal. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar (art. 160 ind.2 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3905/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3914/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3925/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3927/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 3928/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Falsul în declaraţii (art. 292 C.p.). Recurs