ICCJ. Decizia nr. 3925/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 3925/2012
Dosar nr. 3138/182/2012
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 824 din 30 martie 2012, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în Dosarul nr. 3138/182/2012, a fost respinsă plângerea formulată de petentul P.V. împotriva Rezoluţiei nr. 142/P di 12 ianuarie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoriei Baia Mare, care a fost menţinută. Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut următoarele: Prin plângerea iniţială, înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia Mare petentul P.V. a solicitat desfiinţarea Rezoluţiei din 12 ianuarie 2012, dată în Dosarul nr. 142/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorii T.A., T.N., T.D. şi T.M.N., sub aspectul săvârşirii infracţiunii, prevăzute şi pedepsite de art. 291 C. pen. Organele de urmărire penală au reţinut faptul că în conţinutul plângerii sale petentul nu a menţionat nici o stare de fapt din care să rezulte comiterea infracţiunii sesizate motiv pentru care, pe cale administrativă, în baza art. 222 alin. (8) C. proc. pen., plângerea fiind restituită pentru completare.
La data de 4 ianuarie 2011, petentul a depus o precizare, arătând că făptuitorul T.D. a obţinut certificat de moştenitor folosind acte false, iar terenul l-a vândut apoi făptuitorului U.Ş., în anul 2005.
Petentul a depus în copie, un act de partaj judiciar şi un contract de vânzare - cumpărare.
Organele de urmărire penală, în considerarea conţinutului plângerii petentului, au apreciat faptul că terenul dobândit de făptuitor a fost vândut în anul 2005, chiar dacă s-ar pune problema întocmirii de către persoane necunoscute ori de către făptuitori a unor înscrisuri false legate de bunurile care au aparţinut numitei P.R., în raport cu data comiterii presupuselor falsuri (anterior datei de 18 ianuarie 2005 - care este data vânzării terenului moştenit), sens în care a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Instanţa de fond examinând plângerea formulată a reţinut că soluţia adoptată de procurorul de caz este legală şi temeinică.
Astfel, s-a reţinut că potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripţia a răspunderii penale în cazul infracţiunii prevăzute de art. 291 C. pen., este de 5 ani, socotiţi de la data săvârşirii presupusei infracţiuni.
Având în vedere că în speţă nu au fost identificate cauze de întrerupere a cursului prescripţiei în sensul prevăzut art. 123 C. pen., plângerea petentului apare ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul P.V., solicitând admiterea recursului formulat.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 954/R din 21 iunie 2012 a respins ca inadmisibil recursul declarat de petentul P.V. domiciliat în Tăuţii de Sus, jud. Maramureş împotriva sentinţei penale nr. 824 din 30 martie 2012 a Judecătoriei Baia Mare.
Astfel, Curtea a reţinut că potrivit art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în cap. III din Titlul 2 al aceluiaşi cod, deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, având caracter definitiv şi executoriu.
Prin urmare, având în vedere că hotărârea Judecătoriei Baia Mare este definitivă, împotriva acestei hotărâri, legea neprevăzând o cale de atac, recursul promovat de către petent a fost apreciat ca inadmisibil, fiind respins ca atare în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
Împotriva deciziei penale sus arătate a declarat recurs petentul P.V., care a criticat hotărârea pentru netemeinicie şi nelegalitate, Dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 2 iulie 2012 sub nr. 3138/182/2012.
Cererea de recurs este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din C.A.D.O.L.F., legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, cap. III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Partea specială, cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, se prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, C. proc. pen. a stabilit principiul unicităţii acesteia, faţă de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În prezenta cauză, secţia penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu recursul declarat de către petentul P.V. împotriva unei hotărâri definitive, respectiv Decizia penală nr. 954/R din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., cererea de recurs va fi respinsă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionarul P.V. împotriva Deciziei penale nr. 954/R din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3914/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 3973/2012. Penal → |
|---|
