ICCJ. Decizia nr. 3923/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASARE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3923/2012
Dosar nr. 4972/1/2012
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 26/ PI din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 332 C. proc. pen. , a respins cererea de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmării penale formulată de către inculpat, ca fiind neîntemeiată.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Examinând cauza pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, curtea a constatat următoarele:
Cât priveşte cererea inculpatului, formulată prin apărătorul său, de restituirea a cauzei la procuror, în raport de faptul că actele de urmărire în cauză au fost efectuate cu încălcarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 78/2000, în vigoare la acea dată, curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din adresa nr. 782/P/2002 din 20 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, procurorul de caz, care a efectuat urmărirea penală şi a întocmit rechizitoriul a făcut parte din biroul de combatere a criminalităţii organizate, corupţiei şi antidrog din cadrul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, fiind delegat pentru efectuarea urmăririi penale privind infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000, condiţii în care excepţia nulităţii absolute a actelor de urmărire penală invocată de către inculpat nu poate fi primită şi va fi respinsă ca atare. Referitor la fondul cauzei, curtea a reţinut că numitul B.F. a formulat un denunţ penal împotriva avocatului C.D., avocat în cadrul Baroului de Avocaţi Bihor, denunţ înregistrat la I.P.J. Bihor sub nr. 050- 9357 în data de 6 august 2002.
Prin denunţul formulat numitul B.F. susţine că l-a angajat în cursul lunii octombrie 2011 pe avocatul C.D. pentru a-i asigura apărarea fiului său, B.G.F., care fusese arestat, alături de alţi complici, pentru comiterea unor infracţiuni de furt de metale feroase.
Denunţătorul B.F. a susţinut că, întrucât se punea problema arestării fiului său, la circa 2-3 zile după ce s-a comis furtul, el împreună cu fii săi, B.G.F. şi B.M., precum şi cu un vecin, C. G., s-au deplasat în Oradea, la domiciliului avocatului C. D. care i-a asigurat ca va încerca să rezolve problema, respectivă să facă în aşa fel încât fiul denunţătorului, B.G.F., să nu fie arestat şi asta în condiţiile în care denunţătorul îi va da suma de 5.000 mărci germane, avocatul a arătând că va da această sumă unor procurori şi judecători, fără a-i nominaliza.
Denunţătorul a arătat că, deşi avocatul i-a promis că va interveni pe lângă procurori ca fiul denunţătorului să nu fie arestat, acesta a fost arestat după câteva zile, pentru ca, după aproximativ 3 săptămâni să fie pus în libertate, iar ulterior trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă la o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.
Ulterior, avocatul i-a cerut denunţătorului din nou suma de 15.000.000 lei ROL, pentru a avea câştig de cauză la Curtea de Apel Oradea, unde formulase recurs, spunând că trebuie să dea aceşti bani preşedintei curţii de apel, ca să-i reducă din pedeapsă şi, întrucât acest lucru nu s-a reuşit, fiul denunţătorului fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani închisoare, în regim privativ de libertate, denunţătorul a insistat ca avocatul C. D. să-i restituie suma de 61.000.000 lei ROL, dar că acesta l-a amânat de la o zi la alta, ceea ce l-a determinat să formuleze denunţul.
Astfel, curtea a reţinut că declaraţiile denunţătorului şi ale martorilor audiaţi sunt contradictorii, atât cu privire la sumele de bani ce au fost avansate, precum şi la destinaţia acestora, ceea ce a dus la concluzia că sunt nesincere şi vădit interesate şi, având în vedere faptul că, la pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi cum, aşa cum s-a arătat, probele administrate în cauză nu au acest caracter, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă principiului in dubio pro reo, iar, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului C.D., de sub învinuirea comiterii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 C. pen., reţinând că, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind atât elementul material al laturii obiective cât şi latura subiectivă.
Prin decizia penală nr. 2306 din 28 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 26/ PI din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, casată hotărârea recurată şi, în rejudecare în temeiul dispoziţiilor art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.D., la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) şi c) C. pen.
S-a reţinut astfel, că instanţa de fond nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză, raportându-se exclusiv la declaraţiile inculpatului, pe baza cărora a apreciat, în mod total nejustificat, că nu se conturează elementele constitutive ale infracţiunii.
În opinia instanţei supreme în cauză sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege, probele administrate în cauză fiind apte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie prevăzută de dispoziţiile art. 52 C. proc. pen. Din actele şi lucrările dosarului s-a constatat că inculpatul în baza aceiaşi rezoluţii infracţionale a desfăşurat activităţi de traficare a influenţei, în sensul că a solicitat şi a primit sume de bani de la martorul denunţător, în repetate rânduri, pentru a interveni la organele de poliţie, pe lângă procurori şi ulterior asupra judecătorului cauzei.
Împotriva acestei decizii, contestatorul C.D. a formulat contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 11 iulie 2012, sub numărul 4972/1/2012, contestatorul invocând prevederile art. 386 lit. b) C. proc. pen.
Astfel, contestatorul a arătat că pentru termenul de judecată din 28 mai 2012 a fost în imposibilitate medicală de prezentare, dovedită cu acte medicale, motiv pentru care a solicitat amânarea judecării cauzei, cerere respinsă de instanţa de recurs.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul C. D. în raport cu motivele invocate ce au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază ca aceasta este inadmisibilă pentru considerentele ce se vor arăta.
În conformitate cu art. 386 lit. b) C. proc. pen., împotriva hotărârii penale definitive se poate face contestaţie în anulare „când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.”
Conform art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea penală, invocarea motivelor pe care se sprijină prevăzute de art. 386 C. proc. pen., sus enunţate, precum şi invocarea dovezilor în susţinerea căii extraordinare de atac depuse la dosarul cauzei.
Prin urmare, examinarea temeiniciei contestaţiei nu poate avea loc decât ulterior admiterii în principiu a acesteia, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen.
Din analiza cauzei ce a avut ca obiect recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 26/ PI din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, rezultă că la termenul din 28 mai 2012 când au avut loc dezbaterile a fost depusă la dosar cererea inculpatului C.D., prin care acesta a solicitat amânarea cauzei, deoarece era internat la Spitalul Municipal Oradea începând cu data 24 mai 2012, anexând adeverinţa medicală nr. 2015 din 24 mai 2012.
Înalta Curte reţine că, întrucât, cerinţele art. 386 lit. b) C. proc. pen. , sunt cumulative, pentru admiterea contestaţiei în anulare nu este suficient să se facă dovada imposibilităţii de prezentare, ci contestatorul trebuie să dovedească pe lângă aceasta şi imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa despre împiedicarea de a se prezenta, ceea ce în cauză nu s-a probat.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţie în anulare formulată de contestatorul C.D.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.D. împotriva deciziei penale nr. 2306 din 28 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 615/35/2009.
Obligă contestatorul C.D. la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3789/2012. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 3911/2012. Penal. Omorul deosebit de grav... → |
|---|
