ICCJ. Decizia nr. 4064/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4064/2012
Dosar nr. 2047/3/2012
Şedinţa publică din 10 decembrie 2012
Deliberând asupra recursului declarat de condamnatul D.M.K., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 232 din 26 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, în baza art. 5221 C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de rejudecare formulată de petentul condamnat D.M.K. cu privire la dosarul nr. 14615/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul condamnat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul instanţei, la data de 23 februarie 2012, sub nr. 2047/3/2012, petentul condamnat D.M.K. a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., rejudecarea dosarului nr. 14615/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală.
În motivarea cererii, petentul a arătat că nu a fost prezent la soluţionarea recursului, când s-a pronunţat împotriva sa o hotărâre de condamnare la pedeapsa de 5 ani închisoare, deşi instanţele de fond şi apel au dispus soluţii de achitare.
Analizând admisibilitatea cererii de rejudecare formulată de către petentul condamnat D.M.K., Tribunalul a constatat că, prin sentinţa penală nr. 348 din 08 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în dosarul nr. 14615/3/2005, s-a dispus achitarea inculpatului D.M.K. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzuză de art. 26 raportat la art. 257 C. pen.
Prin decizia penală nr. 348/ A din 02 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefundat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Împotriva deciziei nr. 348/ A din 02 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin decizia nr. 1525 din 30 aprilie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a casat în totalitate decizia penală nr. 348/ A din 02 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti şi sentinţa penală nr. 348 din 08 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală şi rejudecând, a dispus condamnarea inculpatului D.M.K. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 257 alin. (1) C. pen., în cauză a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 435 din 30 aprilie 2008 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.
Prin sentinţa din data de 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel din Torino s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare nr. 2/E/878/2009 emis de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în baza sentinţei penale nr. 385 din 27 iulie 2009, prin care s-a dispus condamnarea petentului la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat şi predarea acestuia către autorităţile române.
În drept, potrivit art. 5221 C. proc. pen., „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului”.
Prima instanţă a reţinut că, la interpretarea textului menţionat trebuie pornit de la scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare, şi anume garantarea dreptului persoanei predate, în baza unui mandat european de arestare, la un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare. în acelaşi sens sunt, au fost amintite dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, potrivit cărora noua procedură de judecată are drept scop salvgardarea dreptului la apărare al persoanei care, judecată şi condamnată în lipsă, nu a avut cunoştinţă de procesul pornit împotriva sa şi, prin urmare, nu a fost în măsură să-şi facă apărările.
În opinia Tribunalului, dreptul persoanei predate de a beneficia de rejudecarea unei cauze poate fi restricţionat nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci şi când a avut cunoştinţă, în alt mod, despre desfăşurarea judecăţii. S-a arătat că aceeaşi interpretare a rezultat şi din jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă arătând că în ipoteza în care o persoană a avut cunoştinţă despre desfăşurarea judecăţii şi cu toate acestea nu s-a prezentat în faţa instanţelor, este vorba despre o conduită procesuală culpabilă a persoanei predate care nu poate fi invocată în susţinerea cererii de rejudecare, conduită neprotejată de prevederile art. 32 alin. (l) din Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Prima instanţă a arătat că interpretarea menţionată a fost sprijinită şi de modul în care legiuitorul a înţeles să modifice dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., în noul Cod de procedură penală, confirmând criteriile pentru admisibilitatea cererii de rejudecare enunţate anterior. Astfel, s-a precizat că, în articolul 466 alin. (2) din noul Cod, se prevede că „este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care: a) nu a avut cunoştinţă de proces; b) deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa”.
Potrivit considerentelor sentinţei, caracterul conform cu cerinţele impuse de art. 6 din C.A.D.O.L.F., al unei judecăţi desfăşurate în lipsa inculpatului, în condiţiile în care acesta a renunţat la dreptul de a se prezenta la judecată, a fost deja constatat de Curtea Europeană în cauze precum M. împotriva Franţei (decizia din 25 mai 1998), P. împotriva Franţei (hotărârea din 23 noiembrie 1993), C. împotriva Italiei (hotărârea din 12 februarie 1985).
S-a mai arătat că, posibilitatea soluţionării cauzei în lipsa inculpatului este recunoscută şi prin Rezoluţia nr. 75 (11) a Consiliului Europei privind criteriile ce trebuie respectate în cazul în care o persoană este judecată în lipsă. Astfel, în criteriul nr. 9 se statuează că persoana condamnată în lipsă ar trebui să aibă dreptul de a fi judecată din nou dacă dovedeşte faptul că absenţa sa de la judecata iniţială este datorată unor cauze independente de voinţa sa şi că nu a avut posibilitatea de a înştiinţa instanţa.
Din cele prezentate, s-a apreciat că rezultă faptul că nici reglementările internaţionale şi nici cele interne nu impun de plano admiterea unei cereri de rejudecare în cazul unei persoane condamnate în lipsă, impunându-se verificarea faptului dacă aceasta s-a sustras sau nu de la judecată.
Instanţa de fond a reţinut că, a interpreta altfel dispoziţiile legale, ar însemna a recompensa persoana care a înţeles să nu se mai prezinte la soluţionarea propriei cauze sau, eventual, să se sustragă, dând posibilitatea acestuia să se prevaleze de propria sa culpă, legitimând astfel un abuz de drept procesual.
Din analiza actelor dosarului, Tribunalul a constatat că în cauza de faţă petentul a fost prezent la judecarea cauzei la prima instanţă şi în apel, iar în recurs a fost reprezentat de către apărătorul său ales.
Ca atare, s-a constatat că petentul a avut cunoştinţă de procesul penal desfăşurat împotriva sa şi a optat pentru neprezentare. Cu toate acestea, instanţa a considerat că drepturile procesuale ale petentului au fost respectate şi în faza recursului, fiind reprezentat de către apărătorul ales, astfel că Tribunalul a apreciat că nu poate să beneficieze de dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., cererea sa de rejudecare după extrădare fiind inadmisibilă.
Împotriva sentinţei penale nr. 232 din 26 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a formulat apel condamnatul D.M.K.
Prin decizia penală nr. 251 din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respins apelul condamnatului şi obligat la 200 lei, cheltuieli judiciare către stat din care 100 lei, onorariu avocat oficiu.
Instanţa de apel a considerat că din cuprinsul tuturor actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă cu suficienţă că petentul a cunoscut toate amănuntele ce ţineau de existenţa procesului penal declanşat împotriva sa, însă din motive lesne de înţeles, s-a sustras de la judecata în recurs.
Cât priveşte modul în care au fost respectate celelalte drepturi procesuale ale petentului, care s-au circumscris dreptului la apărare, Curtea a apreciat, în acord cu judecătorul fondului că, în cauză, procedura de judecată s-a făcut cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procesuale prevăzute de lege, petentul beneficiind de apărarea asigurată de avocatul său ales, acesta având posibilitatea efectivă, concretă de a formula toate cererile în probaţiune pe care le-ar fi considerat necesare.
Împotriva deciziei penale pronunţată în apel a promovat recurs condamnatul D.M.K., care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinând, în esenţă, că a fost judecat şi condamnat în lipsă, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil. Totodată, a solicitat rejudecarea în stare de libertate şi anularea formelor de executare.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de condamnat, precum şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin cererea înregistrată sub nr. 2047/3/2012, la data de 23 ianuarie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, recurentul condamnat D.M.K. a solicitat rejudecarea, în temeiul art. 5221 C. proc. pen., a cauzei 14615/3/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, în care, prin decizia 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus condamnarea sa definitivă la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru comiterea, în calitate de complice, a infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului 14615/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, se constată, într-adevăr, că recurentul condamnat a participat la judecata în primă instanţă, fiind audiat în timpul cercetării judecătoreşti, precum şi la judecata în apel, ocazie cu care a fost prezent la două din termenele de judecată, unul dintre acestea fiind cel la care au avut loc dezbaterile asupra fondului apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Spre deosebire de această situaţie, recurentul condamnat D.M.K. nu a fost prezent la judecata recursului, la nici unul din termenele de judecată.
Pornind de la scopul reglementării instituţiei „rejudecării celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare”, constând în garantarea dreptului la un proces echitabil prin oferirea persoanei judecate şi condamnate în lipsă a posibilităţii, la cerere, de rejudecare a cauzei, pentru a-şi putea apăra personal interesele în cadrul procesului penal, instanţa consideră incidente dispoziţiile art. 5221 alin. (l) C. proc. pen., nu doar în situaţia în care persoana predată/condamnatul a lipsit pe toată durata judecării cauzei (înţelegând judecata în primă instanţă şi în căile ordinare de atac), ci şi atunci când a lipsit de la judecata în faţa instanţei care a dispus condamnarea sa şi, eventual, ulterior, la instanţa ierarhic superioară care a menţinut această soluţie.
Din modul de reglementare a dispoziţiilor art. 5221 alin. (l) C. proc. pen., rezultă că legiuitorul a impus ca şi condiţie cumulativă pentru a fi admisibilă o cerere de rejudecare după extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, pe aceea de a se fi dispus o soluţie de condamnare împotriva persoanei judecate în lipsă. De altfel, numai într-o asemenea situaţie subzistă interesul părţii de a solicita rejudecarea cauzei.
În speţă, se constată că recurentul condamnat a fost judecat în lipsă, în calea de atac a recursului, când a şi fost condamnat, prin decizia penală 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, după ce instanţele de fond, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 348 din 08 martie 2007, şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia penală 348 din 2 noiembrie 2007, dispuseseră achitarea sa.
Din actele dosarului nu rezultă o conduită culpabilă a recurentului condamnat, la momentul procesual al judecării recursului pe fondul cauzei, prin simpla sa absenţă de la judecată, şi nici că acesta a refuzat să se prezinte la judecată.
Această constatare nu poate fi răsturnată prin împrejurarea că, în faţa instanţei care a dispus condamnarea sa, asistenţa juridică i-a fost asigurată prin apărător ales. Spre deosebire de forma actuală a dispoziţiilor art. 291 C. proc. pen., cea anterioară nu prevedea că procedura de citare cu partea este legal îndeplinită prin înfăţişarea în instanţă a avocatului ales, ceea ce, în prezent, presupune cunoaşterea termenului de judecată de către parte.
Apoi, se constată că nu s-a verificat dacă D.M.K. s-a sustras judecăţii recursului, eventual prin dispunerea aducerii sale cu mandat, în instanţă.
Prin urmare, instanţa constată că sunt întrunite cerinţele legale pentru admiterea în principiu a cererii formulată de condamnatul D.M.K., de rejudecare a cauzei 14615/3/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, în ceea ce îl priveşte pe acesta, ca şi titular al acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen.
Se apreciază ca fiind fondată şi solicitarea recurentului condamnat de suspendare a executării pedepsei de 5 ani închisoare, cu privire la care s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 435 din 30 aprilie 2008, emis în baza sentinţei penale nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Il-a penală, modificată prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Soluţia se justifică faţă de împrejurarea că, anterior, s-a dispus condamnarea recurentului inculpat, în recurs, fără administrarea nemijlocită a probatoriului, iar de la presupusa comitere a faptei până în prezent s-a scurs o perioadă mai lungă de timp.
Instanţa supremă constată că rejudecarea cauzei în baza dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen., este posibilă, chiar dacă recurentul condamnat a fost predat autorităţilor judiciare române în baza mandatului european de arestare 2/E/878/2009 din 03 februarie 2011 emis în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii 878/2009 din 18 august 2010 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti (dosar 4435/301/2009), iar nu în temeiul mandatului european de arestare 58 din 29 decembrie 2008 emis în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii 435 din 30 aprilie 2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală (dosar 14615/3/2005).
În cauză, recurentul condamnat şi-a manifestat expres voinţa în sensul aplicării dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen. şi a rejudecării cauzei 14615/3/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, atât prin cererea cu care a sesizat prima instanţă, cât şi prin concluziile formulate pe fondul cauzei în căile ordinare de atac, situaţie care se circumscrie dispoziţiilor art. 115 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 38515 alin. (l) pct. 2, Înalta Curte va admite recursul declarat de condamnatul D.M.K. împotriva deciziei penale nr. 251 din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Va casa în totalitate decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 232 din 26 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2047/3/2012 şi, rejudecând:
Va admite, în principiu, cererea formulată, în temeiul art. 5221 C. proc. pen., de condamnatul D.M.K. şi va trimite cauza la Tribunalul Bucureşti pentru rejudecare.
În baza art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 404 alin. (l) C. proc. pen., va suspenda executarea sentinţei penale nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Il-a penală, modificată prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 14615/3/2005.
Va dispune punerea, de îndată, în libertate a condamnatului D.M.K., de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 435 din 30 aprilie 2008, emis în baza sentinţei penale nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Il-a penală, pronunţată în dosarul nr. 14615/3/2005, dacă nu este reţinut, arestat sau deţinut în altă cauză.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de condamnatul D.M.K. împotriva deciziei penale nr. 251 din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează în totalitate decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 232 din 26 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2047/3/2012 şi, rejudecând:
Admite în principiu cererea formulată în temeiul art. 5221 C. proc. pen., de condamnatul D.M.K. şi trimite cauza la Tribunalul Bucureşti pentru rejudecare.
În baza art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 404 alin. (l) C. proc. pen., suspendă executarea sentinţei penale nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Il-a penală, modificată prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 14615/3/2005.
Dispune punerea, de îndată, în libertate a condamnatului D.M.K., de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 435 din 30 aprilie 2008, emis în baza sentinţei penale nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Il-a penală, pronunţată în dosarul nr. 14615/3/2005, dacă nu este reţinut, arestat sau deţinut în altă cauză.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică,p,zi 10 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3924/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 646/2012. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs → |
|---|
